Freamat de condei - 14 decembrie 2010 - Lucretia Ionescu Buiciuc

Fragmente din romanul

"Şi amintirile dor..." (partea I)

             Cerul i se părea straniu, cu stelele curgând împreună cu timpul. Doar luna schimonosită de stupiditatea, de răutatea oamenilor, părea la fel ca în urmă cu o lună. Îşi căuta steaua norocoasă în Carul Ursei Mari...., dar steua se stinsese o dată cu trecutul ei.

            S-a aşezat obosită în parcul pustiu şi aducerile-aminte o învăluiră. Era un început de primăvară nerăbdător, cu oameni grăbiţi şi veseli, deşi cerul părea mai trist ca cel de anul trecut. Câte o  pasărea mai ofta pe-o creangă abia înmugurită şi oful ei se-nălţa spre ceruri în mii de cascade, obosind-o.

             Totul i se părea fumos, însă viaţa o chema în adâncurile ei tumultoase, în cazanul acela uriaş în care mocirla şi sublimul se contopesc continuu.

În acea zi îmbietoare de primăvară a simţit pentru prima oară cum în piept, în dreptul inimii, se împlântă ca un cuţit tăios o durere adâncă Doar pentru o clipă. Totul a inceput să i se învârte în jur ca la „Roata norocului” şi nu a mai ştiut nimic.

           Aşa a început lungul drum al nopţii către ziuă.

S-a trezit pe un pat de spital strâmt, neprimitor, care îi dădea fiori reci. Albul din jur o durea, întristându-i privirea şi viaţa, fără a-şi aminti cum a ajuns acolo.

            Prin geamul deschis, primăvara intra duşmănoasă, învingând-o. Floarea de mălin căpătase culoarea vineţie a neputinţei şi curcubeul - dungă cenuşie a clipei fatale. Uşa se deschide brusc şi în rezervă intră doctorul Botez  cu o suită gălăgioasă de studenţi. Înalt, brun, cu mustăcioara îngrijită, se apropie de patul ei. Îi ia mâna firavă şi, cu gravitate, îi numără bătăile inimii.

            - Nu ai nimic Ela, nimic grav. Nu te speria..., peste câteva zile vei părăsi spitalul. Deocamdată nu ai voie să cobori din pat. Să iei medicamentele aşa cum te va sfătui sora.

S-a îndepărtat cu aceeaşi distincţie rece urmat de grupul de studenţi. Uşa s-a închis cu zgomot şi-n urechi i-au sunat rândurile de amintiri întunecoase ale anilor...

            Aduceri-aminte, frica de necunoscut, teama din cauza stării de sănătate şi, poate, puţină neîncredere în doctorul ce a trecut pe lângă ea ca o nălucă, o fac pe Ela să rămână mult timp încordată, puţin înspăimântată în această cetate a durerii. În minte ii vin cuvintele lui Silviu: „Adevăraţii stăpâni ai lumii sunt doctorii, ei hotărăsc dreptul la viaţă sau la moarte a oamenilor”. Simţea lipsa lui Silviu. I-ar fi plăcut să-i strângă mâna ca altădată, să-i mângâie părul căzut în valuri pe umeri şi faţă. Ochii ei au văzut ultima oară în privirea lui Silviu ceva nedefinit... oare ce? „Nu, nu...., la asta am să mă gândesc mai târziu” îşi spunea Ela şi un somn binevenit, ca un duh, i-a pătruns în trup.

            Zorii celei de-a doua zi au găsit-o pe Ela trează, aşteptând cu puţină teamă pe doctorul Botez. Era o sentinţă în acel început de primăvară şi de zori de zi când lumea învinge întunericul pătrunzător şi fără de sfârşit al neputinţei.

            Uşa salonului s-a deschis într-un târziu şi sora Maria îi spune să se pregătească pentru vizită. Doctorul, mai puţin distant, cu privirea caldă şi bună, a privit-o în ochi pentru o secundă  şi, acea secundă a însemnat pentru ea v e ş n i c i e. Iarăşi şi-a adus aminte de cuvintele lui Silviu: „Doctorii sunt stăpânii lumii”, înţelegând că trebuie să aibă încredere în EL. Da, EL, doctorul devenise punctul de sprijin al existenţei sale atât de fragile.

I-a luat mâna, ca in ziua precedentă, i-a numărat bătăile inimii, spunându-i pe un ton şoptit, aproape îndurerat:

            - Starea sănătăţii tale e mai deosebită, necesită un tratament special. Eu, doctorul, te voi ajuta. Voi face din tine Ela, cea din totdeauna: puternică, iubitoare, plină de viaţă.

Doar atât a glăsuit şi Ela a auzit paşii îndepărtându-se. S-a simţit paralizată. Creierul i-a devenit un vid enorm în care nu se puteau lega gânduri, fapte, amintiri. Un strigăt de furie a pornit din interiorul trupului bolnav împotriva  celui care a îndrăznit să se amestece brutal în destinul ei de pasăre călătoare, de crâng înflorit. Strigătul i s-a amplificat asemenei unei explozii în lanţ care, ciocindu-se de pereţii reci ai salonului, s-a întors ca un ecou multiplicat în mii de săgeţi, biruind-o.

            DESTINUL – acest drum întortocheat, seducător, chinuitor, luminos ca soarele, întunecos ca iadul, frumos ca o pădure de mesteceni, d u r e r o s  ca moartea unei căprioare sub colţii duşmănoşi ai lupului...

            DESTINUL  ne poartă în corabia vieţii ca pe o coajă de nucă aruncată în valurile tumultoase ale mărilor, la discreţia vânturilor sau uraganelor, a vârtejelor din adâncuri...

            DESTINUL este mai degrabă ales de Cel de Sus care picură un gram din puterea lui nemărginită în trupul nostru de lut. Ne dă puteri de fiară hăituită, frumuseţe de sirenă, înţelepciune de sihastru uitat de timpuri.

Ela gândea la toate astea când în salon, spre surprinderea ei, intră doctorul.

            - Ela, vreau să am cu tine o discuţie deschisă şi, dacă nu te superi, puţin bărbătească. Sunt chirurg, cardiolog, obişnuit cu durităţile vieţii, cu moartea... Viaţa, meseria, răutatea celor din jur, albul acestor pereţi... Ştii, Ela, saloanele ar trebui să aibă altă culoare, culoarea sufletului îndurerat: violet sau cărămiziu ca sângele care curge, dar ce vorbesc? Vreau să am cu tine o discuţie dură, chiar crudă.... o suporţi?

            - Doctore, nu te cunosc, însă privirea deschisă, cutezătoare?, albul halatului şi zâmbetul perceptibil de sub mustăcioară, mă scuzi că-ţi vorbesc aşa, îmi dă încredere în tine. Spune-mi adevărul numai pe jumătate, îndulceşte-l puţin. Sunt grav bolnavă? Hai, spune, te ascult.

            Doctorul Botez s-a apropiat de fereastră, a scos cu gesturi studiate o ţigară, aprinzând-o fără grabă. După ce a tras câteva fumuri, vrând parcă să câştige timp ca înaintea unei mari bătălii, s-a întors cu faţa spre Ela.

            - Ela, inima ta este asemeni unei păsări cu aripile rănite care se chinuie să mai facă câteva ocoluri înainte de a cădea zdrobită. Te-ai născut cu o malformaţie de inimă. Din cauza accidentului, complicaţia unei boli deja existentă, s-a agravat.  M-am gândit mult astă-noapte şi îţi spun sincer, direct, pentru că timpul mă presează, că inima ta trebuie înlocuită. Este singura şansă pe care ţi-o pot oferi, deşi nu sunt un Dumnezeu. În urmă cu două ore a avut loc un accident de maşină stupid, ca toate accidentele.... oare şi viaţa noastră este stupidă?.... şi tânăra a murit.  Echipa noastră chirurgicală, procurorul, medicul legist, au obţinut acordul soţului  ca inima să-i fie recoltată în scopul unui transplant. Mihai, soţul victimei, a avut un moment de încrâncenare în faţa dorinţei noastre de a lua din trupul soţiei sale, fiinţei dragi, inima pentru a salva o altă viaţă. Am văzut pe chipul lui ceva dumnezeiesc, dintr-o dată figura i s-a luminat, în jurul capului apărându-i o coroană strălucitoare...., chipul devenindu-i icoană, iar privirea – lacrimă.  

            - Doctore, te mulţumeşte credinţa?

            - Ela, mă linişteşte icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe. E ceva magnific, îmi dă puteri nebănuite  în faţa oricărei nenorociri. Intru în biserică, mă aşez în strana din dreapta, la margine, şi privesc icoana Maicii Domnului. Ochii Maicii sunt ca nişte izvoare dătătoare de putere, de încredere, de viaţă, au ceva blând, ceva ce nu poate fi definit, care mă face de-a dreptul supraom. Mâinele Maicii au degetele lungi îţi dă o parte din puritatea şi bunătatea ei. Ela, pentru mine cel mai odihnitor lucru, cel mai dătător de energie, de curaj şi de încredere, este să privesc chipul Maicii Domnului cu Pruncul în braţe în lumina stinsă a unui vitraliu. Am simţit că Mihai a înţeles mesajul nostru. Am recoltat inima introducâd-o în banca de organe..., aşteaptă un nou trup pe care să-l slujească cu devotament. M-am gândit că meriţi să porţi această inimă. Trebuie să te hotărăşti. Nu-ţi cer un răspuns pe loc. Dacă nu primeşti eşti sortită întunericului veşnic sau, poate, câmpului plin de verdeaţă şi de lumină pe care ni-l promite Preasfântul Dumnezeu. Încuviinţând, vei vedea din nou stelele luminând chipurile neostenite ale îndrăgostiţilor, vei zâmbi, vei iubi, te vei lovi din nou de răutatea oamenilor, vei suferi de frig şi întuneric.... Hotărăşte-te! Îmi vei da răspunsul în acest plic: „da” sau „nu”. Nu am putere, deşi par un „dur” să primesc răspunsul în faţă. Echipa chirurgicală, sala de operaţie, sunt pregătite. Doar tu trebuie să te hotărăşti între „a fi” sau „a nu fi”. 

            Uşa s-a închis cu zgomotul straniu şi crâncen al durerii, amplificat de ecouri care se repetau în valuri obositoare şi epuizante.

            Cine poate defini cu sărăcia noastră de cuvinte trăirile Elei? Doreşte cu adevărat o altă viaţă? O existenţă mediocră, o facultate absolvită şi un drum ratat. Iubiri trecătoare, clipe sublime alternând tot mai des cu mizeria vieţii cotidiene. Ar fi un mod solemn, civilizat, de-a întoarce spatele acestei existenţe sau poate.... privirea doctorului, crisparea mâinii când trăgea nervos din ţigară, blândeţea cu care i-a numărat bătăile inimii... sunt toate un argument pentru „a fi”?

            De ce a ales-o pe ea ca „primitor”? De ce ţinuse doctorul să-i precizeze că lista „primitorilor” este mare, că a depus eforturi în faţa colegilor pentru a o privilegia?

 „Nu este nimic adevărat, îşi spune Ela, sunt visuri şi toată viaţa mea am fost o visătoare...”

Doctorul Botez continuă:

            - Şi eu, Ela, sunt într-un moment critic al vieţii, ţin mult la  reuşita acestei  operaţii. Doresc să-mi întinzi o mână de ajutor.

Ela se dădu cu greutate la marginea patului. Simţea că se sufocă, că era prea singură în acest Univers şi în faţa acestei alternative. Îşi acoperi ochii dureroşi cu mâinele şi din această durere se iveşte ideea (întrebarea) care, de fapt, trebuia să şi-o pună de la bun început: inima cui a fost? Cine era omul care a încuviinţat prevelarea inimii fiinţei dragi?

Întrebări grele, fără început şi sfârşit, se depănau în mintea Elei. Vrea să ceară lămuriri despre „donatorul de inimă” şi despre el, Mihai.

            Doctorul Botez se plimba nervos. Deşi erau zorii zilei, nu-şi putea găsi liniştea. Prin minte îi trec, precum nori după nori şi valuri după valuri, imagini ale trecutului.

            O viaţă searbădă de copil sărac.... Doamne, ce grea e sărăcia! Îţi lasă pentru toată viaţa  înscrise, ca într-un cod genetic, stigmate de care nu poţi să te desprinzi. ... Un liceu absolvit cu rezultate bune la învăţătură, disciplinat, ordonat, prea ordonat şi disciplinat.... La ce bun munca, disciplina, reuşita...c ând sărăcia, ca o rugină, macină sufletul făcându-te infirm pentru totdeauna?

            Ochii blânzi ai mamei îi apar în ceaţă, până şi icoana sfântă a mamei păleşte. Doar sărăcia începutului  rămâne trează.  Îşi aminteşte de un coleg de liceu care l-a întrebat odată:

            - Ce vrei să te faci, Sorine?

            - Doctor ca să am bani mulţi, mulţi bani!

Anii au trecut cu greutăţi, dureri şi bucurii puţine. Realizări a avut destule. Ajuns doctor, chirurg cardiolog, recunoscut ca bun specialist, cu stare materială bună. Dar sărăcia.... sărăcia pătrunsă în oase, în conştiinţă, dă toată viaţa o stare de infirmitate psihică, de îndârjire, ce te face să nărui munţi, să pavezi oceane cu planete astrale, să învingi.

                Oare Ela va accepta operaţia!?

Îi plăcea gingăşia chipului ei, privirea speriată şi cel mai mult îl impresionase nerăbdarea cu care aştepta răspunsul.

Se trezi din visare la auzul ascuţit, nervos, al soneriei. Butonul roşu al salonului numărul opt, în care era Ela, se aprinsese. Cu paşi mici se îndreptă spre acel strigăt disperat în noaptea pustie, dureros de pustie.

            - Ela, m-ai chemat? Te-ai hotărât?

            - Doctore, m-am gândit şi, te rog, să-mi îndeplineşti o dorinţă: vreau să cunosc amănunte despre binefăcătoare şi despre EL.

Doctorul Botez tresări. Nu se aşteptase la o asemenea întrebare. Amănunte nu cunoştea... Era un caz obişnuit în specialitatea lui. Contau doar testele de histocompatibilitate ale „binefăcătorului” şi mai puţin fişa personală. Lupta trebuia continuată. Îl va găsi pe Mihai şi îi va aduce Elei amănunte, lămuriri. 

Privind-o atent pe Ela, a simţit, mai mult ca altădată, că trebuie să trăiască.

            - Bine, Ela, autosanitara îl va aduce pe Mihai. Îi voi telefona ca să ia tot ce te poate convinge că EA merită să trăiască prin tine şi TU să supravieţuieşti prin EA.

de Lucreţia Ionescu Buiciuc