sectiunea PROZA SCURTA

3 Juillet 2009, 11:16am

Publié par Mirela

DORURI LA RĂSĂRIT
Ediţia a III-a, iunie - august 2009, secţiunea PROZĂ SCURTĂ

Concurent nr. 34, Elena Ariadna Drăgolici

Izul nopţii

Intri, sfidezi totul, lumea pare să ţi se arate altfel decât tu însăţi speri. . . Nu ştii de ce ai intrat aici, nu-i aşa? Speri să te bucuri fiindcă atingi noul, îl cunoşti, dar te temi de el. . . o privire pare să îţi decidă viaţa sau trecerea în nefiinţă. . . nimic nu mai contează, mătasea se scurge pe piciorul fin. . . rămâi parcă dezgolită în faţa acestei senzaţii, vrei să înaintezi, dar ceva te reţine. . . este mister, magie şi frumuseţe. Eşti toate acestea la un loc, totul pare un joc prea intens pentru a fi arătat întregii lumi. O picătură pare să se scurgă de-a lungul trupului tău, vrei să înţelegi mai mult, mai bine, totul ţi se pare lucid acum, vrei visare? Păşeşti înainte cu mult curaj, pari dominată de EA şi vrei să o simţi de-a-ntregul, simţi cum esti lipsită de vlagă şi doar EA poate să-ţi readucă viaţa. Tu eşti slujitoarea EI, ştii asta şi totuşi vrei să nu mai fii condusă. Te implică într-un joc în care ritmul paşilor făcuţi înseamnă totul, pasiune, moarte şi viaţă. Auzi ritmul sacadat al valurilor, se retrag şi parcă tresar întorcandu-se. Întâlnesc din nou privirea EI aşa că se întorc iar şi iar, precum un dans. Toţi vor să o cucerească, pe cât de mistic, pe atât de real. . .

Îţi unduieşti trupul, te rogi să nu îţi mai facă rău. Te simţi străină şi parcă ştii locul de secole, de când sunetele şoptite ale mării se ascundeau în perle negre. Ţi-e teamă să nu greşeşti, vrei să fie totul perfect, un jurământ. . . dar aşa devii a EI. Îţi zâmbeşte feminin, pare un simbol al vieţii tale. . . ca într-o vrajă eşti copleşită. . . O simţi peste tot, te cobori pe nisipul rece şi aspru şi întinzi mâna spre EA, ceri îndurare, ajutor, nu o poţi scăpa din ochi. Te joci cu degetele în aer privindu-te, devii străină, ai impresia că te uiţi la o alta, dar vrei să crezi că eşti tu, nu se poate să te fi transformat. Adierea îţi trece printre degete, ţi le aduni simţind parcă forţa EI, dar te temi, ca şi cum ţi-ai descoperi puterea, îţi priveşti mâna cum dansează gingaş, ridici deget după deget ca şi cum ţi-ai simţi pentru prima dată supleţea atingerii fine, pare ca un voal, precum spuma valurilor ce tresar. Eşti mirată, te admiri iar şi iar. Unghiile trandafirii strălucesc în întuneric, te mângâi, te adori, te venerezi, vrei să fii un pictor care să surprindă gingăşia mişcărilor tale, să te surprindă pe tine, slujitoare a EI.

EA. . . LUNA. . . impunătoare, pare un templu de sidef păzit de stele, fecioară plângătoare ce cunoaşte toate tainele pământului. . . realizezi că pare ciudat, eşti condusă de ceva ce nu te poate atinge. Tu ştii că în lumina ei eşti alta. Precum o dantelă neagră ce acoperă spatele femeilor ce se roagă. . . acel val ce aduce sacrul în profan. Pare o piesă, o melodie ce e pregătită să capete forma ta. . . să fie ca tine, ca sufletul tău. Cel puţin o reflexie a sa. . . te sprijini de piatra măcinată de valuri ca şi cum ai fi slăbită. E un joc, nu? Şi ţie îţi place mult, mult. . . Rujul roşu îţi străluceşte fermecător în lumina ei, tu zâmbeşti dar păstrezi imaginea mistică a chipului, ochii lucesc precum stelele, însă lumina lor nu e albastră precum cerul senin luminat de soare. Conturul lor e subliniat de machiaj. . . naturaleţe şi falsitate, ambele se ascund în umbra aceleiaşi priviri, suflări. . . îţi ridici piciorul şi îl laşi să fie umezit de spuma valurilor vii. Pari o icoană la malul marii absorbită de lumina stăpânei celeste ce îşi lasă dantela să cadă dezgolindu-i trupul aproape gol. Mătasea roşie ce pare acum sângele clocotitor, acoperă părţi ale trupului tău. Nu mai zâmbeşti, îţi cauţi părul, ţi-l desfaci încet lăsându-l să cadă liber pe spate. Ţi-l atingi şi cauţi lumina lunii printre multele fire ce îţi acoperă parte a chipului. Roşeşti zărind-o în întuneric dincolo de orice obstacol, pare să îţi şoptească în noapte, sună precum o incantaţie intonată solemn la margine de vis în pragul lumii noi. . . Te simţi cuprinsă de susurul vocii, chiar dacă vine din mare, tu ştii că e glasul ei, te laşi învăluită în vraja lunii, apoi te ridici şi pleci, cu sufletul rece, dar tu nu eşti aceeaşi, ai primit binecuvântarea lunii de a fi femeia ce poartă misterul lumii după dantela neagră de mătase.

Elena Ariadna Drăgolici, Tema "Încătuşare"

. . . un înger uitat pe pământ

Simpatice umbrele care se întind până dincolo de pat, se ascund, apoi se arată iar. . . şi iar. . . şi iar. . . Niciodată nu am ştiut de unde încep, când, unde. . . Poate spectrul luminos le este tată sau poate umbra este mama lor. . . voi umbre, de unde veniţi? Câte drumuri străbateţi într-o clipă? Sunteţi ca o oglindă înceţoşată care se pierde şi se regăseşte. Are un punct de care este atât de strâns legată şi apoi în lumină brusc se frânge. Totuşi fără lumină nu ar exista umbră, fără întuneric nu ar avea unde se pierde.

Cerul era acoperit de o ceată de nori. Unii erau ca nişte soldaţi, alţii erau simpli martori la minunea ce se petrecuse. Soarele, asfinţitul, noaptea. Parfumul teilor devenise greoi şi totodată plăcut, se ridica până la geamul meu şi şi-mi invada camera. Nu exista colţişor care să nu fi fost încălzit cu aroma delicioasă de tei.

Gâzele începeau leneşe să-şi mişte aripile. Din când în când se opreau pe pielea mea albă şi netedă. Se odihneau acolo preţ de o clipă apoi îşi reluau nestingherite călătoria către astrul ce părea că se stinge încet în asfinţit.

Totul părea în flăcări, urmele luminii care se adâncea din ce în ce mai mult în întuneric se agăţau cu disperare de clădiri, de nori, de ferestre, de suflete. Rămâneau lângă mine până ce erau absorbite. Doar vântul mai anima peisajul anost cu umbre noi şi proaspete. . . Era seară.

Nimic nu mai conta fiindcă urma să visez la prinţul pe cal alb ce mă aştepta dincolo de vise, dincolo de lume. Voiam să vină noaptea să îl visez şi să cred că e acolo pentru mine şi că nimic nu e vis. . . voiam să cred că totul e real. Voiam să cred că în lume nu există decât dorinţa de a găsi acea inimă care bate doar pentru mine.

M-am întins leneşă pe patul moale şi am lăsat pleoapele să cadă. . . am lăsat lumea viselor să devină realitate, măcar pentru o clipă, măcar pentru o noapte. Şi ai apărut, tu, cel mai frumos din toţi şi cel mai blând. Mi-ai cântat vise, mi-ai şoptit alene gândurile tale si ai plecat. Cine ştie unde? Cine ştie cum. . . ai uitat de mine în acel loc pustiu fără ochii tăi. Te voiam atât de mult lângă mine şi am uitat să-ţi spun ceva. Te iubesc!

Aer rece. Dinţi, dinţi ascuţiţi şi reci. Falduri, arome, piele, tu. Dincolo de tăcere nu e nimeni, nu e nimic, nici măcar tu. Vis de altădată, întoarce-te la mine şi îţi promit că voi fi mai mult de o nestemată pe cerul nocturn de vară. Nu voi fi un vis, ci o aromă în părul tău îmbiat de vânt.

Visez la clipa aceea şi mă înfior. Vreau doar să mă suni şi să-mi spui doar atât „ Alo, sunt eu. . . un înger uitat pe pământ !"

Elena Ariadna Drăgolici, Tema "Alo, sunt eu..."

Organizator: Prof. Religie Mirela Șova