Iertare. Discernamant. Messenger. Concediu... - si alte articole

Când înfloreşte iertarea, se lasă tăcerea...

"Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit niciunul? Iar ea a zis: Niciunul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi, de-acum să nu mai păcătuieşti." (Ioan 8, 10-11)
Iar pârâşii, deşi veniseră să o ucidă cu pietre pe femeia adulteră, după Lege, au plecat, fără nicio vorbă. Au rămas, pe nisip, doar pietrele..., cuvintele de ocară, semnul mâniei încordate - acum stinse -, cu care veniseră aceia la judecată. Furie mortificată în tăceri de pietre...

Aşadar, când peste forfota păcatelor noastre, mari, foarte mari, mici, de toate felurile, se aşază îndurarea, iertarea; când duhul de umilinţă ne pătrunde până la plânsul profund şi la dorinţa absolut sinceră de a nu repeta căderea, cerând sprijinul lui Dumnezeu pentru prevenirea oricărei alunecări, atunci se face pace în lumea noastră şi glasul de acuzare tace. Tace şi conştiinţa, tace şi cel supărat pe noi. Atunci harul se pogoară, înnoit, asupra noastră, iar noi putem vibra sub mâna milei lui Dumnezeu, cu lacrimi de recunoştinţă, de această dată.

Sunt impedimente în calea iertării divine? E ceva ce poate opri revărsarea dragostei dumnezeieşti către noi? Da - numai noi înşine, dacă nu ne încordăm fiinţa spre El, într-un Da deplin. Altfel, având elanul, dorul, râvnirea, hotărârea, lacrima, chemarea, dacă suntem lansaţi în saltul spre El... - oare El nu ne va prinde? Oare El nu ne va răspunde? Ori, nu! La El nu este nepăsare sau ezitare. Ne va îmbrăţişa Primul, şi atunci abia înţelegem că ne aştepta de mult, El, Tatăl milioanelor de fii risipitori ai lumii, având pregătite pentru fiecare şi haină nouă, şi inel, şi viţel de ospăţ. Mai cu seamă, pentru fiecare, având bucuria reîntâlnirii autentice.

"Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă." (Luca 15, 7)

S.O.S. Discernământul!

 
„Cea mai mare dintre toate (virtuţile) este dreapta socoteală, care se mai numeşte şi darul deosebirii, adică darul de a şti să deosebeşti binele de rău, negrul de alb, de a şti să nuanţezi perfect şi, în plus, darul de a deosebi duhurile."

    
Aşa ne spune Mitropolitul Antonie, preluând peste ani de la Sfântul Antonie cel Mare, către care avea o mare evlavie. „Ei (călugării din pustie) aveau în vedere mai ales darul deosebirii duhurilor, pentru că acolo în pustie erau supuşi multor ispite, prin arătări şi vedenii."

Darul deosebirii sau dreapta socoteală mai poartă numele de discernământ, in latineste discretoi, in franceză discretion. Înseamnă gândirea dreaptă, după legile logicii şi ale bunului simţ. El nu stă numai în puterile omului, ci e dar, stă şi în puterea lui Dumnezeu, pe care să ne-o dea nouă, spre binecuvântare! (spilcuiri din „Cuvinte duhovniceşti", Antonie Plămădeală)

    
Iar acum, dacă ne oprim puţin asupra noastră înşine, parcă începem să înţelegem că tocmai discernământul lipseşte mai mult în societatea de azi. Cu prea multă uşurinţă ne raliem modelor străine de simţirea noastră, fără a mai gândi, parcă. Cine mai stă, azi, să-şi verifice gândurile, de unde vin, de ce vin...? „Fac cum mă taie capul", „aşa mi-a dat prin gând", spun cei mai mulţi, folosind clişee verbale de care nu sunt conştienţi pe deplin. Sau se lasă furaţi de reclame şi de ce văd în jur, fără filtru personal.

    
Discernământul, în cazul în care cuvântul nu e plasat doar spre mediile teologico-eclesiastice, nu mai atrage pe nimeni, nici măcar ca termen de luat în discuţie, mă refer printre laici, în rândul oamenilor obişnuiţi, şi nici ca fapt concret, de discernere a gândurilor şi a duhurilor. Cel mult, dacă le trece pe la ureche aşa ceva, îl consideră apanajul călugărilor... şi atât.

    
Cu toate acestea, fiecare dintre noi, la orice nivel am fi, atât în biserică, cât şi în societate (şi ideal este să nu fie linie de demarcaţie între biserică - societate), avem nevoie de discernământ pentru a face faţă luptei duhovniceşti în care suntem angrenaţi, ca ortodocşi.

Iată un nou impediment: câţi conştientizează această luptă, care a fost treptat înlocuită cu „lupta pentru existenţă", pentru un serviciu mai bun, pentru bunuri materiale ş.c.l.?

    
Sau, dintre cei care o iau în serios, câţi nu o exagerează, câţi stau pe subţirimea echilibrului în care nu pe diavol să-l aibă în faţă, ca adversar nevăzut, nu cu gândul la el şi la cursele lui să stea, deci; ci privind la Hristos, cu credinţa biruinţei, cu nădejdea în ajutorul Său permanent, împlinindu-i poruncile cu dragoste de oameni, să se nevoiască depăşindu-se pe sine în fiecare zi...?

    
Şi totuşi, prin mila lui Dumnezeu, toate acestea se pot dobândi, de fiecare dintre noi, aici şi acum: şi discernământul, şi toate celelalte virtuţi, care stau sub aripa acestuia, pentru a fi împlinite la bună vreme, cu chibzuinţă, cu şi pentru Dumnezeu, spre oameni.

Ortodox... şi pe Messenger

„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva." (I Corinteni 6, 12)

    
Comunicare la distanţă, - deschidere, dar şi posibilitate de a te ascunde în spatele măştilor reprezentate de cuvinte neînsoţite de prezenţă, nici măcar de voce (nu ne referim aici la utilizarea microfoanelor şi nici a camerelor web ori a altor tehnologii moderne prin care se poate face simţită mai mult - dar tot nu suficient - prezenţa celuilalt, de la capătul... mouse-ului.)

    
Ca ortodox,... să te ascunzi? Nu se cade. Trebuie să-ţi asumi identitatea, chiar şi pe net... Eşti cel care eşti şi nu te dai drept altul. Ai un nume, al tău, de la Botez, aşa cum vei fi strigat la Judecată, şi cu acela te recomanzi.

    
Dincolo de acest aspect, un lucru îmbucurător este posibilitatea ajutorării la distanţă, şi prin serviciile de Messenger, cu un sfat, suport moral, informaţie bine-venită etc., convorbirile pe mess contribuind, între altele, la a nu mai sta cu gândul la „câte minute ai consumat tu sau îi consumi altuia", ca atunci când vorbeşti la telefon. Şi... poate fi Hristos şi pe Messenger? Căci, de fapt, aceasta e problema. E o bagatelizare să porţi o discuţie cu referiri religioase pe mess? Iar aici răspunsul e simplu, pentru că, în puterea noastră este să hotărâm limitele decenţei şi ale seriozităţii unei convorbiri; a noastră, a celor din faţa ecranelor monitoarelor, în acest caz. Cert este că şi o discuţie pe mess poate fi autentică, îţi poate smulge emoţii şi lacrimi... dacă este în Duh şi în Adevăr!

    
De ce insistăm cu toate acestea? Pentru că unii dintre creştini au prejudecăţi în utilizarea mijloacelor moderne de comunicare, privindu-le cu suspiciune. În realitate, ele ne pot fi de mare folos, dacă uzăm de ele fără scopuri ascunse şi în mod echilibrat. Ceea ce să dea Domnul să se întâmple şi nouă! Amin!

    
„Faptele credinţei creştine sunt felurite, însă Dumnezeu, la împărtăşirea cu Care duc ele, este Unul Singur. ...Un frate l-a întrebat pe un bătrân: Ce faptă bună să fac şi să trăiesc cu ea? Avva i-a răspuns: Oare nu toate faptele sunt deopotrivă? Avraam era primitor de străini, şi Dumnezeu a fost cu el; Ilie iubea liniştirea, şi Dumnezeu a fost cu el; David era blând, şi Dumnezeu a fost cu el. Deci ia seama: ce doreşte după Dumnezeu sufletul tău, aceea fă şi păzeşte inima ta. (Patericul egiptean)
Dumnezeu este Unul Singur, însă căi către El sunt multe." (Diacon Andrei Kuraev)

Cea mai nouă modă în materie de... cântec

 
 „Cuvânt bun răspuns-a inima mea; grăi-voi cântarea mea Împăratului." (Psalm 44, 1)

    
Cântecul exterior nouă, pe care-l putem auzi prin intermediul aparaturilor electronice, date de cele mai multe ori prea tare (ca să acopere răspunsul inimii noastre...), ne-a ajuns prea adesea indiferent. Îl şi auzim des, în cartier, în parc, când suntem invitaţi la prieteni (uneori), şi parcă am avea nevoie de alt tip de muzică.

    
Ce-i de făcut? Căutăm muzică relaxantă şi mai găsim, de diferite genuri. Inclusiv muzica psaltică ne dă o stare anume, ne înalţă. După ce ascultăm melodii, melodii şi melodii, cu rezonanţe nuanţate în sufletul nostru, începem şi noi să cântăm. Nu ne vom duce la o preselecţie oarecare, pentru participarea la un show de tinere sau fără vârstă talente în materie de voce... Nu e nevoie.

     
Simţim dorinţa de a cânta în şi din inima noastră, la microfonul dorului, către Atotţiitor. Indiferent dacă avem sau nu talent, voce, ureche muzicală. Cu mai multe sau mai puţine cuvinte, în ce gamă vrem, când vrem, fără să ne deranjăm vecinii, familia... Oricând, oriunde, numai cu conştiinţa curată să fim! Şi nu e minunată această libertate de a cânta, pe care o uităm frecvent, deşi ea ne aduce alături de corurile îngereşti? Ne e greu? ...Să cântăm! Suntem trişti? ...Să cântăm! Iar dacă acest cântec interior întârzie să izvorască din noi, să căutăm cauza, în profunzime, să o mărturisim preotului în Taina Spovedaniei, să primim Trupul şi Sângele Domnului nostru, în Taina Euharistiei, cu încuviinţarea preotului duhovnic, după care... e imposibil să nu se reverse cântecul inimii noastre...

    
Zic „modă nouă", deşi nu e nouă. E „modă", de fapt obicei, nevoie interioară, creştin-ortodoxă, din străvechimi. Şi înainte de Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos sunt drepţi care au avut cântecul acesta, ca dor şi presimţire a mântuirii, ca depăşire a timpului. Cu atât mai mult ni se cade nouă, celor de azi, ce suntem însetaţi după o alt fel de muzică, după un alt fel de cânt... spre slava lui Dumnezeu, Sfânt, Sfânt, Sfânt!

    
„Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea, cânta-voi şi voi lăuda întru inima mea. Deşteaptă-te slava mea! Deşteaptă-te psaltire şi alăută! Deştepta-mă-voi dimineaţa. Lăuda-Te-voi între popoare, Doamne, cânta-voi Ţie între neamuri, că mai mare decât cerurile este mila Ta şi până la nori adevărul Tău." (Psalm 107, 1-3) 

Cu Seriozitate

„Mai în glumă, mai în serios...", „Merge şi aşa...", „Las' că se găseşte altul să facă..." - Am ajuns azi să ne furăm căciula unii altora, nemaidorind să mergem până la capăt pe calea iniţial asumată, iar pe drum părăsită... Ba chiar glumim pe acest subiect, considerat deja „tipic românesc". Pe toate drumurile auzim plângeri privind neseriozitatea românilor... şi ne purtăm ca şi cum nu despre noi ar fi vorba!

    
Aşteptaţi acum ca să precizez: „Nu aşa, fraţilor!" şi altele la categoria „Aşa nu!"? Dar aici nu e o gazetă de perete, ca la şcoală, când ne căutam doar la rubrica „Aşa da", şi ne îngrozeam numai la ideea că am putea fi înregistraţi vreodată la cealaltă. Nu pot spune nici: „Aşa da", pentru că e clar că nu e bine, nici pentru fiecare persoană luată în parte, nici pentru societatea românească, nici pentru omenire, în general.

    
Să ne gândim numai atât: dacă noi vom continua să acţionăm astfel, fără seriozitatea implicării în ale noastre (familie, serviciu, relaţiile cu ceilalţi şi, mai cu seamă, în relaţia cu Dumnezeu, ca membri ai Bisericii Sale), „trecând ca gâsca prin apă" prin toate, fără a pune suflet în ce facem, atunci copiilor noştri le oferim „modelul ideal" pentru a nu ne respecta şi a nu ne cinsti, ei pe noi, atunci când vom atinge, după voia Domnului, vârsta bătrâneţilor. „Toiagul bătrâneţilor", mila Maicii Domnului şi a Sfinţilor, se agoniseşte din timp, am putea spune că e o „cunună" a înţelepciunii, un rezultat al deciziilor pe care le-am luat pe parcurs, o putere de a străbate o parte mai aridă (din punct de vedere al neputinţelor trupeşti) a vieţii noastre, în lumina aşteptării vieţii veşnice, desăvârşite...

   
Măcar acest gând să ne responsabilizeze, faptul că suntem model generaţiei viitoare, care ne va trata pe noi după cum... ne vom prezenta, prin „cartea de vizită" a comportamentului nostru de-a lungul anilor - şi, la rândul lor, e posibil să ne imite, sub forţa exemplului... Câţi nu se căiesc, ajunşi la bătrâneţe sau spre bătrâneţe (şi, de altfel, niciodată nu e prea târziu!) că ar fi putut face altfel, că şi-ar fi putut asuma relaţii, sarcini, datorii etc., fără să se rătăcească pe drumul lui „n-am chef acum, să mai facă şi altul..., de ce tocmai eu?" Iar aceasta se aplică în toate compartimentele vieţii noastre.

    
Dacă ne dorim ca urmaşii noştri să nu facă glume, ei, pe seama necugetării noastre, să fim, fără exagerări, fără fanatisme, în echilibrul faptelor săvârşite din conştiinţă creştină, în toată vremea şi împrejurarea.

    
„Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică. Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi." (Galateni 6, 7-9)

Unde ne (mai) facem concediul?

  
Pensiuni, hoteluri, corturi..., în ţară, în străinătate, cât mai departe de casă, de obicei, cu speranţa că ne vom relaxa, vom scăpa de toate grijile, ne vom închide telefoanele mobile, laptop-urile - eventual vom lăsa şi maşina parcată undeva - să ne „eliberăm" de toate! Şi poate că bugetul personal ne permite, măcar o dată pe an, o asemenea ieşire, de 1-2 săptămâni!

    
O.K. Numai să nu fim dezamăgiţi, nu de condiţiile de cazare sau de servire, de masă etc. (deşi nici acestea nu ne sunt absolut garantate la calitatea dorită), ci de noi înşine, de plictiseala sau neputinţa de a ne bucura, acumulate în sufletul nostru peste ani. De ce tot timpul căutăm refugiul fericirii noastre în exterior? Când vom începe primul pelerinaj în inima noastră? De aceea, nu ideea de concediu e defectuoasă, ci ceea ce sperăm noi de la concediu.

Auzim că mulţi străini preferă să viziteze mânăstirile româneşti, pentru a se încărca de linişte. Iată un pas superior. De multe ori, tocmai „vizita" la o mânăstire declanşează în sufletul nostru emoţia, palparea nebănuită a unei linişti superioare, din altă lume, care ne atrage cu dor nespus! Nu spunem că asta e singura opţiune a unui concediu „liniştit". E o variantă.

    
Dar, în fine, există şi persoane al căror concediu constă în... ajutarea altora, ca odihnă şi bucurie. Am cunoscut, spre exemplu, persoane care, în vacanţă se înrolau ca voluntari spre supravegherea copiilor din orfelinate, bucurându-se cu cei mai necăjiţi...

    
Acum, fiecare îşi alege modalitatea potrivită de petrecere a vacanţei, a concediului, după cum consideră. În tot cazul, acest timp „bonus" ar trebui să fie prilej de reculegere, de retragere în naosul interior, în genunchi în faţa altarului nevăzut din suflet... şi culegerea răspunsului de har!

    
„Sihaştrii români erau mari iubitori ai naturii. Locurile pe care şi le alegeau pentru retragere sau pentru mânăstiri sunt dintre cele mai frumoase. De aceea multor poieni, izvoare, munţi, livezi li s-au dat în multe părţi nume de monahi. Le iubeau, trăiau pe lângă ele. Iubeau păsările, codrul, apele limpezi. Iubeau frumuseţile naturii. (...) Au căutat întotdeauna liniştea şi pacea, dorind să restaureze liniştea şi pacea în ei. A merge la linişte era, şi mai este şi azi, o expresie preferată a monahilor. Dar nu e vorba de o linişte goală, seacă, uscată, în stare să provoace şi să întreţină tensiuni dramatice într-o singurătate zdrobitoare, ci de o linişte în care încap păsările cu cântecele lor, pădurea cu freamătul ei, izvoarele cu murmurul lor, natura cu tot ce are ea mai viu şi mai frumos. Sihaştrii au suflete de copii, de artişti şi de poeţi." (din „Tradiţie şi spiritualitate în spiritualitatea ortodoxă", Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală)

    

Autor: Prof. Religie Mirela Șova