Mancand placinta iertarii, ca profesor de religie

Mâncând plăcinta iertării, ca profesor de religie

de Mirela Șova

Mănânc o bucată de plăcintă cu brânză și stafide înmuiate în rom. Au gustul perfect, de plăcintă făcută în casă. Și e fierbinte.

N-aș fi crezut că iertarea are gust de plăcintă și totuși așa e astăzi. E duminica Iertării, când te împaci cu toți, înaintea începerii Postului Mare. Te aduni și te împaci la o plăcintă.

Anul acesta mi-a fost mai greu să mănânc delicioasa plăcintă ritualică. De fapt, mi-a fost greu de tot și să mă iert pe mine, pentru... ale mele, dar și să îi iert pe cei care au uitat gustul amar al comunismului și al privării de educație religioasă din trecutul apropiat și recomandă sau susțin orice altceva în locul predării religiei confesionale, inclusiv vidul.

Însă mănânc plăcintă și îi invit și pe ei. Iertarea doare, mă doare, mai ales că mă determină să-mi sting furia personală, până la punctul în care în suflet îmi rămâne doar puterea dragostei.

Și cât e de gustoasă! Dar cât de mult mă doare sufletul! Însă nu întâmplător există această plăcintă și nu întâmplător există iertare. Totul e ca dragostea să aibă ultimul cuvânt.

Toate trec. Va trece și această Duminică a Iertării. Ne vom întoarce la preocupările noastre zilnice. Însă undeva rămâne un strigăt al unor suflete de copii, de adulți, care vor să-L cunoască în deplină libertate pe Dumnezeu, acasă, la biserică, la școală.

“Iertarea autentică constituie expresia unui sentiment moral dezvoltat, acceptarea durerii care provine ca urmare a pierderii falselor simțiri, trăiri, a falsei estimări de sine și față de celălalt. Constituie o credință în capacitatea de a dobândi încredere, putere, de a reînvia și a menține dragostea, dincolo de orice prilej de agresivitate.” (Otto Kernberg, “Love Relation”, Yale University Press, 1995, p. 103, citat în Pr. Vasilios Thermos, “Despre problemele vieții creștine contemporane”, Sophia, 2012, p. 24-25)

Mă supun. Îngrop tot zbuciumul sufletesc într-o bucată de plăcintă. Și aștept să mijească toți ghioceii din sufletele copiilor și adulților țării, că doar vine primăvara, nu?

P.S. În sufletul meu a răsărit un ghiocel. Cred că e o întreagă poieniță deja în sufletele copiilor.

Și Dumnezeu i-a zis lui Israel prin Moise:

“Ține minte și nu uita de câte ori ai mâniat pe Domnul Dumnezeul tău în pustie; din ziua în care ați ieșit din pământul Egiptului și până ce ați sosit la locul acesta, necontenit v-ați împotrivit Domnului.

La Horeb ați mâniat pe Domnul și ați pornit pe Domnul asupra voastră, așa încât a vrut să vă piardă.

Când m-am suit eu pe munte, ca să primesc lespezile de piatră, tablele legământului pe care l-a încheiat Domnul cu noi, am stat în munte patruzeci de zile și patruzeci de nopți, și nici pâine n-am mâncat, nici apă n-am băut. Atunci mi-a dat Domnul două table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu, pe acelea erau scrise toate cuvintele pe care vi le-a grăit Domnul pe munte, din mijlocul focului, în ziua adunării.

Dar după trecerea celor patruzeci de zile și patruzeci de nopți, când mi-a dat Domnul cele două table de piatră, tablele legământului, mi-a zis Domnul:

Scoală și te pogoară repede de aici, că s-a răzvrătit poporul tpu pe care l-ai scos din Egipt; curând s-a abătut el de la calea pe care i-am poruncit să meargă și și-a făcut chip turnat.

Tot atunci mi-a mai zis Domnul: De mai multe ori ți-am grăit și ți-am zis: Mă uit la poporul acesta și văd că este popor tare la cerbice. Lasă-Mă dar acum să-l pierd și să șterg numele lui de sub cer și voi ridica din tine popor mai mare, mai puternic și mai mult la număr decât ei.

Atunci eu m-am întors și m-am pogorât din munte, iar muntele ardea în foc. Cele două table ale legământului erau în amândouă mâinile mele. (…)

Nesupuși ați fost Domnului chiar din ziua când am început a vă cunoaște.

Îngenunchind, așadar, înaintea Domnului, m-am rugat eu patruzeci de zile și patruzeci de nopți, căci Domnul zisese să vă piardă. Eu însă m-am rugat Domnului și am zis:

Stăpâne, Doamne, Împărate, Dumnezeule, nu pierde pe poporul Tău și moștenirea Ta, pe care l-ai izbăvit cu mărirea puterii Tale și pe care l-ai scos din Egipt cu mână tare și cu brațul Tău cel înalt.

Adu-ți aminte de robii Tăi: Avraam, Isaac și Iacov, cărora Te-ai jurat pe Tine Însuți; nu Te uita la cerbicia poporului acestuia, nici la necredința lui, nici la păcatele lui, ca cei ce trăiesc în pământul de unde ne-ai scos Tu să nu zică: Domnul nu i-a putut duce în pământul ce le-a făgăduit și, urându-i, i-a scos ca să-i omoare în pustiu. Ei sunt poporul Tău și moștenirea Ta, pe care l-ai scos din pământul Egiptului cu puterea Ta cea mare și cu brațul Tău cel înalt.”

(Sfânta Scriptură, Deuteronom cap. IX, 7-15, 24-29)