Ras sau cerb? Pustnicul Pafnutie si ucenicul sau Ilarion – de Ion Agarbiceanu

Râs sau cerb?

Pustnicul Pafnuţie şi ucenicul său Ilarion

de Ion Agârbiceanu (1882-1963)

(scriitor şi preot greco-catolic)

Inspirată din însemnările vechi „aflate pe foile mucegăite ale unei bucoavne groase dintr-o sfântă mănăstire”, după cum mărturiseşte autorul la începutul capitolului XI, nuvela „Pustnicul Pafnuţie şi ucenicul său Ilarion” a fost publicată abia în 1998, deşi era pregătită pentru a fi bună de tipar încă din 1938.

Fără a se bucura de prea mult interes din partea criticii literare, nuvela atrage publicul românesc prin frumuseţea şi ineditul povestirii şi prin profunzimea celor prezentate.

De fapt, orice scriere cuprinzând elemente iniţiatice pentru un ucenic, din literatura română sau universală, a fascinat prin înseşi probele şi etapele parcurse de acesta, ca şi prin dezvăluirile unei persoane iluminate, în cazul de faţă, un pustnic ortodox ce continuă tradiţia pustniciei din munţii Moldovei.

Pătrunzând în tainele ascezei, autorul analizează mai mult interioritatea personajelor, care dialoghează rar şi la obiect. Dar aici nu am pretenţia de critică, ci numai de a invita la o lectură în acelaşi timp pasionantă, cât şi edificatoare în privinţa unor aspecte ale luptei creştinului cu patimile.

Pustnicul Pafnuţie, care nu e hirotonit, locuieşte în peşteră singur, întrucât povăţuitorul său, pustnicul cel bătrân, a trecut la cele veşnice. Există o tradiţie la peşteră. Cu oarecare timp înaintea sfârşitului, fiecare pustnic primeşte un ucenic, pe care-l supune la probe şi care va rămâne să continue tradiţia de rugăciune din munte. Pustnicii sunt iubiţi de localnici, care ştiu locurile sălăşluirii lor şi vin uneori la mare cumpănă în ţară (nu oricând, şi nu sunt primiţi vizitatorii curioşi). Păstorii locului lasă uneori merinde (pâine, mălai, caş, lapte) într-un anumit loc, de unde să le ia pustnicul. Dar de cele mai multe ori, acesta se hrăneşte cu rădăcini, fructe de pădure sau ajunează. Respectul faţă de pustnicii muntelui este neîntrecut, însă şi aceştia întotdeauna îşi arată înţelepciunea primită de la Dumnezeu, când este cazul să ajute. Nu numai pentru sfaturile înţelepte sunt cinstiţi şi iubiţi aceşti pustnici, ci în primul rând pentru felul lor de trai, cu totul dăruit rugăciunii şi lui Dumnezeu, şi pentru rugăciunea înălţată pentru toată lumea.

La un asemenea pustnic, care insistă să nu se arate prea învăţat – fost cioban fugit în munţi şi intrat ucenic la pustnicul Ilarion cel bătrân -, la pustnicul Pafnuţie vine într-o zi Nechifor Preda, care primeşte numele de Ilarion cel tânăr. Începe de îndată perioada de probă ca ucenic (2 ani), deşi... în modul cel mai ciudat, Nechifor este foarte tânăr (21 ani), iar potrivit obişnuinţelor se primeau ucenici pustnici din împrejurimi, cam pe la 50 de ani, şi nici măcar nu este credincios. Cu totul alte motive l-au mânat întins la peşteră: nu-şi găsea rostul în lume, între ceilalţi oameni, şi nici cărţile citite nu l-au ajutat. Blocat în propria minte, în propriile gânduri, Nechifor ajunge la starea de lehamite de tot şi de toate.

Dârzul şi smeritul Pafnuţie nici nu l-ar fi primit, dacă nu ar fi fost semne divine, chiar şi un vis prevestitor, în legătură cu Nechifor. Uimit că pot exista oameni necredincioşi când natura întreagă e oglindă vorbitoare despre Dumnezeire, Pafnuţie nu-l trage de limbă pe tânărul răzvrătit – care îi apare în viziuni când ca o pisică sălbatică, când ca un pui de cerb - , ci se roagă pentru el şi-i dă ca prim sfat intrarea în rânduiala peşterii, cu rugăciunile, metaniile şi munca obişnuită, la care Ilarion cel tânăr se supune abia după ce i se explică de ce să facă acelea.

Ilarion: „Ce-or folosi metaniile, truda trupului, la luminarea minţii?”

Pafnuţie: „De când e lumea, adevărul l-au aflat numai aceia cari şi-au pus la muncă grea trupul. Că descoperirea tainelor celor mari nu vine de la mintea noastră şi de la truda ei, ci de la luminarea Domnului. Şi trebuie să te uiţi pe tine şi gândurile tale, pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să lucreze. (...) Noi ajunăm şi postim, batem sute şi mii de metanii şi ne rugăm. De pe partea gândurilor, nu ne doare capul. Dar în mijlocul trudei noastre uneori se coboară harul lui Dumnezeu şi ne luminează. Azi un picur, mâine altul, până se face paharul plin, ori chiar fântână, cum se întâmplă cu sfinţii. Ştiu eu ce face gândul, dar gândul e ispită. Că te face să te iei la harţă cu Ziditorul.”

După ce împlineşte regulat canonul peşterii, fără însă a crede în existenţa propriului suflet şi fără a se închina din inimă lui Dumnezeu, Ilarion cel tânăr ajunge la moment de ispită. A înţeles că lenea din vechiul lui trai nu i-a folosit, dar mai are o patimă ucigaşă: mândria. Urmărindu-şi povăţuitorul într-o zi, constată că acesta are un canon superior: se urcă pe o stâncă, deasupra unei prăpăstii, şi iar se coboară, ceea ce poate nici caprele sălbatice n-ar fi făcut. Ilarion se umple de ciudă la adresa pustnicului Pafnuţie, dorind să facă şi el acest canon, pe ascuns. Abia când a ajuns în pragul morţii din cauza imprudenţei, Ilarion îşi simte sufletul viu şi luminat de înţelepciunea divină...

De altfel, întreaga povestire se ţese în jurul unei rugăciuni foarte cunoscute în spaţiul creştin: rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (Siriul): Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii tale. Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu. Amin.” Ilarion află pe rând că mândria şi judecarea aproapelui sunt păcate care îţi afectează sufletul, şi că leacul este umilinţa – smerenia, răbdarea, dragostea. Uneori îi este greu, mai ales cu mândria – era obişnuit de mic să fie primul, să se ia la întrecere cu cei mai buni şi chiar să dispreţuiască pe cei mai slabi decât el.

În cele din urmă însă, la împlinirea celor doi ani de probă, Ilarion redevine... Nechifor, sfatul pustnicului fiind reîntoarcerea în lume, la părinţii săi care nu ştiu de el şi-l aşteaptă:

„Nu este leac mai tare împotriva ispitei decât închinându-ţi viaţa ta altora. De astfel de oameni fuge mai tare Necuratul decât de postelnici şi de cei ce se roagă ziua şi noaptea, cum facem noi aici la munte. Tu, Ilarioane, trebuie să-ţi aduci aminte că te cheamă Nechifor Preda. Că moşii şi strămoşii tăi au luptat pentru ţară, au fost sfetnici ai voievozilor şi au ridicat biserici de închinare. Neamul tău este unul care s-a deosebit prin fapte bune. Ce s-ar întâmpla dacă toţi cari au un cap, au avere, au cunoştinţe frumoase şi, mai ales, au inimă curată şi sunt cinstitori ai legii, ar părăsi moşia şi s-ar adăposti la munte, pentru că le-ar fi mai uşor să rămână cinstitori ai Domnului? Ţara, moşia cea mare, ar rămâne pe mâna oamenilor răi. Şi tu ştii, fiule, că pentru ţara asta, a românilor, câţi inşi şi-au pus viaţa slujind-o, de la începuturi până azi? Noi, cei de-acum, trebuie să o lăsăm moştenire celor ce vor veni după noi.”

Ultimul cuvânt al pustnicilor din munţi pentru Nechifor este: că cea mai bună şi mai tare rugăciune e lucrul făcut cu veselie pentru ai tăi şi pentru alţii.

Nechifor se întoarce în lume...

Devine lumânare în sfeşnic, în propria familie, în satele dimprejur, la scaunul voievodului... Nu prin predică, prin fapte. Dar spre bătrâneţe se întoarce, revede peştera, călugărindu-se cu numele Ilarion Ciungul, donând din averea sa pentru construirea unei biserici.

Renumit în întreaga Moldovă, dar păstrându-se în virtutea învăţată de la Pafnuţie, smerenia, Ilarion ajunge după moarte taumaturg. La mormântul lui se întâmplă vindecări.

Unde? Cine? Când? Scriitorul Ion Agârbiceanu nu precizează exact. Lasă doar povestirea şi câteva indicii, o face nemuritoare, îi dă savoare. Adaugă privirea teologului. Acolo, în munţii Moldovei, cândva, cu sute de ani în urmă, erau suflete care se luptau să se lepede de sine, căutând Adevărul mai presus de lume, întorcându-se în lume sau rugându-se pentru ea din munţi, cu lumina dragostei şi smereniei creştine.

P.S. Cel mai mult m-a uimit nivelul smereniei pustnicului Pafnuţie, aşa cum este prezentat în nuvelă. Rugăciunea şi smerenia sa profundă au contribuit, prin darul lui Dumnezeu, la mântuirea lui Ilarion. Discret, căutând mereu voia Domnului mai mult decât orice îndulcire pământească, fără a observa că mută munţii din loc.

Mirela Şova