Maica Arsenia - despre vindecarea inimii prin smerenie

Maica Arsenia –

despre vindecarea inimii prin smerenie

Deși toți creștinii trebuie să urmeze drumul poruncilor lui Hristos, drumul lepădării de patimi, există o deosebire între nevoințele duhovnicești. Și zăvorâtul, și cel ce face ascultare, și mireanul pot ajunge la lepădarea de propria voie. Însă pentru a ajunge la această țintă, cei trei trebuie să urmeze căi diferite. Primul vede voia lui Dumnezeu în fața căreia el respinge propria voie în lumina cuvântului lui Dumnezeu, al doilea – în voia îndrumătorului său duhovnicesc, iar al treilea – în împrejurările vieții.

Pentru toți trei este accesibilă curăția inimii, însă primul tinde spre ea prin rugăciune neîncetată, al doilea prin ascultare și mărturisirea gândurilor, al treilea prin îndeplinirea corectă a obligațiilor de serviciu și de familie. Toți ating aceeași țintă, însă pe căi diferite.

(...)

Amintiți-vă de cuvintele maicii schimnice Ardaliona. Ea spunea că trebuie să învățăm cum să ne iubim pe noi. Da, și asupra acestui lucru trebuie să ne ostenim. De pildă, omul poate fi câteodată nedrept față de sine și poate cere de la sine ceva ce nu poatda. Cere de la sine biruință asupra patimilor sale de care a hotărât să se lepede. Însă poate fi corectă o astfel de indignare față de sine? Nu. Prin puterea sa omul nu poate birui în sine patimile: ele sunt biruite de puterea lui Dumnezeu. Această putere este specifică poruncilor Lui. Când, cu ajutorul lui Dumnezeu, omul și le va însuși, când ele vor trăi în inima lui, atunci păcatul și patimile vor slăbi și își vor înceta lucrarea în inimă.

Trebuie să înviem permanent în inima noastră intenția de a trăi după poruncile lui Hristos, trebuie să-I cerem în rugăciune ajutorul, trebuie să ne smerim în abaterile noastre, trebuie să ne plecăm sub neputința proprie și să nu ne indignăm împotriva noastră din pricina ei. Căci nu avem puterea s-o învingem. Atunci de ce să cerem de la noi ceea ce poate da doar Unul Dumnezeu, de ce să ne mâhnim pe noi pentru că nu ne-am urcat mai sus de noi. În faptul că cerem de la noi sporire duhovnicească se întrezărește mândria. Să așteptăm totul din partea lui Dumnezeu și să ne smerim adânc în păcătoșenia și în neputințele noastre.

Uneori patimile se țin cu stăruință de inima noastră și lucrează în ea în chip tiranic, ocolind voia noastră, chiar și împotriva inimii. Dumnezeu le permite să ne chinuie pentru ca noi să ne cunoaștem deplin neputința, pentru a ne smeri cu duhul, pentru ca noi să căutăm puteri în Dumnezeul nostru Cel Unul Puternic și Sfânt.

(...)

Iar cunoscându-vă neputințele, veți cunoaște neputința aproapelui. Dacă nu puteți să biruiți în sine patimile, când prin mila lui Dumnezeu le vedeți și doriți să ieșiți din ele, când munciți asupra voastră, atunci cum putem cere de la aproapele nostru ceva mai presus de puterile lui? Cunoașteți această neputință proprie nouă tuturor și încercați să iertați pe aproapele, împăcați-vă cu el, duceți-i neputințele.

...

Smerenia este acea stare unică a duhului prin care intră în om toate darurile dumnezeiești. Ea este ușa care deschide inima și o face în stare de simțăminte duhovnicești. Smerenia aduce inimii liniștea deplină, minții – pace, gândurilor – lipsa închipuirilor. Smerenia este puterea care învăluie inima, îndepărtând-o de tot ce este pământesc, dându-i putința să cunoască viața veșnică, la care nu poate să ajungă inima omului muritor. Smerenia întoarce mintea la curăția dintru început. Ea începe să deosebească limpede binele de rău, iar în sine descoperă numele stărilor și aspirațiilor sufletești, așa cum Adam punea nume animalelor după însușirile pe care le vedea în ele. Prin smerenie se pune pecetea liniștirii asupra a tot ce este omenesc în om, iar duhul omului, stând înaintea Domnului întru această liniștire în rugăciune, ia aminte la cuvintele Lui. Până când inima nu simte smerenia, rugăciunea duhovnicească nu poate fi curată.  

(extrase din “Maica Arsenia – calea spre vindecarea inimii”, Editura Sophia, București, 2004)

Maica Arsenia (1833 – 22 iulie 1905), stareță a unei mănăstiri din Rusia, s-a nevoit pe calea smereniei, în vederea apropierii de Dumnezeu. Învățătura sa, expusă în puține cuvinte, cuprinsă mai ales în scrisori către fiii duhovnicești, se apropie de cea a Sfântului Ignatie Briancianinov, a Sfântului Serafim de Sarov și a Sfântului Siluan Athonitul. Ea însăși avusese povățuitoare pe o schimnică, Ardaliona, care o învățase despre dobândirea Duhului Sfânt prin coborârea în adâncul smereniei, cu ajutorul harului lui Dumnezeu.