Freamat de condei - 28 decembrie 2010 - Lucretia Ionescu Buiciuc

Fragmente din romanul

"Şi amintirile dor..." (partea a II-a)

Mergea grăbită pe trotuarul aglomerat, încercând să se ferească de priviri, de cunoscuţi, de atingeri întâmplătoare....

Ducea sub braţ un dosar legat cu o panglică albă. Îl ţinea strâns cu amândouă mâinele ca pe o comoară de preţ. Ana avea între paginile dosarului ultimul ei roman pe care se grăbea să-l încredinţeze editurii.  Muncise mult la carte. Ceva din sufletul, din trecutul ei, fusese transpus în paginile acestei lucrări.

Aruncă o privire fugară la vitrina unui magazin, surprinzându-şi trăsăturile trupului, mersul energic, coapsele înalte, bluza de mohair ce se mula pe sâni.

            În mulţime îl zăreşte pe Ovidiu, colegul de clasă primară, ajuns director la un mare trust industrial. Îi surâde instinctiv, nu lui, directorului, ci ăluia de altădată. O vede şi se apropie cu faţa exprimând bucuria surprizei.

            - Ana, nu te-am văzut de câtva timp. Eşti la fel de frumoasă ca întotdeauna. Unde te grăbeşti?

            - Sunt obosită. Am retuşat o lucrare, un moft, vechi amintiri retrăite şi filtrate de inima şi gândirea ciuruită de vremuri. Vreau să le public.

            - Am citit tot ce ai scris. Te-am urmărit din umbră. Ţi-am adulmecat paşii care te-au dus pe piscurile râvnite ale consacrării. Eşti mai bună, ai învins. Ţi-ai găsit un loc onorabil în societatea noastră de parveniţi. Te felicit. Îmi dai voie să te însoţesc câţiva paşi?

            Fără să aştepte răspunsul, o luă de mână, ca altădată, în clipa ceţoasă care s-a aşternut între ei ca o prăpastie...

Ceremonios, cu un „sărut-mâna”, portarul îi deschide Anei uşa clădirii care o ducea spre biroul redactorului-şef.

            - Domnule redactor, mă simt ca o şcolăriţă ruşinoasă de ce am scris şi că am scris, dar am simţit o mare uşurare. Am avut simţământul unic, divin, ca în faţa unui duhovnic când vii cu smerenie ca să-ţi spui păsurile şi ceri prin EL, Dumnezeu, alinare....

            - Ana, am citit paragrafe din al tău manuscris şi, cred, că ai reuşit să exprimi simplu, fapte reale trăite şi retrăite de tine. Ineditul, prospeţimea, lectura acestor pagini emană tocmai adevărul faptelor.

            Ana îl priveşte lung şi în faţa ochilor îi apare imaginea satului de munte din care a plecat în urmă... cu ani. Un sătuc liniştit, cu oameni harnici care duceau o viaţă aspră. Iarna, nămeţii se ridicau deasupra gardurilor, în timp ce lupii se apropiau de prispa casei. Şcoala era în celălalt sat, la patru kilometri distanţă, şi copiii trebuiau să străbată zilnic acest drum.

            - Ana....                

Trupul i se crispă  şi, trezindu-se la realitate, văzu chipul încrezător al redactorului.

            -  Ana, noi am inclus cartea în lista editurii pe anul următor. Ai timp să aduci corecturi, să ştergi amintiri care dor. Săptămâna viitoare o să discutăm despre amănuntele redactării.

Ana mulţumeşte celor din jur pentru cuvintele de încurajare şi încredere şi, din nou, ca o şcolăriţă silitoare, îi asigură că nu-i va dezamăgi. Cu paşi rari, liniştiţi, care răsunau pe hol ca ecourile unui vis stins, iese din clădirea editurii. Nerăbdătoare, vrea să se întâlnească cu Mihai, să-i povestească marea realizare, visul devenit făclie. Sufletul, fântână ucigătoare, se zbătea în fiinţa ei – uzină vie.

            Ana îşi continuă drumul liniştită spre Expresul din colţul străzii. A simţit dintr-o dată cum îi este foame, dar nu, trebuia să-l sune pe Mihai. Bucuria succesului dorea s-o impartă cu el. Intră în cabina telefonică, formează numărul şi la celălalt capăt al firului, îi aude vocea:

            - Mihai, am reuşit! Sunt fericită, vreau să te văd!

           - Mai devreme de două ore, nu pot.... A venit o echipă din Franţa care ne ajută să punem în funcţiune un nou utilaj...

Ana simţi în suflet durere. Privirea fixă, lucioasă şi rece ca a lacului îngheţat, îi traumatiza faţa. Vede cum dintr-un castan o frunză smulsă de vânt pluteşte fără rost  şi cade obosită la picioarele ei. O ridică, o mângâie... pune receptorul în furcă neamaiauzind ultimele cuvinte ale lui Mihai.  Fără să ştie încotro merge şi de ce merge, îşi deapănă paşii spre grădiniţă. Ioana se va bucura când o s-o vadă.

Zăreşte semaforul, lumina roşie, dungile albe ale zebrei i se par mesteceni doborâţi de soartă... porneşte în întâmpinarea lor.

Un scrâncet de roţi... şi cerul rotindu-se, imaginea Ioanei cu mâinele mici, neputincioase, întinse spre ea, mulţimea gălăgioasă agitându-se... zgomote ce treptat se atenuează. Şi nu mai simte, şi nu mai vede, şi nu mai aude decât neantul eternităţii.

                                                              ***

            Plutonierul major Lăzărescu înlătură mulţimea ce privea la „spectacol”, făcând loc autosanitarei care se apropia cu girofarul urlând obositor şi inutil. Trupul Anei este pus pe o targă şi transportat de urgenţă la spital. Mulţimea s-a împăştiat. Lăzărescu şi echipa de poliţie, după ce au făcut măsurătorile necesare, au părăsit scena „spectacolului” ca şi „actorul” principal.

Doar sângele împăştiat pe asfalt, în lumina amurgului, părea un tablou suprarealist. Ca şi cum cineva s-ar fi răzbunat pe o pânză neputincioasă, lovind în disperare cu pensula muiată în vopsea. O ploaie rapidă adusă de nourii revoltaţi şi ei de cruzimea destinului, curgea şiroind peste case, străzi şi oameni.

Pictura suprarealistă şterge definitiv ultimele semne de trecere a Anei prin această lume neiertătoare. Oamenii se agită ca altădată şi cerul, tot senin,  acoperă cu mantia sidefie zbuciumata viaţă a Anei.

            Pe poarta spitalului de urgenţă intră autosanitara cu girofarul aprins, oprindu-se în faţa  serviciului de primire. Şoferul, ajutat de doi brancardieri, transportă targa cu trupul Anei însângerat în camera de urgenţă.

Sora de serviciu, Săvinoaica, femeie grasă, apatică, priveşte indiferentă chipul  femeii zdrobit de destin. Nu-i pasă, astfel de cazuri trec zilnic prin serviciul de primire-urgenţă. Fără grabă, cu mişcări leneşe, răuvoitoare, înlătură cearşaful care acoperea faţa victimei. În partea stângă, deasupra urechii, o plagă sângerândă din care izvora nestăvilit sângele..., o mică fântână care apoliază prin setea ei trupul femeii de seva existenţei.

            - Cheamă doctorul neurochirurg, spune Săvinoaica încet unui brancardier.

Întoarce spatele victimei şi merge în camera alăturată spre a-şi continua vizionarea „actualităţilor”... în cadrul lor, domnul Traian Băsescu  promitea „prostimii” milioane, bogăţii, după sfârşitul crizei economice, gogoşi umflate. Săvinoaica savura figura „inteligentă” a preşedintelui şi se bucura la gândul că la iarnă va fi „cald”, va fi „lumină”.

Preşedintele a menţionat că pensiile vor scădea cu 15%, iar salariile din sistemul bugetar vor scădea cu 25%, inclusiv salariul minim. Şeful statului a dat ca exemplu subvenţiile pentru încălzire. El a menţionat şi că vor fi reduse masiv subvenţiile care se acordă în acest moment. Şeful statului a menţionat şi că ajutorul de şomaj va scădea cu 15%. De asemenea, se va proceda la reducerea masivă a subvenţiilor, iar banii recuperaţi din subvenţii, vor fi alocaţi ţintit către "cei care în mod real au nevoie de sprijin financiar", a spus şeful statului.  Preşedintele Traian Băsescu a declarat că mizează, în acest context economic, pe "solidaritatea măcar a oamenilor politici din arcul guvernamental", precizând că "alternativa la acest program al încrederii pentru România este introducerea imediată a creşterii fiscalităţii".

Cifre, procente, scăderi şi iar scăderi... calcule făcute de o minte bolnavă. Domnule Băsescu, ştiţi cum roade sărăcia sufletul celui care nu are ce pune pe masă copilului? Aţi simţit inima mamei plângând că lumina e închisă datorită facturilor prea mari? Că este sortită, de către dumneata, să-şi numere mărunţişul care şi acesta se va termina curând? Domnule preşedinte, treziţi-vă din această agonie a luxului în care trăiţi, din această inconştienţă în care vă afundaţi conştient. Oamenii îşi vor dreptul la viaţă... de ce să-i furaţi şi bruma de bucurie a zilei de mâine? 

Săvinoaica nu înţelege aceste reduceri..., ea este asistentă şefă, are venituri suplimentare de la o injecţie, de la pastiluţă, de la un zâmbet fals, de la un ceai fără zahăr..., şi uite aşa Săvinoaica, femeie grasă şi nepăsătoare la durerea altuia, urmăreşte „actualităţile” fără să priceapă de ce lumea e nemulţumită de atâtea scăderi. Ea creşte în greutate prin scăderi de salarii.

Căscând leneş, schimbă programul unde o altă figură politică, la fel de „inteligentă”, abia se vedere de la pupitrul de unde-şi ţine cuvântarea. Ca un copil obraznic, prea obraznic şi neascultător, premierul Emil Boc, cu o privire rece ce-ţi taie răsuflarea, aduce inovaţii limbajului românesc. Numai el ştie ce vrea să spună, dar oricum nu asta e important..., nimeni nu-l mai ascultă de o bună bucată de vreme. Încearcă neputincios să înveţe alfabetul politic stâlcind cuvintele, făcând dezacorduri... Domnule Emil Boc, în clasa primară învăţătoarea v-ar fi lăsat coringent, şi, acum, dumneata ne înveţi ce înseamnă  „triumfalist” şi „responsabilitate”?

"Mă bucură faptul că nu sunt probleme, dar sper că nu este un mod triumfalist de a ne prezenta că totul este sub control, când în spate poate avem probleme. V-aş ruga să abordaţi cu maximă responsabilitate această modalitate de colaborare şi modalitate de a comunica", a declarat premierul Emil Boc.
Prognozele meteo care anunţă ninsori, numărul în creştere al spargerilor din locuinţe şi pericolul focurilor de artificii neautorizate vor fi principalele probleme ale sfârşitului de...”. Politicienii aberează în timp ce trupul Anei se zbătea contra cronometru ca şi cum o fiară nesăţioasă şi-a înfipt, nemilos, colţii în trupul ei firav.

Grupuri de studenţi, infirmiere, surori trec nepăsătoare privind „spectacolul” pentru ei de „duzină”, banal prin repetiţie. Indiferenţi la ţipătul disperat al celei în suferinţă, legea junglei în care cel mai puternic învinge, unde mănâncă-mă, dacă nu vrei să te mănânc, plutea în sala de operaţie a spitalului.

Lumea oamenilor în halat alb capătă dintr-o dată o altă întorsătură. Oare aceleaşi legi guvernează şi sufletele, şi mişcările, şi înţelegerea acestor oameni?

Ana nu pricepea nimic din tote acestea.  Dintr-o dată se făcuse linişte şi intră doctorul Angelescu apropiindu-se de Ana.

       - Probabil că are factură de craniu... inegalitate pupilară..., trebuie operată urgent. Duceţi-o in salonul numărul trei. Anunţaţi medicul anestezist şi echipa de la blocul operator că peste un sfert de oră începem operaţia.

Doctorul părăsi încăperea îndreptându-se spre lift. Nimic din drama Anei, din faţa ei lividă, din privirea imploratoare, din neputinţa ei, din sângele care pătase cearşaful, nu păru să-l impresioneze.

Ce fel de fiinţă o fi? Ce semnifică pentru el Ana? A gândit o clipă măcar, că este o fiinţă vie? Că de existenţa ei depinde soarta Ioanei? A lui Mihai? Că are rosturi câştigate cu trudă? A înţeles el sau a încercat să înţeleagă din privirea ei albastră, metalizată de frică, că vrea să trăiască, că este legată de lumea aceasta şi că nu crede în „dincolo”?

Doctorul Angelescu intră în lift şi surâde fermecător  unei doctoriţe stagiare, atrăgătoare, cu care operase aseară. Surâsul l-a umanizat dintr-o dată, a făcut din el o fiinţă vulnerabilă ...., vulnerabilă la ce? La dorinţele lui sau la drama celor în slujba cărora a jurat să se devoteze?  Iese din lift îndreptându-se spre blocul-operator. Îşi pune halatul în cuier, intră în camera-filtru fixându-şi echipamentul steril.

„Oare cu ce am  greşit, îşi spune în sinea sa Ana, în faţa lui Dumnezeu? Păcatele cui sunt sortită să le plătesc? Există oare Dumnezeu? A vrut El cu adevărat vărsare de sânge, să se răzbune pe mine, o biată umbră? Cu ce am putut să fiu mai vinovată încât să mă jertfească pe altarul răzbunării? Nu, nu există Dumnezeu, doar destinul orb şi neînduplecat care-ţi poartă paşii spre prăpastie. Ioanei cine îi va deschide uşa când va veni surâzând de la grădiniţă? Şi cine îi va purta mânuţa pe coala albă a caietului când va învăţa să scrie cuvântul „mamă”? Cine îi va spune poveşti noaptea târziu, când viforul va lovi năprasnic în fereastră?  Cui îi va spune gânduri, dureri, bucurii? O!, nu, Dumnezeule, Te urăsc... Iartă-mă, te rog! Ajută-mă să scap cu viaţă din această zi de cumpănă şi Îţi promit solemn şi cuviincios că mă voi înrola în oastea credincioşilor Tăi”.

Anestezistul îi pune masca pe nas, pe gură, privind chipul Anei ca pe un portret nereuşit, creionat în grabă de frica meşterului.   

            - Respiră adânc şi rar, din ce în ce mai rar. Vei adormi şi suferinţa ţi-o vom alina-o.

Ana respiră adânc aerul venit prin mască şi un somn adânc, ca o binecuvântare, îi picură în trup.

Operaţia mergea greu. Deşi avea experienţă şi era un bun profesionist, doctorul Angelescu împreună cu echipa operatorie se pomeniră în faţa unui caz inedit. Sinusul cavernos fusese lezat, accidental, şi sângerarea pornită nu o puteau opri.

   Aspiratorul suge cu zgomot sângele şi viaţa Anei. Anestezistul aruncă o privire disperată spre monitor şi spune:

         - Femeia este în pericol!

A urmat o agitaţie extremă, bine orânduită şi cunoscută, dar… ineficientă. Electroencefalograma indică leziuni ireversibile ale creierului. Doctorul Angeleascu spune anestezistului şi colegilor:

        - Partida a fost pierdută. Păcat!

 Îşi scoate mănuşile pline de sânge, masca, halatul, aprizându-şi obosit o ţigară. Pe uşă intră doctoriţa stagiară care-l anunţă că a sosit o nouă urgenţă. Surâsul îi reapăru pe chip şi se îndepărtă grăbit ca de un vis la care nu merită să meditezi.

de Lucreţia Ionescu Buiciuc