Caraiman 29 IX - 2 X 2011: O manastire, Un simpozion, Un foc de tabara, O Liturghie

Caraiman 29 IX – 2 X 2011:

O manastire, Un simpozion, Un foc de tabara, O Liturghie

 

“Vei găsi un brad cu șase ramuri, lângă o apă curgătoare, pe un plai de unde se vede marea cruce la care te-ai jurat. Acolo să faci mănăstirea!”, i-a spus în vedenie Maica Domnului părintelui / pustnic Gherontie Puiu, care se afla la spitalul din Tătărași, pe jumătate paralizat. Era în anul 1995 și era vorba de Crucea de pe Caraiman – Bușteni, jud. Prahova.

Deși părea incredibil, cel puțin din punct de vedere al medicului neurolog, părintele s-a ridicat din pat vindecat și, ieșind din spital, a pornit să împlinească porunca. După mai multe încercări – care au durat 2 ani - , a găsit copacul... “Atunci am văzut-o pe Maica Domnului încă o dată! Era așezată chiar pe ramura din partea de răsărit (a bradului), acolo unde stau acum clopotul și toaca. Parcă plutea... Îmi făcea semn cu mâna, de parcă ar fi vrut să-mi arate că mănăstirea trebuie să împrejmuie chiar acel brad. De aceea am făcut agheasmatarul, ca un fel de paraclis ce strânge în brațe sfântul arbore. (...) Când am tăiat un ciot din brad, ca să fac loc pentru clopot și troacă, în fibra lemnului acela a apărut chipul Măicuței Domnului.”

(din broșura “Părintele Gherontie Puiu și minunile Maicii Domnului”, 2002)

În acest loc sfânt, unde se ridică astăzi mănăstirea Caraiman, având paraclisul cu hramul Acoperământului Maicii Domnului (1 octombrie) și biserica mare cu hramul Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie), s-a desfășurat în perioada 29 septembrie – 2 octombrie 2011 Simpozionul Național “Dialogul dintre teologie, filosofie și știință” – Ediția a IV-a, pe tema “Realitatea și semnificația spațiului – abordare teologică, filosofică și științifică”.

S-a dorit și s-a realizat, ca simpozionul, la care au participat profesori universitari (de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza – Iași, Universitatea București, Universitatea Politehnica București și Academia de Științe Economice – București), cercetători și oameni de cultură, cu implicarea Patriarhiei Române, sectorul teologic-educațional, să se desfășoare într-un spațiu care să permită participanților un dialog viu, activități comune, care să faciliteze chiar mai mult decât comunicarea, anume comuniunea.

Aerul rece și pătrunzător de munte, priveliștea tainică a muntelui în ceață, razele de soare ce răzbăteau din când în când, făcând posibilă vederea crucii de pe Caraiman, rânduiala obișnuită și netulburată a călugărilor mănăstirii, sub ascultarea părintelui stareț David Petrovici, cântările monahilor și toaca, ce se auzeau până în sala simpozionului, aflată sub biserica mare a mănăstirii, mesele împreună, cu rugăciune rostită și cântată, prelegerile invitaților, întrebările celor din sală (în majoritate profesori de religie), toate acestea s-au succedat în acele zile, când puteai observa cum toamna învinge definitiv ultimele răbufniri de vară întârziată.

Când un conferențiar vorbea despre ideea susținută de Mircea Eliade că spațiul sacru nu închide în el sfințenia lui Dumnezeu, ci e doar o ușă spre cer, ca și o ușă spre interior, puteai asocia aceasta efectiv cu introspecția concretă la care erai invitat să pășești tocmai acolo, la mănăstire, la poale de munte, și în mod special în agheasmatarul – capelă din jurul candelabrului natural, a bradului minunat din centrul așezământului monahal de la Caraiman.

Ca o binecuvântare însutită, unul dintre hramurile mănăstirii s-a întâmplat atunci, Acoperământul Maicii Domnului. Simpozionul a continuat neafectat de numărul mare de pelerini veniți la închinare, atât în bisericile mănăstirii, cât și la chilia părintelui Gherontie Puiu, pentru sfat și rugăciune. Odinioară, părintele dădea mai multe sfaturi; acum ele sunt concentrate în cuvintele: “Răbdare, răbdare”, “Să ne ajute Dumnezeu, să ne rugăm” – rostite cu bucuria și blândețea sa, care atrag necontenit șiruri de pelerini din toate părțile țării. Căci oamenii nu vin numai pentru cuvânt, ci și pentru prezență și împărtășire negrăită.

Bogăție de cuvinte și bogăție de tăceri. Ascultare, meditație, dialog, rugăciune. Efervescență, în sală și la pauza de cafea. Dileme, contrarietăți, explicații, concluzii. Participare, bucurie, aplauze. Susurul apei ce curge de sub bradul Maicii Domnului, pe sub podeț, mărginit de flori de toamnă. Călugări plini de ospitalitate și discreție (cum se poate obține combinația?). Organizatori și moderatori prompți. Telefoane mobile înăbușite (nu au fost chiar închise..., dar au sunat multe în gol).

Erudiți din domeniul filosofiei, teologiei și al diferitelor științe, în dialog, precizându-și terminologiile, încercând să depășească un Turn Babel nevăzut, creionat de alții.

Finalul... deși era prevăzut în program, se derulează neașteptat de vesel: un foc de tabără uriaș, după o cină festivă și iarăși surprinzătoare: grătar și bere, sau poate un vin fiert (de ce nu?), cu cântece din repertoriul muzicii folk. Apare și o chitară... Dar cine dă tonul? Încă prea sobri pentru încheiere, prea pătrunși, participanții se apropie timid. De când nu au mai fost la un foc de tabără? Și începe rolul amintirilor personale, în timp ce părintele stareț cântă, cu câțiva călugări și cu băieți de strană, cu o bucurie mai mare decât înălțimea focului. Ei au cântat și mai devreme, la vecernie. Și, după ce încălzesc atmosfera, se duc la miezonoptică. Rânduiala se respectă cu strictețe, precum căderea apelor unei cascade din apropiere, aducând mângâierea divină.

Auditoriul și conferențiarii se amestecă. Acum e important cel ce cântă, cel ce râde, cel ce face haz. Iarăși amintiri. Prietenii vechi, renăscute. Câte păsări Phoenix au zburat din focul de tabără? Rememorări Toma Caragiu și Amza Pellea. Și peste toate, acoperământul întins al Maicii Domnului.

Dar nu a venit încununarea. Abia în ultima zi, când nu se mai țin prelegeri. Singurele cuvinte sunt cele ale Sfintei Liturghii. “Ale Tale dintru ale Tale”. Cu toții, la biserică. Proaspeți, înalți ca brazii, călugării slujesc. Au slujit tot timpul. Și tot ei, cei primitori, mulțumesc pentru cinstea de a fi fost gazde.

Final cu zâmbet. Simpozion despre spațiu într-un loc sfânt. Acceptarea unei realități revelate și întâlnire între supranatural și natural.

Da, acel Turn Babel este artificial, nu-și găsește locul.

Dar cum să pleci de la o mănăstire fără un cuvânt de suflet? El a venit odată cu Evanghelia zilei (Luca VI, 31-36), despre iubirea vrăjmașilor, despre a fi buni cu cei nemulțumitori și răi, pentru a fi fii ai Tatălui din Ceruri, amintind de rugăciunea părintelui Gherontie, renumită, răspândită și foarte simplă: “Doamne, întoarce-i la bunătate și la rugăciune pe toți vrăjmașii mei. Amin.”

Reporter: Mirela Șova