Concurent nr. 10 / Iulia Maria Sidon / sectiunea PROZA SCURTA

16.06.2009

DORURI LA RĂSĂRIT
Ediţia a III-a, iunie - august 2009, secţiunea PROZĂ SCURTĂ

Concurent nr. 10, Iulia Maria Sidon

Prezenţă

Era pe cale să intre, dar se opri pentru o secundă. Îşi întoarse capul şi privi. Nu era nimeni. O oprise ceva, dar se hotărî să nu dea importanţă. „Un pas înainte, unul înapoi....atâta indecizie, ce-o fi în capul meu?"

Când ajunse, ochii îi fură orbiţi de frumuseţea din jur. Atâtea minuni! Şi ea, ea era acolo, în mijlocul acestor minuni. Nu ştia ce să privească, cum să înceapă, ce să admire, ce să simtă! Îşi dorise de atâta timp să atingă aceste tablouri, să le adulmece....să îşi lase toate gândurile libere în timp ce le priveşte...încât acum totul i se părea mult prea greu.

„Mi-am dorit şi acum am. De ce nu mă pot bucura aşa cum trebuie?"

Începu să se plimbe printre tablouri, abandonându-se noului şi miraculosului. Încerca să simtă tot ce vedea, atât cu ochii, cât şi cu toată fiinţa. Dar încerca prea mult....şi nu reuşea. În locul libertăţii simţea încătuşare. Cerea prea mult de la ea. Şi nu dădea nimic în schimb...

Continuă să se plimbe prin încăperi, dar doar picioarele i se mişcau. Restul se răcise.

Se opri în faţa unuia dintre sutele de tablouri expuse şi privi spre el, prin el, deasupra şi dedesubtul lui... Erau nişte linii colorate, care se mişcau, întrepătrunse unele de altele. „Ce lume colorată...", se gândi ea, „ce roşu... nu mi-a plăcut niciodată roşul, dar aici se potriveşte, e ca sângele.... cald.... sângele meu cald, care mă lasă liberă pe Pământ, care e cald doar pentru mine, pentru ca fiecare zi.... O, dar ce-i cu mine?....."

Îşi scutură capul, ca să-şi revină în fire. Liniile se tot mişcau, învălurite, suave, dar şi agresive, pline de forţă şi clocot. Ieşeau afară, învăluind peretele alb şi rece. Ea privea. Dar nu mai privea prin perete. Liniile dansau. Se năşteau unele din altele, mureau unele pentru altele, lacrimi picurau pe peretele ud... şi raze de soare pătrundeau prin el, încălzindu-l. Ea privea... Albastrul deveni Cer. Verdele deveni Primăvară. Galbenul deveni o Floare, cea mai fragilă floare... Roşul deveni liantul tuturor celorlalte culori care împreună dădeau naştere, neîncetat, acelui ou de viaţă nouă... Ea privea.... Cerul se contopi cu primăvara, dar era ceva atât de diferit de tot ceea ce văzuse până atunci! Privea...

Acum nu i se mai mişcau picioarele. Dar inima îi bătea cu putere, emoţiile năvăliseră în ea şi simţea cum se desprinde din ce în ce mai uşor de ceea ce avea atunci când păşise în faţa acestui tablou. Vedea un tablou de primăvară? Vedea culori care înfloresc? Ce vedea? ... o explozie de linii colorate care se hotărâseră să schimbe. „Nu poate fi rece mereu... şi nu suntem singurii care putem face ceva, nu suntem singuri..."...Privea...

Gândurile erau acum în afara ei, o priveau nedumerite. Erau multe, umpleau toate încăperile muzeului, se mişcau haotic printre ceilalţi oameni şi nu-şi găseau locul. Rămăsese fără gânduri. Era străină de ceilalţi. Era singură printre ei.

Liniile o atinseră, culorile conduse de căldura roşiatică o mângâiau acum încet... să n-o alunge. Acum nu mai avea gânduri, doar simţea atingerile pe piele... roşul se furişă şi deveni unul cu sângele ei. Liniile, tabloul, peretele, ea... Acum e simplu. Fără nimic altceva în vene decât o sămânţă nouă, curată, colorată şi goală de altceva. Ridică mâna spre tablou şi vru să îl atingă. Atunci îşi dădu seama că nu putea. Tabloul nu avea margini. Inundând peretele întreg, inundând-o şi pe ea, rămăsese fără margini... Nu putu să-l mângâie. Îşi dădu seama de frumuseţea întâmplării... Orice o poate învălui, dacă lasă loc... Simţea cum i se deschide mintea către gândurile care alergau prin jurul ei. Le chemă înapoi. Dar ele nu mai voiră să se întoarcă. Ci se îndreptară către tabloul la care se opriseră înainte de a se separa de ea. Liniile se contopiră cu ele, iar Roşul se strecură din nou şi le aduse înapoi, îmbogăţite.

Nu mai privea. Nu mai era nevoie să privească. Acum ştia. Chiar şi fără gândurile de o viaţă, ştia că nu e singură. Şi că avea o viaţă dintr-un tablou, iar venele ei erau colorate într-o mie de nuanţe...

Iulia Maria Sidon (Tema: "Frumuseţea asta care ustură")

Spre fiinţă

Timpul îi spuse demult că va fi prietenul lui cel mai bun până la sfârşit. Şi acum avea nevoie de el. De mai mult din el.

Pe măsură ce înainta, genunchii deveneau tot mai moi, iar mâinile reci şi tremurânde. Ochii îi ardeau de luciditate şi prezenţă şi nu mai avea răbdare. Mergea înainte, cu paşi repezi, dar fără a uita că nu trebuie să scape nimic din vedere. Ziua era cea de Astăzi, care se va încheia peste câteva ore, iar pământul pe care călca şi aerul tare din suflul lui erau cele de Acum... Închise ochii şi se opri pentru câteva minute. „O să ajung. Şi o să-l găsesc."

Trase aer adânc în piept şi începu să alerge printre frunzele proaspăt căzute, prin iarba udă, care oglindea părţi ale pădurii. Prin sandale putea simţi picăturile de apă reci, dar plăcute pielii. La început părea că-l deranjau, iar gândurile înrădăcinate în trecutul lui îşi făcură din nou simţită prezenţa. Ar fi preferat să fie uscat....sau, cel puţin, aşa-i spuneau gândurile cele vechi. Picioarele lui dobândeau din ce în ce mai multă putere şi, ceea ce la început era fuga unui om care îşi doreşte să ajungă undeva, acum era descătuşarea, întâlnirea dintre el şi puterea nemăsurată a celei mai pure şi frumoase seminţe dătătoare de viaţă. Prin tălpile lui curgea acum un alt fel de sevă, care se înălţa, cuprinzându-l pe de-a-ntregul, de jos până sus, de la pământ până la cer. Prospeţimea se topi în el, transformându-l într-o altă oglindă a pădurii. Alerga, alerga, alerga spre ceruri! Şi, deodată, căzu.

Cu picioarele ude şi sufletul nou, privi în jur şi văzu că era dimineaţă. Un şir lung şi colorat, ca de fum, se întindea la orizont, dezvăluind o nouă zi. „Dimineaţă... Mă înşeală... Oare mai e prietenul meu? De ce mă păcăleşte mereu?"

Ridicându-se, îşi scutură capul, ca şi cum ar fi vrut să alunge întrebările şi porni mai departe. Dimineaţa era rece, iar lumina făcea ca cele două oglinzi, una născută în urmă cu o zi, iar cealaltă veche de o mie de ani, să strălucească în soare şi să reflecte fiecare nuanţă a pădurii şi a lumii dinăuntrul lui. Toate simţurile îi erau anihilate de unul nou, care nu putea fi cuprins nici în imagini, nici în sunete, nici în atingeri ale picăturilor de apă... Din fâşia lungă de la orizont luă naştere un nor. Era singurul nor într-o perfecţiune deplină a cerului. Se opri. Nu putea merge mai departe, pentru că norul îl ţintuia într-un loc, cu o putere magică. Forţa dinăuntrul lui îngheţase. Şi, pentru a o lăsa să se topeasca, trebuia să ajungă la un acord cu Soarele şi Norul. Timpul trecea.

Privi spre nor. Şi ochii lui, până atunci limpezi, se întunecară...Văzu forma perfect rotundă a norului... „Câtă perfecţiune tristă. Pot vedea perfecţiunea întunecată a lumii mele. Dar... eu vreau să mă topească Soarele, să-mi dea din lumina lui, ca să nu mă mai orbească atunci când încerc să-i văd marginile...". Şi iar se prăbuşi la pământ. Când se trezi, norul dispăruse, rămânând iarăşi doar perfecţiunea albastrului.

Frânturi de vise îi rămăseseră în minte, dar ştia că drumul nu s-a încheiat, că mai are puţin timp până ce va ajunge să-şi cunoască prietenul de demult. Atât fiorii picăturilor de rouă, cât şi lumina primită de la astrul cel luminos îi schimbaseră esenţa. Eliberat din captivitatea norului, începu din nou să alerge, de teamă ca nu cumva altcineva să-l oprească. Acum, când era atât de liber şi pătruns de frumuseţe!

Ajunse într-un loc din care putea zări casa cea veche, castelul din visele lui de demult, în care locuia cel de la care putea obţine ajutorul în căutarea căruia pornise în urmă cu o zi... sau poate două zile... sau poate mai mult.... Nu mai ştia.

Înconjurat de copaci, castelul putea fi văzut doar de cineva care ar fi putut să-i simtă cumva existenţa, fără a apela la simţul văzului... Dar el dobândise, în călătoria lui, un alt simţ, născut din cele vechi, care atinseseră nivelul ce mai înalt de exprimare a imaginilor, sunetelor, atingerilor... Bucuros, se îndreptă spre poarta cea mare a castelului. Înainte de a intra, se opri, fascinat de ceea ce auzea cu simţul cel nou...Câteva sute de păsări colorate, zburând de la un copac la altul, îşi cântau fiecare rolul pe care îl aveau în viaţa tânărului călător. Auzindu-le, amintindu-şi de ele, fu pătruns de o străfulgerare puternică, din care ieşiră doar lacrimi... Lacrimi de tot felul, pe care nu ştia cum să le adune, ca să nu le piardă. Păsările ciripeau, iar el plângea. Iar din amestecul celor două tipuri de trăire luă naştere un cântec divin, cântecul vieţii lui. Se întâlnise cu toţi, cu toate, de la cel mai mic şi nesemnificativ, până la Soarele cel luminos, care îi dăduse tot ce i-ar fi putut da cineva. Şi ajunsese la timp pentru a se întâlni cu Timpul. Doar că acum nu avea ce să-i mai spună. Ştia că timpul nu l-a păcălit niciodată, pentru că i-a promis de mult un lucru. Iar acum ştia că s-a ţinut de promisiune. A fost prietenul lui până la sfârşit.

O zi, două, o săptămână sau o mie de ani...Nu mai conta CÂT timp dura totul. Pentru că era altceva, altă esenţă şi altă substanţă, care aparţinea lumii, dar nu în totalitate. Încet-încet viaţa se scurgea din el şi tot ce rămânea era lumina soarelui, acel Soare, la care nu s-a putut uita până în acest moment. Pentru că acum îl putea vedea, îi desluşea marginile... „Nu, nu încă... Vreau să-mi văd speranţa, care a rămas cu mine atâta timp." Intră în marele castel, pentru a vedea Timpul. Îşi imaginase de mic copil cum va fi prima lui întâlnire cu primul lui cel mai bun prieten. Păşind... uşor, cu teama de a nu provoca nicio undă de mişcare a liniştii pe care o simţea, intră în castel. Îl întâmpină Timpul Rămas... nişte picături de rouă ude, reci, delicate, întunericul unui nor şi lumina unui Soare, poveştile tuturor celor care l-au cunoscut şi i-au cântat şi lui povestea vieţii scurte şi bogate, marginile unui cerc care se tot măreau... şi deveneau infinite.

Iulia Maria Sidon (Tema "Încătuşare")

Organizator: Prof. Religie Mirela Șova