Unele "distractii" ale copiilor din trecut - Interviu fara reportofon

Unele „distracţii" ale copiilor din trecut -
Interviu fără reportofon, luat unei creştine de la ţară

La un alt „interviu fără reportofon", am aflat multe - puţine lucruri despre copilăria celor care acum ne sunt părinţi şi bunici (generaţia anilor '40 - '50). Majoritatea lor au trăit cel puţin o vreme la ţară şi au cunoscut munca de mici.

„Uite, acum mă uit la telenovele, după ce termin treaba în gospodărie. Da, dar nu la orice telenovele. Am selectat vreo două, străine, despre vremuri trecute. În care mai există puţin respect. Îmi place mai ales când copiii se adresează celor mari cu ... dumneavoastră. La fel, nurorile cu socrii etc. Aici, în jur, chiar la sat fiind, s-a stricat lumea. Se înjură, se bat, se ceartă pe pământuri şi moşteniri. Nu se respectă nici soţii între ei, nici copiii pe părinţi, pe bunici, pe unchi, mătuşi şi ce alte rude or mai fi.

Vor să aibă, de-a gata.

Noi... La noi era altfel.

Da, era comunism. Dar tot mergeam la biserică, în vale, la mânăstire, din când în când. Ne învăţa mama să ne rugăm. Nu aveam atâtea bunătăţi câte sunt acum. Mâncam zilnic mămăligă cu lapte de la caprele noastre şi de la vacă. Carne, doar o dată pe săptămână, când tăia mama o pasăre (şi nu era grasă..., dar ce gustoasă ni se părea!). Apoi, ne mai făcea mama pâine pe vatră. Turte, le spuneam, că nu avea mereu timp să facă cu aluat crescut. Totul ni se părea extrem de gustos şi nu comentam la masă. Mâncam tot ce ni se punea înainte, în linişte (altfel tata se făcea foc şi pară), după care, iar la treabă.

Ce treabă? Păi, fiecare făcea cât putea, după vârsta lui. De pe la şase ani ne duceam pe dealuri, cu caprele, cu vaca; apoi era de legat la vie, de cules... În curte trebuia măturat, curăţat, de dat la păsări; mai era şi mâncarea... Ne împărţeam cu toţii şi toate se făceau, chiar şi cei mai mici ajutau la ceva.

Cu îmbrăcămintea nu stăteam prea bine. Nici măcar nu erau materiale de cumpărat, ca să ne coasem în casă. Mai venea câte un om prin sat, negustori ambulanţi, care purtau în spate produse..., că aşa s-a făcut comerţul la început, în sat, abia după aia a apărut „magazinul". Bucuria noastră erau duminicile şi sărbătorile. Doar atunci ne puteam îmbrăca frumos. Nu am mers mereu duminica la biserică. La un moment dat şi mânăstirea a fost închisă. Iar mama şi tata trebuiau să muncească şi duminica, la colectiv.

(...)

Când am văzut că fraţii şi surorile mele mai mici au hainele rupte, m-am ambiţionat şi am început să cos hăinuţe pentru ei. De unde, de neude, am făcut rost de material şi coseam. Însă mă gândesc cu bucurie, cu cât drag de viaţă trăiam, cât de fericiţi eram pentru fiecare moment, fiecare anotimp, pentru că eram mulţi în jurul mesei. Da, ne trudeam. Iarna nu aveam încălţăminte. Se întâmpla ca să umblăm şi desculţi prin zăpadă. Asta ne era cel mai greu.

Însă am făcut şcoală, fiecare ne-am căsătorit, cu copii, cu nepoţi, şi, mai ales după căderea regimului comunist, am revenit cu toţii la biserică. (De fapt, noi nu plecasem de la biserică, doar că biserica ne fusese luată). Părinţii ne-au murit, le îngrijim acum mormintele şi muncim în continuare pământul pe care ni l-au lăsat. Dar urmaşii noştri ce vor face, oare? Nu dau semne prea multe să fie preocupaţi de cinstirea strămoşilor. Pe de altă parte, nici noi nu înţelegem preocupările lor. Uite, mă uit la calculatorul ăsta. Cu Internet... Văd că tinerii şi vorbesc prin el (adică pe messenger). Cine să înţeleagă asta? Îşi trimit poze... şi stau o grămadă în faţa lui, dar la treabă nu se îndeamnă mai deloc.

Şi eu stau la telenovele, dar abia după ce fac treaba, şi selectând.

Ei, mi-s dragi şi tinerii de azi, aşa cum sunt, dar tare aş vrea să ne ajute mai mult şi la cele ale gospodăriei, că uneori şi noi ne pierdem puterile şi nu putem doar să-i ţinem pe palme. Apoi, aş vrea să aibă mai mult drag de tradiţie, de casa părintească. Şi noi greşim... Dar nici pe ei nu-i înţelegem. Se duc în noaptea de Paşte la mânăstire, şi apoi la discotecă sau cu cortul pe munte. La noi, una e una. Ori e Paşte, ori distracţie.

(...)

Offf. Nu-i judec. Şi noi, ăştia bătrâni, avem hachiţele noastre. Cum ar fi, numai să ne treacă pragul la bătrâneţe şi să nu ne uite, după ce murim. Le-am făcut cozonac şi ouă, sarmale şi drob, ca să treacă toţi nepoţii pe aici şi să ne bucurăm. Să aibă pentru ce ne pomeni. Şi ei vin, că ştiu că îi primim cu drag, chiar dacă nu-i înţelegem pe deplin."

(luat de Paşte, 2009)

Cu oamenii, când stai de vorbă, nu trebuie să pui multe întrebări. Poţi ajunge să nu întrebi nimic. Îţi spun ei, singuri, ce au de spus, dacă simt că vrei să îi asculţi cu adevărat, fără să-i judeci - adică doar să-i înţelegi, pur şi simplu, şi, în tăcerea ta, să spui o rugăciune pentru ei. Că toţi au dureri şi lacrimi nevărsate înăuntru.

Autor: Prof. Religie Mirela Șova