Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XXXIX

Capitolul  XXXIX

Alexandra le spuse o poveste frumoasă despre doi îndrăgostiţi, apoi urmară Sorina, Victor, Marcel... Matei rămase ultimul. Toţi erau destul de obosiţi, dar aşteptau. Tocmai el, sigur trebuia să spună ceva interesant, captivant... Da, dar ce? Matei se adânci în sine. „Poate ar trebui să spun ceva, fără a dori neapărat să-i impresionez. Să nu mă simt la concurenţă... cu Vladimir. Până acum, fiecare în felul său a povestit frumos..." Silvia îi aruncă o privire înţelegătoare şi-i şopti:

- Ei, cel mai greu e să fii ultimul. Lumea se aşteaptă la ceva şi mai şi... Hai, curaj!

Matei clipi, mulţumindu-i.

- E rândul meu. Deci o să vă povestesc ceva ce am citit recent, dintr-o carte împrumutată de Silvia. Despre Sfântul Luca, chirurgul fără de arginţi, un sfânt al secolului XX. A fost şi episcop, şi medic. Vindecător al trupurilor şi al sufletelor.

Toată cartea e frumoasă... Mie mi-a plăcut în mod special un anumit capitol, pentru că mi-a lămurit nişte lucruri... Și anume, scrie că e greşit să credem că sfinţii sunt oameni care n-au avut nicio greşeală. Şi sfântul Luca a avut greşelile lui, omeneşti. Deosebirea e între cei care îşi maschează greşelile / păcatele, îşi „purifică" imaginea pe care o arată lumii, şi cei care îşi recunosc aceste greşeli şi se schimbă... Dacă greşea, Sfântul Luca ştia să-şi ceară iertare, în mod sincer. Concret, o femeie, nemţoaică, a trecut de la protestantism la ortodoxie, convinsă şi botezată de însuşi Sfântul. Numai că acesta, la o predică ulterioară, a vorbit despre nazism, spunând că toţi germanii sunt cumva vinovaţi... Femeia respectivă s-a simţit afectată şi i-a spus respectuos că nu e chiar aşa, că nu toţi germanii sunt duri... La o altă predică, episcopul şi-a mărturisit greşeala în public, promiţând că va fi mai atent pe viitor.

Gândiţi-vă cât de actual este exemplul ăsta, pentru fiecare dintre noi. Ne dăm după deget, ca să fim văzuţi într-un anumit fel. Cum suntem în realitate... numai Dumnezeu ştie. Spre exemplu, eu, acum şi mai înainte. În loc să mă concentrez la cât de frumos povestiţi toți - şi mi-au plăcut foarte mult povestirile şi toată seara... - nu m-am gândit decât la ce vă voi spune, ca să vă impresionez. Să vă dau pe spate, mai clar spus. Să fiu mai tare decât toţi. Și amintindu-mi de Sfântul Luca - cu care nu mă compar, Doamne fereşte! - am realizat că greşesc. Deci... asta e povestirea mea...

- Și e foarte... picantă. Hei, gata, să alegem repede povestirea câştigătoare şi - la culcare! zise  Cora.

- Cum facem? Adică, votăm? întrebă Sorina.

- Scriem fiecare pe un bileţel numele celui / celei care ne-a plăcut, şi care are cele mai multe voturi... Sper că mai avem şi preferinţe comune, nu? Hai, repede. Uite, aici e hârtia, aşa..., uite şi un pix..., propuse Marcel.

Se votă, în secret. Ieşiră la egalitate Doru şi Vlad. Fiecare câte trei voturi.

- Uite cum facem, Doru. Consideră că tu eşti câştigătorul, mă refer la excursia aceea..., îl bătu pe umăr Vlad. Pentru că eu... nu aş avea cu cine să mă duc... E vorba de o excursie în doi, nu? Ei bine, văd că Alexandra e bucuroasă! Deci, nu e cazul să mai discutăm. Voi vă veţi duce, unde veţi voi. Iar noi, ceilalţi, vă plătim biletele.

- Păi e corect aşa? Doar suntem la egalitate...? insistă Doru.

- E foaaaarte corect. Gata, no comment.

A rămas aşa. Singura nemulţumită, până la urmă, dintre toţi, era... Cora. Ei i-ar fi surâs o excursie cu Vlad. Nu că nu avea ea bani destui pentru asta, dar... aşa ar fi fost oficial, cumva.

Vladimir era convins că a nemulţumit-o pe sirenă. Anume făcuse asta, ca să-i arate că el va decide dacă să fie prieten cu ea sau nu. Nu ea, nu altcineva, nu întâmplarea.

A doua zi, merseră la slujba de Crăciun, un pic somnoroşi. Apoi, la masă, din nou la părintele din sat. Cântară iar colinde, ad-hoc. Vrând să o împace pe Cora, care, sub masca bunei dispoziţii, era neliniştită, Vlad o luă de mână la sfârşit şi le spuse celorlalţi:

- Noi mergem puţin până la vilă. Ne vedem mai târziu, la doamna Ana? Sau mergeţi pe deal?

- Păi am merge noi, dar fără ghid..., zise Diana.

- Lasă, că ne descurcăm şi pe deal, doar e simplu, se încruntă uşor Matei. Mergeţi, mergeţi.

Cei doi plecară. Cora se simţea emoţionată şi fericită. Vlad nu-i dăduse drumul la mână. Şi restul grupului era încântat.

- De data asta, Cora şi-a găsit naşul! nu se abţinu Diana.

- Ei, ei, să vedem. Cu Cora nu-i aşa uşor! comentă Marcel.

- N-aţi văzut ce hotărât e Vladimir? Dacă a reuşit să o supună pe sirenă, e tare! râse Victor. Şi să nu fim răutăcioşi. Le stă bine împreună. Noi să ne vedem de ale noastre. Mergem pe deal?

- Ai provocat ceva tensiuni în grupul lor, aşa-i? o întrebă Vlad, direct. Bănuiesc că întâi în legătură cu Matei..., apoi cu Doru.

- Da. Și nu-l cunoşti pe Adelin..., răspunse Cora, la fel de direct.

- Chiar n-am cum, dacă nu e cu voi. Cine e?

- Ei... mai mult un amic. El mi-a făcut avansuri, dar... nu s-a legat. Nici cu Matei nu s-a legat, că a preferat-o pe Silvia. A spus că sunt prea mult „femeie de afaceri" şi nu asta îşi doreşte. Iar Doru era doar într-o criză, până să-şi dea seama că tot pe Alexandra o place. În fine...

- În fine, asta explică de ce te abordează aşa des unii pe stradă. Şi de ce eşti mai mereu singură. Crezi că o să suporţi... un politehnist care nu se supune? glumi Vlad, privind-o.

- Ha, ha..., păi nici să nu te supui, că nu vreau aşa ceva. Ai grijă, totuşi, sunt destul de critică..., nu mă pot supune oricui şi oricum.

- Nu-i aşa că te-ai supărat aseară, că nu am ales eu excursia?

- Sigur că m-am supărat. Dar ai făcut bine aşa. Doru şi Alexandra meritau asta. Am scăpat de mustrările de conştiinţă... Alexandra a suferit ceva din cauza mea.

- Atunci... suntem prieteni? ceru confirmarea Vlad.

- Suntem. Şi mă bucur mult că te-am cunoscut. Nu m-am aşteptat. Să ştii că...

- Nu-i nevoie să-mi explici. Nu cred că te iei chiar de orice băiat îţi iese în cale. Cel puţin aşa sper... Hai până la bunicii mei, să le spunem de noi, ce facem, ce am făcut... Cred că mai suporţi şi o felie de cozonac. După aia, hai şi pe la doamna Ana, şi pe urmă... mai vedem noi.

- Hai!

La doamna Ana au făcut şi schimbul de cadouri, sub bradul mare din curte. Fiecare se gândise la ceilalţi. Se bucurau, se veseleau. Excursia asta aşezase lucrurile spre bine. Spre seară, osteniţi, se strânseră la vila Rogoz. Fuseseră aşteptaţi şi acolo. Stătură la taclale, până târziu. Despre tot felul de subiecte. Silvia le mărturisi că şi-ar dori mult de tot să scrie un roman.

- Unul cu personaje imaginare... şi nu ştiu cu ce subiect anume, dar... am o idee vagă în minte.

- Păi, dacă se conturează ideea aia, să te apuci neapărat să scrii! o încurajă Matei.

- Da..., dar acum nu am laptopul la mine..., motivă fata.

- Ah, deja vrei să-l începi? Din seara asta? Vrei să-ţi dau laptopul meu? interveni Diana.

- Poate... chiar din seara asta. Nu ştiu sigur. Dacă va fi nevoie, o să ţi-l cer. O să-l scriu direct la laptop, nu pe foi. Aşa m-am obişnuit...

- No problem. Doar să spui. Și n-o să ni-l citeşti şi nouă? continuă Diana, curioasă.

- Dacă o să fie timp de aşa ceva şi dacă se încheagă..., sigur. Poate m-am grăbit să vă spun ideea mea. Poate nu va ieşi nimic..., dădu înapoi Silvia.

- Nu cred că te-ai grăbit. Măcar să încerci... Noi o să-ţi spunem dacă ne place. Adică: dacă niciunul dintre noi nu va sforăi cât timp tu citeşti, atunci e super! glumi Doru. Numai să nu fie doar cu chestii de-ale voastre, de-ale fetelor... Știu eu ce vă preocupă: îndrăgosteli, declaraţii... ha, ha.

- Lasă, că pe voi, „bărbaţii" nu vă preocupă deloc asemenea „nimicuri", îl luă peste picior Alexandra. Daaaa, voi sunteţi imuni... Pentru voi ce poate fi interesant? În loc de un roman, un ghid tehnic?

- Nici chiar, interveni cu o mină aparent serioasă Vlad. Dar să fie un roman a la Jules Verne, aşa, cu invenţii tehnice..., chicoti el.

- Lăsaţi, măi, fata în pace, că nici nu a scris vreun capitol şi aţi şi sărit cu gura. Să vă văd pe voi, care mai scriţi romane de aici? vorbi Marcel. Mai bine să plătim excursia pentru „porumbei", poate vor deja să plece... V-aţi gândit unde şi când?

- ...La... Ocna Sibiului, zise Doru în doi peri. Vă costă ceva. E un hotel de patru stele, cu tot ce trebuie, am căutat azi-noapte pe net. Plecăm de Revelion, mai încape vorbă?

- Da, dar aţi vorbit, mai sunt locuri? întrebă Marcel, grijuliu.

- Mai sunt doar... două. Pentru noi, la o mansardă. Nu ne trebuie mai mult. Putem face plata on-line. Deci...

- Alexandra, tu ştii despre ce e vorba? E aranjat? o întrebă Marcel şi pe ea.

- Da..., roşi Alexandra. E aranjat. Dar nu trebuie să ne daţi voi banii..., e un pic cam scump. Știţi voi, cu meniul de Revelion...

- Asta nu e problema voastră. Hai, achit eu acum, integral, spuse Cora, aducându-şi laptop-ul. Cei care ţin neapărat să-mi plătească „partea lor" din sumă, pot să o facă..., dar nu e musai. Pentru mine nu e o problemă...

- Rămâne cum am stabilit, Cora. Fiecare, partea lui din sumă, zise Matei, apăsat.

- K. Cum vreţi voi...

Doru şi Alexandra erau norocoşi. Între timp, o altă cameră, dintre cele mai mari şi mai bine plasate, fusese eliberată, din cauză că o altă pereche nu mai putea ajunge. Cora o rezervă pe aceea, pe numele tinerilor.

- Cu câte paturi e? întrebă timid Alexandra.

- Cu două paturi şi cu baie proprie, explică sirena. Dar cu ce ajungeţi până acolo? V-aţi gândit la transport?

- Cu trenul..., o să ne luăm bilete din timp..., asta e grija noastră de acum, zise Doru. Mulţumim, oricum, pentru acest dar...

- Lasă, aşa au fost regulile jocului, şi aţi jucat corect, replică Vlad. Notaţi-vă numărul de telefon de acolo, pentru orice nevoie... În rest, să vă distraţi şi să ne povestiţi după aia şi nouă, cum a fost! Sper să nu vă înzăpeziţi!

- Da, poate găsiţi şi vreo pârtie de ski prin zonă, norocoşilor! îi felicită Diana. Ce-aş mai vrea şi eu... Iarna asta n-am apucat să merg la ski...

- Ei, Diana, credeai că te-am uitat? Că am uitat că şi ţie trebuie să-ţi facem un dar? vorbi cu subînţeles Silvia.

- Adică??? Zi mai repede ce ai de zis, că... Adică, ce vrei să spui? se miră Diana.

- Adică nu am uitat că pe 24 a fost ziua ta şi vrem să-ţi facem o surpriză... Vlad ne-a ajutat la asta..., continuă Silvia, făcându-i semn lui Vladimir să spună despre ce e vorba.

- Deci: la câţiva kilometri de aici funcţionează o telegondolă. Dacă ţii neapărat... Să mergem. Pârtia de ski nu ştiu dacă e viabilă. Au ski-uri de închiriat, preciză el.

- Deci: Uraaaa! Hai! Când? Mâine? exclamă Diana.

- Mâine după-masă. Merge cine vrea. Cine nu...

- Cine nu? Există cine nu?

Cu telegondola. Maxim zece persoane înăuntru. Dar ei erau mai mulţi? Nu tocmai zece? Încântare. Au urcat deasupra brazilor uşor presăraţi cu zăpadă, prinzând vreme bună. Doar pârtia de ski nu era încă utilizabilă. Se resemnară, făcând fotografii şi întorcându-se din munte pe traseu, pe jos. Glume, voie bună. Apoi, la vilă, mâncând cu poftă, cu obrajii roşii. Încă o zi de Crăciun se pregătea să apună. După masă, roată, la vorbă.

- Dacă tot avem timp pentru aşa ceva şi dacă suntem toţi..., aş vrea să mai discutăm despre religie. Aş avea nevoie de sfaturi practice, începu Doru. Spre exemplu, vă văd că mergeţi la slujbă, că aveţi răbdare să staţi până la sfârşit şi nu comentaţi asta, vi se pare normal. Eu stau acum, că sunt cu voi. Dar altfel... mi se pare greu şi de neînţeles. Nu că n-aş şti teoretic că e important, că e bine pentru sufletul meu... Dar nu mă trage inima, ca pe voi. Ce ziceţi?

Prietenii îl priviră, neştiind exact ce să-i răspundă. Nu-şi puneau problema aşa. Liturghia e liturghie. Slujba e slujbă. Rugăciunea e rugăciune. Matei ar fi vrut să spună ceva, dar intui că Vlad are pregătit un răspuns mai bun. Aşa că îi făcu semn să înceapă el.

- Doru, pentru mine e mai simplu decât crezi. Pe mine m-au învăţat bunicii, de mic. Am mers cu ei. La oraş s-a mai întâmplat să trag chiulul, dar niciodată când am venit la ei. La început mi se părea ciudat. Bunica mi-a explicat pe înţelesul meu: „Nepoate, mergem într-o vizită importantă. Ne îmbrăcăm cu hainele cele mai bune şi trebuie să fii mai cuminte ca de obicei." „Ce vizită, bunico? Pe cine vizităm?", m-am mirat eu. „Pe Dumnezeu şi pe toţi prietenii Săi cereşti." „Vaaaai, atunci mi se face frică. Cred că nu am voie să mă mişc deloc." Asta a fost reacţia mea. Nu ştiu câţi ani aveam, vreo 8, cam ca Onuţul vostru. Prima dată, teamă. După ce mi-a mai vorbit bunica, mi-a trecut teama. Mă uitam cu respect la icoane şi nici nu ştiu când trecea slujba. Spuneam şi eu „Tatăl nostru", mai apoi şi „Crezul"... Și la sfârşit luam anafură. De-abia când am crescut mi-am pus problema mai amănunţit. Am aflat de la predicile preoților, de la orele de Religie, am mai citit pe ici colea câte ceva, şi m-am dumirit. E locul unde primeşti har, unde te aduci pe tine însuţi, pentru a te înnoi.

- Frumoase cuvinte, dar mari. Te aduci pe tine însuţi, se miră Doru.

- Da, chiar aşa se întâmplă. Vii singur în faţa lui Dumnezeu şi constaţi că nu eşti singur. Biserica e plină de ... fraţii tăi, care au aceeaşi credinţă cu tine, care se roagă cu tine. Aici constaţi că nu eşti singur, confirmă Vlad.

- Și preotul? El îi adună? continuă Doru, din ce în ce mai mulţumit de răspunsurile lui Vladimir.

- Nu el îi adună, ci Dumnezeu. Preotul e ... mijlocitorul. El pregăteşte jertfa, în sfântul altar. Aici deja sunt taine mari, poate ar fi bine să aştepţi să vină părintele Pavel, să-ți explice, adăugă Vlad.

- Dar părintele vine zilele astea? Pe aici? se mirară toţi.

- Da, în fiecare an obişnuieşte să vină o zi, după Crăciun. Când vine, trece şi pe la noi. Ne cunoaştem de când eram mic...., explică studentul.

- Aha..., atunci o să-l mai întreb şi pe dânsul. Mulţumesc oricum, mi-ai dat răspunsuri frumoase. E interesantă ideea şi nu m-am mai gândit până acum... Vii singur, dar nu mai eşti singur. Și te oferi pe tine însuţi..., pentru a te înnoi. E chiar real, nu? Se întâmplă..., medită Doru.

- Poate la început ai impresia de monotonie..., până înveţi puţin rânduiala, cântările. Până te înveţi cu ceilalţi. Apoi... totul vine de la sine. Cam atât pot eu să-ţi spun. Voi, ce părere aveţi? îi întrebă Vlad pe ceilalţi.

- Da, ai spus frumos..., eu m-am gândit mai mult la prezenţa Sfinţilor şi la cea Divină. M-am bucurat când cunoscuţii şi prietenii mei au venit şi ei..., murmură Silvia, privind spre Matei, apoi spre ceilalţi. Faza e că părinţii mei, de exemplu, nu vin. Nici sora mea.

- Lasă, mai e până la sfârşit. Poate vor veni şi ei, o consolă Matei.

- Și cum e, deci vă place la noi în sat? schimbă vorba Vlad.

- Daaaaaa, e minunat! Sunt oameni foarte primitori! comentă Sorina. Aşa sunt şi bunicii mei..., în alt sat. O să merg pe la ei în altă vacanţă...

Crăciunul a trecut. Grupul nu va mai zăbovi mult în sătucul vesel. Pe aici se umblă cu urşii, cu mascaţii. Totuşi, mai stau o zi..., să-l întâlnească şi pe părintele Pavel. Apoi, fiecare la casa lui, cu planurile de Revelion... După care, şcoala. Şi peste toate, visele lor, care nu se opresc, care adulmecă viitorul. Speranţele lor, vii, frumoase, care îi trezesc şi pe adulţi din uitare. Pentru ei, nu există veşti rele. Totul e colorat, plăcut, schimbabil în bine.

S-au ataşat de satul lui Vladimir, de căsuţe, de dealuri, de munţi, de biserica de aici, de oameni. Sigur că vor mai veni..., când va fi timpul potrivit. Se bucură de întâlnirea cu Vlad, de prietenia lui neaşteptată cu Cora. Peisajul de aici e odihnitor, îţi face cu ochiul să revii.

Pe un podeţ peste apa Trotuşului, Silvia priveşte munţii, alături de Matei. S-au ... retras puţin, la vorbă.

- Ei, ce mai zici? îl întreabă ea.

- Ce să zic. Chiar mă simt odihnit. Mă bucur că sunt şi ai mei, meritau puţină linişte, aer curat şi prietenia atâtor oameni buni. E un loc despre care nu aş fi crezut că există. E fericit Vlad... El aici a crescut, în mare parte. Are ceva din înţelepciunea munţilor ăstora, n-ai văzut?

- Cum să nu văd? Şi am văzut eu că un pic aşa, pe undeva, Jderul meu e gelos pe el?

- Gelos? Ha, ha. Matei tresări. De mult nu i se mai spusese Jder. Chiar am constatat că e bine..., pică răspunderea pe altul, iar eu pot sta mai deoparte... Dar probabil că la Bucureşti nu va mai fi chiar aşa, adică nu ştiu dacă Vlad va dori să se vadă aşa des cu noi. Poate va avea alt program şi... poate va ieşi des cu sirena...

- Eu cred că-i va face plăcere şi cu sirena, dar şi cu noi, din când în când. Pare un tip care îşi păstrează prietenii.

- Dar noi chiar nu l-am întrebat prea multe despre viaţa lui..., dacă are şi el un grup la facultate...

- Pare un singuratic. Cine ştie... O să-l întrebăm.

- Da. Hai, vino aici. Matei o strânse lângă el pe Silvia şi o îmbrăţişă. Vezi ce bine, s-a liniştit şi sirena. Acum nu mai sunt ispite.

- Sper să nu mai fie. Cel puţin din partea ei. Dar ştii tu, că linişte perfectă nu se poate, spuse blând fata.

- Știu. Şi mai e bine că a apărut Vladimir și din alt motiv... Mi-am dat seama că nu trebuie să exagerez cu rolul de lider. Şi eu am nevoie de sfat.

- Ooo, asta nu-i rău, chicoti ea. Iar eu mă bucur că am putut să-mi alung gândurile mai puţin frumoase despre Cora... Pot să-ţi mărturisesc că nu o îndrăgeam în mod special, dar acum îmi e dragă, ca şi ceilalţi...

- Eu n-am avut asemenea probleme legat de Cora..., râse Matei. Dar e bine aşa. E interesantă combinaţia: un rustic cu o... non-conformistă. Ha, ha.

- Dar de ce vorbim noi despre asta? Mai bine să ne întoarcem, să vedem dacă a venit părintele.

- Hai, frumoaso.

---

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.

---

     
 
Autor: Prof. Religie Mirela Șova