Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XLIX (si Cartea Rimei...)

  Capitolul XLIX

Sfintele Paşti 2009. S-au adunat cu toţii în noaptea de înviere, la Patriarhie. Se adunaseră şi pe parcursul Săptămânii Mari, la Denii. Nu vorbesc, dar le sticlesc ochii cu gândul la Lumina Sfântă, pe care o vor primi în curând, adusă de la Ierusalim.

Învierea lui Hristos! Învierea fiecăruia în Hristos! Se bucură, se bucură şi de faptul că împreună se bucură. A venit!

A doua zi de Paşti, după „slujba învierii mici", se strâng iar, de data asta la Matei, ca să ciocnească ouă roşii, să mănânce cozonac de casă (făcut de doamna Maria Topaz, cu ajutorul Silviei) şi pască... şi, bineînţeles, să asculte o nouă povestire din cartea Silviei (sau a Rimei). Cora le-a adus iepuraşi din ciocolată, din partea unchiului ei, de cea mai bună calitate.

- Staţi uşor, să nu mă atacaţi direct cu „semnificaţia iepuraşului de Paşte". O ştiu şi eu. M-am documentat înainte să mă întâlnesc cu voi, ca să nu mă luaţi peste picior. Am citit ceva despre o zeitate celtică, care nu are legătură cu creştinismul. Ei, dar dacă unchiul meu mi-a trimis atâţia iepuraşi, eu ce să fac cu ei?? vorbi repede Cora.

- Ha, ha. Dacă o să mai putem mânca aşa ceva după cele tradiţionale, om vedea. Dacă nu... poate o să vrea Onu, râse Matei.

- Aţi luat de dimineaţă pască, nu? Adică anafură din noaptea Paştilor..., preciză Sorina.

- Daaa. Şi ne-am spălat pe faţă cu apă în care am cufundat mai întâi un ou roşu, că aşa mi-a zis bunica, adăugă Alexandra. Am ciocnit cu toţi ai casei.

- Dar voi ştiţi ce musafir neaşteptat avem noi azi? O să sosească, în curând. E vorba de părintele Pavel. Vine de la mânăstire, vrea să ne vadă, să ne spună „Hristos a înviat". Să ne vadă pe toţi. Până atunci, Silvia, ne citeşti?

- Sigur. Pentru azi am o povestire... cumva legată de Paşte. Într-un mod mai... ingenios legată. Ascultaţi...

Cartea Rimei (continuare)

Râma (povestire)

"Ei, stau şi eu ca o râmă - ce sunt - ascunsă în pământ. M-am săturat puţin de zgomotul vântului şi m-am adăpostit sub o rădăcină de ... ceva, ca să ascult poveşti vegetale. De fapt, mi-e puţin frig. E iarnă şi pentru râme... Brrr... Mama nu mă caută decât atunci când îmi termină de tricotat puloverul pe gât - de fapt, tot puloverul e mulat... Şi mai are de lucru.

Deci, la stat, fetiţo (sau băieţelule)! Ascunde-ţi gândurile şi uită de iarnă. Oare la ce se gândesc suratele plante?

- Dintotdeauna, noi ne gândim cu cel mai mare drag la primăvară. La fel ca şi păsările, ca şi oamenii, ca şi gâzele, ca şi... râmele. Suntem tare mândre însă, şopti rădăcina de pătrunjel, că nu o aşteptăm numai aşa, de florile mărului, ca să ne simţim bine. Din acest punct de vedere, suntem mai inteligente decât mulţi oameni, chiar dacă noi suntem plante.

- Cum aşa? rostii eu intrigată, simţind deodată un fior diferit. Poate mai inteligente chiar decât mine?? „Şi eu, care aveam pretenţii...", gândii cu o oarecare ciudă.

- Păi aşa. Din înţelepciunea străveche a plantelor am aflat lucruri pe care mulţi cunoscători de-ai oamenilor nu le ştiu. Spre exemplu, ai auzit de obiceiul „Sorcovei"? Sau de „Urs"? Şi tu, ce crezi că înseamnă? Hai, să te vedem!, îmi râse în nas, destul de delicat, pătrunjelul.

Ei, şi eu, care mă credeam o meditativă... Dar de „înţelepciunea râmelor" n-am auzit! Mama m-a învăţat să mă mişc prin pământ şi pe deasupra, cum să deosebesc texturile - şi cât îmi place să mă întind într-un pământ afânat, călduţ şi mai puţin istorie sau despre civilizaţia oamenilor. Doar de la plante ce am mai aflat...

- Nu prea ştiu mare lucru. Ei, hai, învaţă-mă - dar să nu fie prea complicat, că n-am răbdare. Aşa, pe scurt şi la obiect.

Iar gândurile mele deja se abătuseră de la subiect spre culorile noului meu pulover. Pufos. Care se împleteşte din fire de urzică moartă.

- Aşa. Sunt multe obiceiuri păstrate de oameni până azi, dar pe care ei nu le mai înţeleg. Le-au priceput cândva. Dar firul s-a rupt, şi ei au rămas cu cioburile. Dacă am pune cap la cap aceste cioburi, s-ar forma un vitraliu minunat pentru ochiul inimii lor... Înţelegi ceva, până acum? mă întrebă pătrunjelul cu blândeţe. Vocea rădăcinii semăna acum cu a mamei, care vrea să mă înveţe ceva bun. Oare ce? Mângâierea cuvintelor îmi devenise brusc mai îmbietoare decât cea a puloverului. Îmi ciulii... urechile şi făcui semn că da.

- Nouă ne pare rău pentru ei. Dacă am putea vorbi pe limba lor şi la înălţimea sunetelor lor, am urla, efectiv, până i-am trezi din buimăceală. Vezi tu, ei sunt aşa de agitaţi, şi, totuşi, atât de inactivi. Au urechile atât de mari (de oameni vorbesc), şi totuşi nu aud. Şi văd mult prea puţin, doar ca printr-o ceaţă vâscoasă. Să nu adormi! Ştiu că vocea mea are, uneori, acest efect...

Multe obiceiuri de-ale oamenilor par să fie legate mai ales de primăvară, de aşteptarea ei, de dorinţa de a avea un an mai bun, cu roade mai bogate. Nimic neobişnuit. Şi, totuşi, cât de puţin... Frumuseţea primăverii e nimic pe lângă o anumită primăvară, pe lângă o anumită Persoană ce prin Ea Însăşi înseamnă Primăvara, revenirea la Viaţă...

Strămoşii mei au aşteptat cu sufletul la gură acea Primăvară - şi mulţi oameni au aşteptat-o şi ei - deşi nu toţi şi-au dat seama exact când a venit...

Noi am ştiut. Când prima Sa picătură de sânge a atins pământul, noi am ştiut că va fi altfel. Şi când El a înviat, pentru noi s-a făcut primăvară pe veci. Nici nu mai simţim, de atunci, gerul iernii. Nici nu ne mai pasă dacă ne calcă cineva în picioare sau ne rupe... De fapt, ne pasă altfel. Ne e milă de cei ce ne folosesc aiurea şi ne bucurăm pentru cei ce se bucură de noi şi de El.

Iar oamenii au îndrăznit, e drept, la îndemnul vechiului duşman (Ispititorul), ca să-L uite - şi şi-au uitat propriile înţelesuri şi rădăcini. Ah, m-ai stârnit, râmă mică şi neştiutoare, ca să-ţi vărs puţinul pe care şi eu l-am aflat de la stejarul bătrân din parc... Şi el câte mai ştie! Dacă-i afânezi pământul de la rădăcină, te va răsplăti mai mult decât pot eu. Eu mă bucur de compania ta, deocamdată nu te pun la treabă. Stai, stai liniştită şi ascultă. Mama ta a ajuns abia la un sfert din împletit...

- Ce să zic, sunt, într-adevăr, o râmă care nu ştie multe. Auzi, să te gândeşti altfel la primăvară decât ca la primăvară - un anotimp frumos şi simplu (numai să nu fie inundaţii, care să mă scoată cu forţa din pământ şi să mă înece!). Mda. O să ştiu mai multe decât mama. Şi râmele trebuiau să fie, până la urmă, educate de cineva. Noi doar bârfim între noi despre pliscurile lungi ale berzelor, cât sunt de urâte şi demodate; sau despre rapiditatea vrăbiuţelor flămânde, pentru care am fi un festin, mai ales iarna... Ce bine-i la adăpost! Fără urâcioasele alea... Dar să vedem. Am unica şansă de a ridica nivelul de cultură al neamului meu. Vă daţi seama? Tocmai eu: „Râma mică de grădină de oraş" - aşa mi se zice în cartier. Iar mama, ca să nu obosească, îmi zice RMGO, iar fraţilor mei le spune: RMMGO (Râma şi mai mică de grădină de oraş), RMMMGO ş.a.m.d. Da - eu sunt cea mai mare dintre râmele mici. Adică am mândria piticului. Care nu ţine mult. Dar mie îmi face mama puloverul cel mai lung! Sâc!

- Mai vrei să asculţi? Chiar mă întrebam cum de nu s-au împrietenit mai demult râmele cu noi. Sau a fost o prietenie prea tăcută. Ne-aţi „greblat" mereu, în linişte, şi acum a venit vremea să vă mulţumim, aducându-vă şi vouă vestea cea bună: e Primăvară şi în plină iarnă. Simţi? - şi pătrunjelul chiar se bucura - Simţi?

Ciudat. Chiar simţeam. Un fior de căldură mă învălui din nou. Era ceva neaşteptat de plăcut. Şi doar eram trează!

- Da, simţi. Bravo! Şi mulţi oameni nu simt nimic. Trec pe lângă noi, peste noi, fără să ne întrebe nimic, fără să se întrebe nimic. Merg aşa, parcă fără ţintă, numai să meargă. Le e frică să se oprească şi să se gândească: Încotro? Eu le-aş spune: Stop! Le-aş pune indicatoare de STOP pretutindeni şi aş vrea să-i văd o clipă înlemniţi, aşa, cu pasul în aer, cu periuţa de dinţi în gură, cu clăbucul pe ochi, cu lacrima necăzută, cu factura neplătită (neconvertită în chitanţă), cu puritatea nemânjită, cu inima neacoperită şi cu mintea nerobită - stând aşa, într-un gol temporal, când şi limbile ceasului izbucnesc în hohote isterice... Şi aş vrea să le văd mintea căutând, căutând răspunsul şi aflându-l: merg spre veşnicie, merg spre azi, merg spre înviere, merg spre El, spre Cel ce ne-a deschis Calea şi ni S-a făcut Cale... Ehei, puiule, ce ştii tu de Iisus..., de Domnul nostru Iisus Hristos?

Mi-am făcut iute cruce, încolăcindu-mă.

- Asta-i bună. E Stăpânul, Domnul, Dumnezeu. E Domnul. Asta ştiu. Atâta ştiu. Cine e şi Cine a fost exact... nu mă întreba.

- Vezi, râse pătrunjelul iar, şi unii oameni fac ca tine. Îşi fac Cruce şi uită. Nu-i vorbă că uită de El. Ştiu de El. Ştiu că există El. Şi că a fost pe pământ. Dar uită de învierea Lui. Uită de ce a venit El pe pământ. Sunt prea grăbiţi şi dezinteresaţi. Au impresia că Îl cunosc, fără a-I fi prieteni. Şi trec, încruntaţi, mai departe. Pe lângă biserici din care răzbate lumina, pe lângă îngeri păzitori îngânduraţi şi pe lângă noi, martorii tăcuţi ai învierii Lui şi ai puterii Lui. Toată natura s-a redus pentru om la „produse alimentare", „produse prelucrate pentru uz casnic" şi mai ştiu eu pentru ce..., produse prelucrate de om fără a-I mulţumi Creatorului, Ziditorului, Stăpânitorului, Dăruitorului, Celui ce S-a făcut Om pentru a mulţumi în locul oamenilor lui Dumnezeu - Tatăl...

Ah... Şi totuşi oamenii sunt atât de iubiţi! Eu i-aş certa mai mult... Poate nici nu m-aş da lor, dacă nu ar fi poruncit aşa Stăpânul. Dar de dragul Lui şi de dragul acelor oameni care ştiu să se bucure de viaţă şi să-I mulţumească, ei bine, de dragul lor - oricând aştept cu bucurie să fiu jumulit, smuls, tăiat, fiert..., aşa cum mi-o fi datul de la Stăpân.

Acum înţelegi, mică râmă...

- Am scuza că sunt mică, mă luminai. Şi că noi, râmele, nu ne dăm în vânt după o educaţie aşa aleasă... Dar nu-i rău ce am aflat. Voi comunica fraţilor mei mai mici. Şi mamei, care îmi împleteşte un pulover aşa frumos... Şi unui copil care coboară în grădină, să se joace, printre altele, şi cu mine. El va spune fraţilor săi şi aşa, din vorbă-n vorbă, vor afla mai mulţi! Numai să nu mă prindă corbul bătrân care mă pândeşte de fiecare dată când ies de sub pământ! Nu se apropie, pentru că-i e frică de copilul cu care mă joc. Altfel...

- Aşa să fie, aşa să fie!

Dialogul fu întrerupt brusc de o gospodină care smulse rădăcina de pătrunjel, pentru supă. Apucase, săraca, să comunice bruma ei de învăţătură. Râma se afundă în cotloanele pământului, ducând veştile cele bune fraţilor (sau surorilor?) ei. Le va spune şi ea, mai înainte ca vreo vietate să o înhaţe. Nu-i aşa, copii? Până la urmă, sunt sigură că mesajul râmei va ajunge la voi!

Hristos a înviat!"

Silvia se opri din citit. Prietenii râdeau pe înfundate.

- Da, mesajul e serios, dar chiar aşa, să-l pui în „gura" unei râme... Sau doar ai vrut să te joci cu vorbele... Rima, râma... Ha, ha, zise, ca o primă impresie, Doru.

- Lasă, Dorule, scriitorii se exprimă cum vor ei, nu cum vrei tu. Aveai chef de o conferinţă? replică Vlad.

- Păi nu voiam conferinţă, dar mi se pare puţin... haios. Fie, să vorbească şi râmele, nu mă supăr! dădu înapoi Doru, continuând să chicotească. Uite, Silvia, data viitoare îţi propun să ne spui tot povestea asta, adică în continuare, cum râma a vorbit şi cu stejarul bătrân din parc. Şi cum maică-sa i-a terminat o dată puloverul ăla pentru râme... Ha, ha... Ce zici? Şi nu te supăra, cred că ne putem exprima sincer părerile, nu?

- Ha, ha, nu mă supăr, ştiu că e o idee mai ciudată, dar aşa mi-a venit... Nu ştiu, poate data viitoare voi continua discuţia cu stejarul. Sau poate nu mai e nevoie. O să văd.

Discuţia se întrerupse. Venise părintele Pavel. Doamna Maria îi deschise şi-l pofti în sufragerie, unde se aflau tinerii.

- Hristos a înviat! le spuse dânsul. Era bucuros, dar părea un pic mai serios decât îl ştiau ei, în puţinele dăţi când îl văzuseră.

- Adevărat a înviat! răspunseră ei. Sărut mâna, părinte! Ce bine că vă vedem! Dar cum de vă vedem? Sunt probleme? Doamna Ana e bine? săriră ei cu întrebările.

- Nu, nu am venit cu probleme de sănătate, staţi liniştiţi. De altfel, în seara asta mă şi întorc, mâine e Sfânta Liturghie... Am vrut să vă văd, să vorbim puţin, am mai avut eu şi altele... Dar bine că am ajuns. Eraţi adunaţi la sfat?

Doamna Maria se strecură cu platoul de pască şi cozonac. Apoi rămase cu tinerii, să asculte ce va zice părintele.

- O să vă întreb eu mai întâi pe voi, iar apoi să mă întrebaţi voi pe mine..., continuă părintele, aşezându-se între ei. Ciocni un ou, apoi spuse: În ultima vreme, v-aţi tulburat cumva de ceva? Vreo veste, vreo ştire, ceva a apărut să vă bulverseze, sau nu aţi băgat nimic de seamă?

- Vă referiţi probabil la discuţiile aprinse (mai ales pe net) despre paşapoarte, cipuri..., apropierea sfârşitului lumii... şi altele de genul ăsta? răspunse Vlad. Personal, nu m-am tulburat defel. Am citit cartea aceea, „Apocalipsa 13" şi nu m-a impresionat.

- E bine atunci. Dar voi? îi întrebă părintele pe ceilalţi.

- Părinte, noi nu prea am avut timp de stat pe net, iar când şi cât am stat, am evitat siteurile care păreau am agresive..., chiar şi ortodoxe numindu-se. Aşa, din instinct..., zise Marcel. Nici între noi nu am abordat subiectul, decât tangenţial.

- A, bun. E bine atunci, mai bine. Voi să fiţi liniştiţi, că semnele vremii nu le poate interpreta oricine şi oricum. V-aţi spovedit, v-aţi împărtăşit? vorbi părintele, mai liniştit.

- Da..., sigur. Dar acum să vă întrebăm noi, că ne-aţi dat voie... De tatăl lui Tudor aţi aflat ceva? zise Matei.

- Da..., am aflat, dar nu veşti bune. A trecut prin sat un localnic stabilit în Italia. Ne-a zis... că tatăl lui Tudor s-a recăsătorit acolo, cu o româncă divorţată, care are şi ea un copil. Şi a uitat de prima lui familie, din ţară. Tudor a suferit foarte tare când a aflat, a venit la mine la mânăstire şi mi-a spus. Iar mama lui... e la un pas de moarte. Zace la pat, de când a aflat. Se ridică doar pentru Tudor, din când în când. E trist. Am trecut şi pe la ei, să-i încurajez. Toate de pe lumea asta sunt trecătoare, chiar şi aceste necazuri mari. Şi mă rog pentru tatăl lor, să-şi dea seama ce face...

- Ar mai fi ceva, părinte, care vrem să vă întrebăm de mult. Iar la treaba cu Tudor... nici n-am cuvinte, nu cred c-aş fi rezistat aşa de bine, în locul lui. V-aş mai fi întrebat dacă mai aveţi puterea..., ca atunci, când îmi trimiteaţi „mesaje", „SMS-uri"..., adică mai puteţi prevedea ce se întâmplă, cine are nevoie de ajutor, unde... şi altele asemenea? Că nu aţi mai dat niciun semn către noi, către mine..., întrebă Matei, puţin încurcat.

- Fiule, astea sunt taine. Să ştii că nu am „darul ghicitului". Doar că uneori, aşa, când cineva strigă cu toată fiinţa lui spre Dumnezeu (chiar şi inconştient), se poate întâmpla ca Dumnezeu să-mi descopere într-un anumit fel de frământarea lui, dacă pot da un cuvânt sau o mână de ajutor... Altminteri nu. Şi, îţi dai seama, că nu mi se descoperă pentru toţi care strigă..., că, cumva, toţi strigăm... Ci pentru câte cineva. Nu ştiu cum şi de ce şi nu abuzez de asta, să nu sperii lumea. Şi nici nu vreau să alunec în ispită, să mă cred eu „dăruit", ca să fac vâlvă. Nu, băieţi. Îmi place liniştea şi rugăciunea. Cât despre altele, mama vă transmite salutări şi... asta e din partea ei, pentru voi.

Părintele scoase dintr-un geamantan vechi o pătură de ţară, ţesută la război. Era frumoasă, înflorată.

- O s-o dau doamnei Maria, va şti mai bine ce să facă, unde să o pună... Mama a dorit mult să vă dea un cadou, de Paşti. Unul aşa, din sufletul ei. A prins drag de voi..., încheie părintele, luând o bucată de cozonac.

- Nici nu ştiţi cât de mult ne bucurăm de asta. Poate la vară... Dar nu promitem nimic, o să avem de învăţat pentru facultate..., răspunse Silvia. Însă tot o să ne mai ducem pe la doamna Ana, că prea a fost minunat acolo! Mulţumim mult de tot!

- Gata..., acum o să plec, binecuvântaţilor. Să vă ţineţi de Sfânta Biserică şi de toate rânduielile..., chiar dacă lumea nu le ţine. Ehei..., lumea se zbate şi îşi creează probleme false. Ocoliţi-le şi fiţi liniştiţi chiar şi în mijlocul ei, că se poate! Vă port în rugăciuni, cum vă rog să mă purtaţi şi voi pe mine, pentru care vă mulţumesc! mai zise părintele, înainte de a pleca. Aşa era dânsul, nu stătea mult într-un loc. Dar pe unde se ducea, aducea un dram de pace şi de speranţă. Dăruia adică din preaplinul lui, primit de la Hristos.

- În fiecare zi să vă aduceţi aminte că Hristos a înviat! E leacul nostru contra deznădejdii, oboselii, enervării, plictisului, morţii şi la tot ce vreţi... Să vă fie ca o rugăciune această aducere aminte! (Nu vă poruncesc, ci vă îndemn părinteşte...) Binecuvântaţi să fiţi şi voi, şi casa aceasta. Dumnezeu să vă călăuzească şi voi să luminaţi în lume şi pentru alţii!

După plecarea părintelui, tinerii nu s-au mai încins la vorbă. Doar că au accentuat sfaturile lui, repetându-le spre întărire, foarte bucuroşi că îl cunosc, că s-au apropiat de el (mai bine zis, că dânsul s-a apropiat de ei...) şi că îl mai pot vedea în răstimpuri...

- Cred că părintelui i-ar fi plăcut de râma ta şi de rădăcina de pătrunjel, sublinie la final Doru, către Silvia.
 

---

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.

---

     

Autor: Prof. Religie Mirela Șova