Parabole. Preotul. Plansul pentru pacate

Parabole

Parabola nunţii Fiului de împărat (Matei 22, 1-14)

Aici, tatăl este Tatăl ceresc, iar fiul - Hristos. Nunta - e Întruparea. Pentru fiecare dintre cie credincioşi se face aceeaşi nuntă, dar nu după modelul fizic al Întrupării, ci după cel duhovnicesc, avându-L în inimile noastre pe Însuşi Acela pe Care L-a zămislit Preacurata Fecioară. Iar acolo unde e Fiul, e şi Tatăl, şi Duhul. Deci crezând din tot sufletul şi căindu-ne cu căldură, zămislim pe Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre ca şi Fecioara, dacă aducem sufletele noastre ca pe nişte fecioare curate. Iar El se face în noi rouă din cer şi izvor de apă şi râu de viaţă nemuritoare.

Şi pentru că din noi nu se poate naşte fizic, ne dă spre mâncare Trupul Său preacurat, ca să Îl avem în noi întreg pe Dumnezeu Cel întrupat, fiind în noi trup în chip netrupesc, îndumnezeindu-ne ca pe unii ce suntem concorporali cu El. Asta nu înseamnă că vreunul din noi e egal cu Fecioara, ci că Dumnezeu ne iubeşte foarte mult, încât să ne putem face rude ale Fecioarei şi ale Lui. Căci de la Sfinţi El nu ia trup, ci le împărtăşeşte lor trupul Său îndumnezeit.

Cei trimişi să cheme la nuntă sunt proorocii, cei chemați sunt iudeii, ospățul e împărăţia cerurilor. Taurii de la ospăţ - Fiul Fecioarei. Mânia împăratului - dărâmarea Ierusalimului de romani. Ceilalţi chemaţi - toate neamurile (Sfinţii). Cel fără haină de nuntă: care are vreo răutate.

Pilda grăuntelui de muştar

(Matei 13, 31)

Grăuntele - Duhul Sfânt, împărăţia cerurilor. Omul - credinciosul care vrea să ia acest grăunte prin lucrarea poruncilor. Grădina - inima fiecăruia, în care poate fi pus grăuntele, şi care poate fi făcut să crească mai mult decât orice altă plantă. Şi fără această sămânţă dumnezeiască, sufletele noastre fac doar mărăcini.

(Sfântul Simeon Noul Teolog)

Preotul

Principala lucrare a preotului e cea vindecătoare. El trebuie să vindece bolile sufleteşti ale oamenilor. Medicina trupului se ocupă numai cu cele ce se văd şi poate să vadă foarte puţine din acelea care sunt, de fapt, cauza îmbolnăvirii pentru multe anomalii trupeşti, în timp ce medicina spirituală se ocupă cu adâncul inimii. Scopul medicinei somatice e să ofere sănătate trupului, în timp ce scopul medicinei spirituale e să unească pe om cu Dumnezeu.

Există şi oameni care nu vor să se vindece:

a. Care ascund păcatul în adâncul sufletului, ca şi când ar scăpa de pedeapsa lui Dumnezeu, dar şi ca să se ascundă de oameni. (aparent pioşi, cu patimi ascunse)

b. Oamenii care îşi acoperă urechile ca să nu audă glasul celor care tămăduiesc. Ei ascund patimile în inimă, şi evită să audă modalităţile prin care pot fi vindecaţi. Ei evită duhovnicii. (îşi recunosc bolile interioare, dar evită cuvintele vindecătoare)

c. Oamenii care pe faţă păcătuiesc şi nu se ruşinează de vindecătorii păcatului, înaintând către orice fărădelegi. (neruşinaţii, care se bucură de înfăptuirea păcatului)

Toţi aceşti oameni nu vor vindecarea lor. Vindecarea reală e a omului ascuns, nu a celui exterior, iar lucrarea terapeutului e foarte dificilă şi obositoare.

Hristos e Marele Terapeut. Opusul bolii e îndumnezeirea. Preoţia e continuarea lucrării lui Hristos. Păstorirea turmei e supravegherea sufletelor.

Preotul are de la Dumnezeu harisma vindecării. Dar vindecarea e anevoioasă şi obositoare, primejdioasă. Preotul trebuie să se fi întâlnit mai întâi el însuşi cu Dumnezeu şi să aibă experienţa îndumnezeirii. Abia după vindecarea proprie urmează şi a celorlalţi. Pentru vindecarea bolilor trupeşti nu e necesară sănătatea medicului, dar pentru vindecarea bolilor sufleteşti, e necesară. A îndruma pe cineva spre Dumnezeu fără să ai experienţa îndumnezeirii e foarte rău. Părintele duhovnicesc adevărat trebuie să cunoască din experienţă personală pe Dumnezeu, dar şi calea şi metoda prin care să-i ducă şi pe alţii. Când cineva devine văzător al lui Dumnezeu, în orice caz, renaşte oameni.

Sfântul Grigorie prevede că va veni vremea când nu vor mai exista oameni să fie conduși, pentru că toţi vor învăţa şi vor profetiza, vor face pe profesorii şi nu pe ucenicii. Există o mare lipsă de preoţi adevăraţi şi de aceea oamenii se îmbulzesc la psihiatri. Preoţii nu cunosc adevărata vindecare, dar nici poporul nu caută vindecarea. Vrea de la Biserică să vadă lucrare socială, dăruire societăţii, necesităților familiale, dar nu cere de la preot vindecarea patimilor.

Principala lucrare a preotului e însufleţirea minţii moarte.

Preoţia duhovnicească - o au credincioşii care au rugăciunea minţii şi care se roagă pentru toată lumea. Aceasta este ierurgia duhovnicească pentru lume. Rugăciunile acestor oameni ţin lumea şi vindecă oamenii. Prin rugăciune, ei devin exorcişti, urmăresc demonii care stăpânesc în comunităţile omeneşti. Ei se roagă neîncetat. Altar adevărat e inima fără gânduri, lucrătoare în duh.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos)

Plânsul pentru păcate

Până ce n-am trecut de la plânsul pentru păcate, la faptele care să le împuţineze, nu pot transmite nici eu altora o influenţă bună, adică darul meu în acest sens. E o stare de ambiguitate a celui ce începe să trăiască nemulţumirea stării sale păcătoase, dar n-are curajul să o părăsească (încă).

De te osândeşte cineva şi suferi, nu este în tine plânsul adevărat. Cel adevărat este pentru păcatul tău. Dar de plângi pentru că te simţi ofensat, nu suferi cu adevărat de păcatul tău. Şi acest plâns nu te îndreptează. (Avva Isaia Pustnicul)

Nu este dată păcătoşilor desfătarea harică, acestora li se cuvine plânsul, pe acesta să-l căutăm cu toată osârdia, el e cheia tuturor comorilor duhovniceşti. Cel ce nu are plâns se află într-o stare mincinoasă, e înşelat de trufia sa.

Dată fiind cumplita sărăcie a vremii noastre în povăţuitori ai adevăratei rugăciuni, să ne alegem ca povăţuitor şi călăuzitor, plânsul. Toţi câţi au lepădat plânsul au căzut în înşelare de sine.

Plânsul cel fericit:

- simţirea căderii celei de obşte a tuturor oamenilor şi a propriei sărăcii duhovniceşti.

- plânsul minţii şi frângerea dureroasă a inimii pentru ele, cu uşurarea conștiinţei, harica mângâiere şi bucurie ce odrăslesc din frângerea inimii.

- nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu.

- a da mulţumită lui Dumnezeu în necazuri, a fi gata să le rabzi cu supunere, privind la mulţimea păcatelor tale.

- a fi gata să suferi.

- curăţirea minţii.

- uşurarea de patimi.

- omorârea faţă de lume.

- dorinţa de rugăciune, de însingurare, de ascultare, de smerenie, de mărturisire a păcatelor tale.

Plânsul îndoită lucrare are: lucrează şi apără ce a lucrat.

(Sfântul Ignatie Briancianinov)

 

 Prof. Religie Mirela Șova

  Raspunsuri

Literatura & Religie