Smerita cugetare / Smerenia

Smerita cugetare / Smerenia

„Să fim întotdeauna gata să spunem: Iartă!

În casa în care te opreşti, fii cu sfială în toate.

Smerenia şi înfrânarea înseamnă şi o delicată politeţe.

Pofteşte cu stăruinţă pe străini să se servească la masă (fă iubire şi mai ia puţin), cu față veselă.

Când mănânci, nu grăi cuvânt deşert şi nu râde.

De voieşti să se împlinească un lucru şi cel cu care locuieşti nu voieşte să se împlinească, lasă-i lui voia ta, ca să nu se nască o ceartă şi să se supere.

Dacă vreun musafir îţi spune cuvinte necuvenite, roagă-l cu iubire, spunându-i: Iartă-mă, că sunt slăbit şi nu pot să le port.

În smerita cugetare se arată o mare delicateţe, pe când mândria e o bădărănie.

De voieşti să iei ceva şi ai nevoie de aceea, să nu murmuri împotriva fratelui tău, că de ce n-a înţeles să-mi dea ceva de la sine, ci cu îndrăzneală, cu simplitate, spune-i: Fă iubire, dă-mi ceea de care am trebuinţă.

A se judeca întâi pe sine, aduce smerita cugetare, şi renunţarea la voia proprie în favoarea aproapelui întru cunoştinţă (în conștiinţa valorii lui şi a datoriei faţă de el) aduce smerenia."

(Avva Isaia Pustnicul)

„Minunata smerenie cea pierzătoare a patimilor, care se naşte întru nevăzută simţire, este ca o comoară închisă într-un vas de argilă, adică în trupul nostru, care întrece prin măreţia ei puterea de exprimare a cuvântului; singură inscripţia deasupra este în întregime înţeleasă, iar celor care se străduiesc să-i priceapă taina, şi apoi s-o explice prin vorbe, le dă multă caznă şi nesfârşită cercetare.

Smerenia este un fără de nume har al sufletului, cunoscută printr-o experienţă directă doar de către cei ce au dobândit-o, negrăită bogăţie, denumire a lui Dumnezeu şi dar al cerului. Învăţaţi-vă, spune Domnul, nu de la înger, nu de la om, nu din carte, ci de la Mine, adică de la Duhul Meu care sălăşluieşte întru voi şi vă luminează şi de la lucrarea cea pe care o fac simţită în voi, că sunt blând şi smerit cu inima, cu mintea, cu cugetul şi veţi afla odihnă sufletelor voastre, de războaie şi uşurare de gânduri. (Matei 11, 29)

Iar cele trei verigi sau culori ale curcubeului ale acestei virtuţi sunt acestea:

- îndurarea necinstirilor cu multă bucurie şi aşteptarea cu braţele sufletului deschise spre a primi şi cuprinde pe acestea (adică necinstirile), ca unele ce fac să înceteze bolile sufletului şi topesc păcatele cele mari;

- nimicirea cu totul a mâniei şi păstrarea smereniei chiar şi când devii biruitorul acesteia;

- neîncrederea în propriile fapte bune, împreunată cu dorinţa de a primi neîncetat învăţătură.

Pocăinţa ridică, iar plânsul bate la uşa cerului; cuvioasa smerenie însă deschide.

Cei mai mulţi ne numim păcătoşi şi poate chiar suntem; dar numai cercaţi fiind prin defăimare, putem vedea dacă inima este aşa cum o arată vorbele.

Firea pomilor numiţi lămâi este de a-şi înălţa ramurile în sus atunci când sunt neroditori; îndată însă ce şi le pleacă în jos, încep să producă roade. Acest lucru e cunoscut de către cel ce priveşte totul cu pricepere.

Pentru a smeri chiar şi pe cei ce nu ar voi să facă lucrul acesta, Dumnezeu a rânduit ca aproapele să ne cunoască rănile chiar mai bine decât noi înşine; de aceea e de trebuinţă să mulţumim lui Dumnezeu şi aproapelui iar nu nouă înşine, pentru că ne-am însănătoşit.

Mie mi se pare că numai îngerilor le este dat să nu păcătuiască, căci am auzit pe un înger pământesc grăind: Nu mă ştiu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptăţit; însă Cel ce mă judecă este Domnul (I Corinteni 4, 4). De aceea suntem datori a ne osândi şi a ne dojeni necontenit, pentru ca prin defăimarea cea de bunăvoie să ne putem curăţi de păcatele cele făcute cu voie: dacă nu vom face astfel, e neîndoielnic că într-un mod cumplit vom da socoteală de dânsele în vremea morţii noastre.

Smerenia este sondă cerească, care poate să ridice sufletul din adâncul păcatelor la cer.

Precum adâncul este maica izvorului, tot astfel smerenia este izvorul dreptei socoteli (a puterii de a deosebi).

(Sfântul Ioan Scărarul)

„Cu adevărata smerenie se acoperă adevărata virtute, aşa cum îşi acoperă frumuseţea cu basmaua fecioara înfrânată; cum se ascunde prin catapeteasmă altarul de privirile gloatei. Smerenia nu se vede pe sine smerită. Dimpotrivă, ea vede în sine multă trufie şi îngrijeşte ca să afle toate ramurile acesteia: aflându-le, descoperă că încă au mai rămas foarte multe de aflat.

Smerenia cea mincinoasă se vede pe sine smerită. Lipsa plânsului, îndestularea cu sine şi desfătarea cu părutele stări duhovniceşti dau pe faţă trufia inimii. Părerea smereniei e cel mai cumplit fel de trufie.

Smerenia cea din har e nevăzută, nu se face cunoscută şi nu e băgată în seamă de oameni (Iov 42, 5-6; Luca 23, 41-42).

Orice necaz îl întâmpină cel smerit prin recunoaşterea faptului că e vrednic de el. Cel smerit nu are vrăjmaşi: el vede în omul ce îi pricinuieşte necazuri o unealtă a dreptei judecăţi sau a proniei dumnezeieşti.

Nu judeca pe om după cele din afară ale sale dacă e smerit sau trufaş, ci după faptele lui.

Smerenia nădăjduieşte în Dumnezeu, nu în sine şi nu în oameni, de aceea purtarea ei e simplă, fără ocolişuri, statornică, măreaţă. Fiii cei orbi ai lumii acesteia numesc acest lucru trufie.

Din pricina trufiei, lui Pilat i-a fost imposibil să înţeleagă că înaintea lui stătea Smerenia desăvârşită. (Ioan 19, 10)

Hristos S-a arătat oamenilor îmbrăcat cu smerenie, iar acela dintre oameni care se va îmbrăca întru smerenie, se va face asemenea lui Dumnezeu.

(Sfântul Ignatie Briancianinov)

„Smerenia este frica de Dumnezeu, simţirea acesteia la rugăciune, adică teama care se naşte în timpul unei rugăciuni deosebit de curate, când se simte cu deosebită putere prezenţa şi mărimea lui Dumnezeu, ca nu cumva să piară această simţire şi să nu se prefacă în nimic.

Smerenia este cunoaşterea adâncă a nimicniciei tale, schimbarea felului de a-i privi pe ceilalţi oameni, care par a te întrece în toate privinţele; simplitate sufletească; ura față de lauda omenească; statornica învinuire şi prihănire de sine; dreptatea şi purtarea fără ocolişuri; despătimirea; cunoaşterea tainelor celor ascunse în Cruce.

Smerenia este dorinţa de a te răstigni lumii şi patimilor; lepădarea şi uitarea obiceiurilor şi cuvintelor amăgitoare, silit smerite sau a deprinderii de a te preface, părăsirea dezvinovăţirii, tăcerea înaintea celor ce te necăjesc, lepădarea tuturor filosofărilor proprii şi primirea înţelegerii evanghelice.

Smerita cugetare sau dreapta socotinţă duhovnicească e ascultarea deplină, întru înţelegere, de Biserică. (Sfântul Ignatie Briancianinov)

„Mulţi oameni par smeriţi şi blânzi atâta vreme cât nu sunt jigniţi; dar îndată ce simt că li se aduce o jignire, se mânie şi se aprind şi fac zgomot ca un fier încins când se toarnă apă peste el. Deci jignirea dă pe faţă ce se ascunde în inimă: mânia sau blândeţea. De aceea, printre altele, îngăduie Dumnezeu vorbirea de rău şi necazurile, ca pricepându-ne neputinţa să ne grăbim a o tămădui prin harul Lui. Aşa înveţi să-ţi cunoşti inima." (Sfântul Tihon din Zadonsk)

„Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredinţează că suntem mai păcătoşi decât toţi oamenii şi nevrednici de mila lui Dumnezeu. Când ne defăimăm pe noi înşine nu înseamnă că avem smerenie. Ci atunci când altul ne ocărăşte şi ne defaimă, încă în public, iar noi răbdăm şi zicem: Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască pentru păcatele mele, aceasta e smerenia adevărată. Când îţi ia cineva vreun lucru, Dumnezeu îi porunceşte să-ţi ia. Când te mută de ici colo, Dumnezeu îţi schimbă locul, ca să-ţi schimbi năravul.

Cel mai bine e să fie omul oală de lut, care e bună pentru toate şi se foloseşte de toţi în fiecare zi. Pe când vasul de aur stă încuiat şi se foloseşte numai la zile mari. Aşa şi omul smerit, care nu caută cinste şi dregătorie. El rămâne nebăgat în seamă, dar pe toţi îi foloseşte, îi ajută, îi odihneşte şi toţi îl caută şi se bucură de el." (Părintele Paisie Olaru)

„Cuvânt de încheiere: trebuie mai întâi să mă prihănesc pe sine-mi, că vorbesc ce nu fac. Şi de aceea vă rog să vă rugaţi pentru mine, păcătosul, ca să-mi aduc aminte de cuvintele Sfântului Ioan Scărarul: Cade-se celui ce învaţă şi nu face ca, ruşinându-se de cuvintele sale, să înceapă şi el a lucra într-o bună zi. Aşa şi eu, poate vorbind la altul, mă gândesc vreodată şi eu să fac. Pentru că de vorbit este uşor. Nimic nu-i mai uşor ca vorba. Amin." (Părintele Ilie Cleopa)

“Dacă ți se va întâmpla să cazi într-o greșeală oarecare cu fapta sau cuvântul, care se iartă mai ușor, anume: să te îngrijorezi de ceva ocazional, sau să judeci, sau să asculți cum judecă alții, sau să polemizezi despre ceva, sau să fii nerăbdător, agitat și bănuitor, sau să neglijezi ceva, atunci nu trebuie să te tulburi în mod extrem sau să te întristezi și să te descurajezi, sau, cu atât mai mult, să adaugi la aceasta gânduri de întristare, că este posibil ca niciodată să te eliberezi de aceste slăbiciuni, sau că puterea voinței tale de a lucra pentru Domnul este slabă, sau că nu urmezi cum trebuie pe calea lui Dumnezeu, împovărându-ți sufletul cu mii și mii de temeri, din cauza lipsei de curaj și a tristeții...

Toate acestea se întâmplă pentru că uităm de neputința noastră firească și scăpăm din vedere cum trebuie să ne purtăm față de Dumnezeu. De exemplu, când sufletul cade într-un păcat care se iartă ușor și care nu este de moarte, atunci el trebuie cu pocăință smerită să se adreseze lui Dumnezeu, nu să se chinuie cu întristarea excesivă, cu strâmtorarea și cu amărăciunea...” (Sfântul Nicodim Aghioritul, “Războiul nevăzut”)

“Cine nu se încrede în sine, dar nădăjduiește în Dumnezeu, acela, când cade, nu se uimește prea tare de aceasta și nu este apăsat peste măsură de acest necaz; fiindcă știe că aceasta s-a întâmplat cu el din cauza neputinței lui, sau mai degrabă din cauza slabei lui nădăjduiri în Dumnezeu. De aceea urmarea căderii intensifică neîncrederea lui în sine, însă el se străduiește să își sporească nădejdea smerită în Dumnezeu și, calm și pașnic, își poartă eforturile de pocăință…” (idem)

“De astfel de căderi zilnice și de fiecare ceas nu trebuie să ne întristăm peste măsură: fiindcă aceasta este viclenia diavolului, care vrea ca printr-o tristețe fără măsură să ducă sufletul în deznădejde. Sfântul Serafim de Sarov ne sfătuiește să nu ne condamnăm când ni se va întâmpla vreo poticneală, ci, gândind despre sine că suntem capabili de toate păcatele, că poticnirea noastră nu este o noutate sau ceva neobișnuit, să mergem în fața lui Dumnezeu cu zdrobirea duhului, plini de gânduri de pocăință. Această atitudine Dumnezeu nu o va urgisi, fiindcă inima zdrobită și smerită o va pune mai presus de orice poticneli” (Sfântul Ignatie Briancianinov, “Scrisori către diferite persoane”).

“Cât timp ne aflăm pe cale, până n-am urcat la limanul veșniciei, trebuie să așteptăm de la sine schimbări, întorsături, necazuri obișnuite și neașteptate. Un cuvios oarecare a spus: Pentru toate, slavă lui Dumnezeu, chiar și pentru neputințele noastre; pentru că mai bine este să fii păcătos și să te vezi astfel, decât să fii drept la exterior și să te consideri așa.” (idem)

  Raspunsuri

Literatura & Religie