Nepatimire. Om duhovnicesc. Orbire sufleteasca

Nepătimire

Precum cel ce vrea să privească soarele trebuie să aibă ochii trupului curaţi, aşa şi cel ce încearcă să grăiască despre nepătimire trebuie să aibă simțurile libere de toată pofta cea rea. Deci să nu fim ca măscăricii, dând asigurări despre cele a căror lucrare n-am cunoscut-o în noi înşine prin experienţă, ci mai degrabă prin cuvinte. Dar vom grăi cele pe care le-am înţeles şi le-am aflat de la cei aflaţi în nepătimire, ca să nu fim osândiţi că am ascuns talantul.

Mulţi s-au dedat dintr-un motiv sau altul la căutarea nepătimirii, dar foarte puţini fac poruncile Lui cu frică şi iubire faţă de Dumnezeu şi cu o credinţă neşovăielnică. (Psalm 106, 40; Psalm 80, 13)

Doar pe aceştia Dumnezeu îi scoate ca dintr-un cuptor de foc din prejudecăţile împătimite care ţin în puterea lor pe toţi oamenii. Cel ajuns la nepătimire nu va cădea în uşurare şi nepăsare, ci va face voia lui Dumnezeu cu râvnă tot mai fierbinte, primind tot mai multe daruri de la Dumnezeu, ca unul ce a fost rob păcatului şi se arată pururi recunoscător celui ce l-a dezrobit. Ce primesc aceştia? O bucurie negrăită, căci L-au dobândit pe El; se îmbracă în lumina Lui, lor El li se face hrană şi băutură veşnică.

(Sfântul Simeon Noul Teolog)

Nepătimire (apatheia) = curăţie, libertate nu faţă de atacurile demonilor, ci faţă de tirania patimilor. Este o nepătimire mai mare - după biruinţa împotriva tuturor demonilor ce se împotrivesc, şi una mai mică, ce variază după forţa demonului care se luptă cu sufletul. Dar curăţia nu e numai o eliberare de faptele şi gândurile pătimaşe, ci şi o depăşire a tuturor gândurilor la lucrurile create, pentru a ajunge la adevărata rugăciune. Principalul inamic e mânia. În vremea rugăciunii, mintea e de foarte multe ori furată de memorie. Demonii pot influenţa direct asupra memoriei noastre, de preferinţă prin gândul mâniei. Memoria îţi aduce în vremea rugăciunii închipuiri ale trecutului sau griji noi sau faţa celui ce te-a supărat.

De nepătimire ne apropiem treptat. Trebuie să ne curăţăm memoria de amintirile nedreptăţilor suferite. De măsura în care reuşeşte aceasta își va da seama după închipuirile fantastice din visele sale, căci visele sunt o oglindă a vieţii noastre conştiente. Cel care nu ţine minte răul se exercită în cuvintele duhovniceşti şi noaptea primeşte dezlegarea tainelor. (avva Evagrie Ponticul)

Nepătimitor = a te întoarce în exclusivitate cu putere, cu iubire, cu intensitate şi energie spre Dumnezeu. Nu e o întoarcere spre nimic altceva. Fiindcă orice alt lucru mi-ar crea numaidecât o mângâiere. E, deci, o stare neclintită nu pur şi simplu acum a minţii mele, ci a întregii mele vieţi. În viaţa mea de zi cu zi convorbesc cu Dumnezeu. În grădină, în casa mea, în pat, la birou ajung să fiu într-o convorbire cu Dumnezeu. (Arhimandrit Emilianos)

Om duhovnicesc

Omul duhovnicesc judecă felul de a fi al unui om oarecare după Sfânta Scriptură, căutând să se încredinţeze dacă spusele lui sunt după voia lui Dumnezeu. Şi numai după aceea îşi dă o părere sau alta despre el. (Sfântul Serafim de Sarov)

Omul nou este monahul, care întoarce întâi spatele tuturor păcatelor cu fapta. Mintea sa devine de monah abia când ajunge liberă de păcatele cu gândul, iar la vremea rugăciunii vede lumina Sfintei Treimi. „Monah este cel despărţit de tot şi unit armonios cu toţi." (Avva Evagrie Ponticul)

Cel sporit duhovniceşte şi care contemplă lumina necreată e îndumnezeit (theumenos), sfânt.

Lucrarea fiecărui păstor este să îndumnezeiască pe cei păstoriţi.

Există multe trepte ale îndumnezeirii. Desăvârşirea este fără sfârşit.
(Mitropolit Hierotheos Vlachos)

Orbire sufletească

Ceea ce este lumina văzută pentru ochii noştri, este harul lui Dumnezeu pentru sufletul nostru. Când harul luminează sufletul, acesta deosebeşte binele de rău. Întunericul pentru suflet este păcatul. Sufletul orbit de păcat nu vede înaintea sa groapa pieirii veşnice. Păcătosul orb nu-şi dă seama că necazurile ce îi vin sunt ca o doctorie amară de la Dumnezeu pentru păcatele lui, iar dacă e în bunăstare, aceasta e ca şi cum Dumnezeu l-ar atrage la El ca un tată pe un copil cu un măr.

Orbirea = lipsa fricii de Dumnezeu, toată nelegiuirea.

Sunt şi orbi care Îl cinstesc pe Domnul cu gura, dar aceştia de fapt nu Îl cunosc. Orbul nu e orb doar în privinţa datoriei faţă de Dumnezeu, ci şi în privinţa datoriei faţă de fiecare om. Căci acesta încalcă porunca lui Dumnezeu de a iubi aproapele.

Exemplul tipic de orbire e vechiul Israel.

Pentru a ne izbăvi din orbire:

- să luăm aminte la făclia cuvântului dumnezeiesc.

- silirea la împlinirea acestui cuvânt, deşi la început nu ne place.

- urmarea vieții lui Hristos, Răsăritul cel de Sus. Hristos e Soarele cel Gândit.

- să părăsim păcatele, care sunt întunericul.

- recunoaşterea din inimă a orbirii.

- rugăciune stăruitoare.

- cugetarea la deşertăciunea lumii acesteia. Numai virtutea nu se desparte de om.

Semnele adevăratei luminări:

a. cunoaşterea ticăloşiei proprii şi părere de rău că a pierdut vremea în zadar.

b. mulţumire fierbinte pentru mila lui Dumnezeu, că i-a răbdat ticăloşia şi nu l-a luat când era în întuneric.

c. se roagă şi se poartă grijuliu să nu cadă în rătăcirea dinainte.

d. se fereşte de păcat.

e. se sileşte să iubească pe toţi.

f. spune adevărul oamenilor.

g. dispreţuieşte cinstea, slava, bogăţia, mâncărurile alese, şi tot ce e socotit frumos de lume.

h. socoteşte o adevărată fericire doar fericirea veşnică şi numai pentru ea se străduieşte.

i. toate lucrurile din lumea asta sunt pentru el deopotrivă: spre exemplu, mâncarea sărăcăcioasă îl satură ca şi cea aleasă, numai să fie sănătoasă.

j. se mulţumeşte cu ce are.

k. cu cât se luminează mai mult, cu atât îşi corectează mai mult faptele, cuvintele şi gândurile.

l. dacă va păcătui, se va căi amarnic şi nu va deznădăjdui.

m. se roagă să fie tot mai luminat.

(Sfântul Tihon de Zadonsk)

 

 Prof. Religie Mirela Șova

  Raspunsuri

Literatura & Religie