Respect şi bucurie

Respect și bucurie

    

„Tot cel înţelegător cunoaşte înţelepciunea şi cel care a aflat-o va da mărturie." (Isus Sirah 18, 28)
     Har Domnului că, deşi s-au împuţinat în zilele noastre cei în vârstă şi înţelepţiţi (alt lucru nefiresc...), pe faţa cărora credinţa a sculptat blândeţe şi iscusinţă - mai sunt printre noi câţiva, ne mai dau sfat, ne mai luminează!
     Aşadar, cu bucurie vă aduc înainte imaginea unei bătrâne cu privire scânteietoare, Alexandrina pe nume, sărman îmbrăcată, dar de părul alb încununată, cu care m-am împrietenit prin frecventarea aceleiaşi biserici, în duminici şi sărbători.
    
Ea are locuşorul ei, la intrarea în biserică, de unde participă la slujbă. La început, n-am observat-o. În haine cernite, cu capul uşor plecat, ţine mereu în mână frunze de mentă. Atunci când am intrat în vorbă cu dumneaei, sub impulsul de a-i spune „sărut-mâna, bunico", mi-a dat frunzele de mentă, „ca să te bucuri de miros!". Gestul atât de neaşteptat, m-a mişcat. E săracă, dar dornică de a împărtăşi puţinul ei.
     Treptat, am stat mai mult de vorbă cu dumneaei, - era puţin mirată de deschiderea mea, aşa că i-am spus că seamănă cu bunica, lucru în parte adevărat; dar era mai mult decât atât... I-am aflat greutăţile, necazurile... destule..., mi-a destăinuit bucuriile ei... „Cea mai mare alinare o am la slujba Domnului, mi-a spus, şi nici nu îndrăznesc să privesc spre sfântul altar, că mare taină este acolo... Aşa îi sfătuiesc mereu pe fiii şi nepoţii mei, să mai lase cele lumeşti şi să-şi amintească de Domnul, după cum i-am învăţat de când erau mici. Dar mulţi dintre ei au uitat învăţătura mea. De aceea cu lacrimi mă rog pentru ei, să se întoarcă..." „Ca unei nepoate, îţi spun şi ţie: să nu crezi că e suficient să vii la biserică. Trebuie să fii aici ca şi în faţa Domnului şi a milioanelor de îngeri, e sfinţenie mare! Cu toată atenţia, aşa să fii!" Cuvinte rostite cu înfierbântare blândă, care merg la inimă...
    
Am simţit şi eu nevoia unui gest care să exprime respectul meu faţă de vârsta, înţelepciunea şi prospeţimea credinţei dumneaei. I-am dăruit o icoană, pe care aflasem că şi-o doreşte. S-a bucurat ca un copil şi mi-a spus: „De fiecare dată când mă voi închina în faţa ei, te voi pomeni cu tot neamul tău...!" M-am gândit atunci: cine face, de fapt, milostenie aici? Mare bucurie mi-a pricinuit şi, aşa, mare „dobândă" am câştigat!

     „Mai departe, fraţilor, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul." (Filipeni 4, 8)

    

Autor: Prof. Religie Mirela Șova