Despre tresarirea inimii in rugaciune - Sfantul Luca al Crimeii

„El va auzi glasul meu”, de Michael Dudash

Despre tresărirea inimii în rugăciune – Sfântul Luca al Crimeii

Rugăciunea este cea mai însemnată dintre lucrările omenești, fiindcă prin rugăciune duhul omului intră în împărtășire nemijlocită cu Duhul Cel Dumnezeiesc. Prin rugăciune intrăm în împărtășire cu Însuși Dumnezeu, și cel a cărui rugăciune se face de o adâncime fără fund și neobișnuit de lucrătoare, cel care a ajuns la rugăciunea cu care se ruga cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serafim de Sarov, știe preabine, din propria experiență, cum are loc împărtășirea cu Duhul Cel Dumnezeiesc; știe că oamenii primesc totul de la Dumnezeu cu ajutorul rugăciunii și în rugăciune: așa primesc și îndreptarea cea adevărată a vieții lor, și pocăința, și mângâierea, și odihna, astfel spus tot ce este de trebuință omului ca să se mântuiască.

Nu este nimic mai însemnat decât rugăciunea; pe de altă parte, nimic nu este mai greu, fiindcă lucrările omenești sunt cu atât mai grele, cu cât sunt mai însemnate. Prin propriile noastre sforțări nu putem pricepe întreaga însemnătate a rugăciunii, și cu atât mai mult nu ne putem ruga în chip plăcut lui Dumnezeu. Toți oamenii, până la unul, au nevoie în această mare lucrare de atotputernicul ajutor al Duhului Sfânt, fiindcă iată ce spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite.” (Romani 8, 26)

Pentru noi, păcătoșii, care nu am ajuns la o asemenea stare duhovnicească, este greu chiar și să visăm la rugăciunea atotcuprinzătoare cu care se rugau toți sfinții; este însă nevoie să știm măcar lucrurile cele mai importante, cele mai elementare despre cum trebuie să fie îndeobște rugăciunea. (...)

Deci să ne adunăm acum luarea-aminte asupra vameșului (din pilda vameșului și a fariseului), asupra purtării lui din templu. El a intrat acolo cu conștiința adâncii sale păcătoșenii și vinovății înaintea lui Dumnezeu, totodată și cu sete de înnoire duhovnicească. În pragul templului s-a oprit însă, neîndrăznind să pășească mai departe, nici să-și ridice ochii, nici să privească în jur. Intrând, el a simțit îndată că Dumnezeu este de față, a înțeles că templul era loc sfânt al Celui Preaînalt, că Însuși Dumnezeu întâmpină acolo pe tot cel ce intră. Simțind aceasta, sufletul păcătos s-a cutremurat și s-a întors cu strigăt de rugăciune către milostivirea lui Dumnezeu: Dumnezeule! Milostiv fii mie păcătosului! (Luca 18, 13).

Inima lui a tresărit și conștiința i s-a deschis pentru adânca pocăință și mărturisire înaintea Feței lui Dumnezeu. Și iată că păcatele săvârșite au început să se ivească în amintire unul câte unul, iar el le retrăia cu simțământul vinovăției, al înțelegerii fărădelegilor săvârșite. Plecându-și capul și lovindu-se în piept, a continuat să strige către milostivirea lui Dumnezeu: „Dumnezeule! Milostiv fii mie păcătosului!” (...)

Îndelung s-a rugat astfel vameșul cu pocăință și cu inimă înfrântă, până ce de pe sufletul lui a coborât apăsarea și întinăciunea păcatului și s-a curățit prin milostivirea lui Dumnezeu. Îndreptățit de Dumnezeu (Luca 18, 14), a ieșit din templu – a ieșit cu totul alt om și de acum pregătit pentru o altă viață. Așa s-a petrecut renașterea vameșului.

De ce a reușit vameșul să trăiască în templu simțământul păcătoșeniei sale și să se curățească? Fiindcă pocăința lui începuse cu mult înainte de rugăciunea din templu. Acolo nu a făcut decât să se întărească și să se prefacă în mărturisire vie, din inimă curată, înaintea lui Dumnezeu.

(extrase din „Predici”, Sfântul Luca al Crimeii, Editura Sophia)