Rugaciunea - partea intai

Rugăciunea

1. Recomandări de scrieri despre Rugăciune:

Filocalia - culegerea prin excelenţă a scrierilor şi învățăturilor duhovniceşti despre rugăciune.

Vieţile Sfinţilor - dezvăluirea darurilor dumnezeieşti primite în rugăciune de oamenii lui Dumnezeu.

Scrieri legate de rugăciune:

- Origen - „Despre rugăciune" (tratat);

- Metodie din Olimp - „Banchetul";

- Sfântul Chiril al Alexandriei - „Despre închinarea în Duh şi în Adevăr";

- Sfântul Atanasie cel Mare - „Viaţa Sfântului Antonie cel Mare";

- Avva Ammona, ucenic al Sfântului Antonie, „Scrisorile";

- Evagrie Ponticul - „Tratat despre rugăciune";

- Patericele;

- Livada duhovnicească;

- Sfântul Ioan Scărarul, „Scara Raiului";

- Sfântul Vasile cel Mare, „Regulile", „Omiliile la Hexaemeron", „Omilia la muceniţa Iulita";

- Sfântul Grigorie de Nazianz, „Viața lui Moise";

- Sfântul Chiril al Ierusalimului - „Catehezele mistagogice", „Omilia despre Ana";

- Sfântul Macarie cel Mare - „Omilii duhovniceşti";

- Sfântul Maxim Mărturisitorul - „400 capete despre iubire";

- Sfântul Gherman I Patriarhul Constantinopolului - „Explicaţia Sfintei Liturghii";

- Sfântul Teodor Studitul - „Typicon";

- Florilegiile;

- Nicolae Cabasila - „Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii";

- Isihie - „Capete despre trezvie şi virtute" (sec. IX);

- Nichifor Isihastul - „Despre trezvia şi paza inimii" (sec. XIII);

- Sfântul Grigorie Palama - „Triadele întru apărarea celor ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie";

- 1782 - Filocalia, strânsă de Sfântul Macarie al Corintului şi de Sfântul Nicodim Aghioritul, breviar al isihasmului;

- Sfântul Tihon de Zadonsk - „Comoara duhovnicească adunată în lume";

- Sfântul Paisie Veliciconski - „Împotriva hulitorilor rugăciunii minţii";

- Sfântul Ignatie Briancianinov (+ 1867) - „Despre rugăciunea lui Iisus";

- Sfântul Ioan din Kronstadt (+ 1909) - „Jurnal duhovnicesc (Viaţa mea în Hristos)";

- „Pelerinul rus";

- Hariton de la Valaam - „Arta rugăciunii";

- cărţile liturgice: Evangheliar, Apostol, Psaltire (biblice); Tipicul (de ritual); Evhologhionul (Molitvelnicul) - rânduielile Sfintelor Taine şi ale ierurgiilor, pentru preoţi; Liturghier (Slujebnic) - extras din Molitvelnic, cu cele trei Sfinte Liturghii, vecernie, utrenie; Arhieraticon (extras din Molitvelnic, legat de hirotonie şi ierurgii, pentru episcopi); CeaslovOctoihul Mare (Cartea celor opt glasuri, Paraklitiki - cartea mângâietoare, cu imnele slujbelor celor şapte Laude); Octoihul Mic - selecţie din cel mare; Triodul - selecţie din Octoihul Mare; Penticostarul - selecţie din Octoihul Mare; Cele 12 Minee - imnografia sfinţilor din fiecare zi; Sinaxarele (Minologiile) - notiţe despre Vieţile Sfinţilor; Antologhionul (Sbornicul) - încercare de a unifica cărţile liturgice. (Orologhion) - cele şapte Laude şi troparele Sfinţilor mari;

- poezia liturgică: imnografia (Sfântul Roman Melodul, Sfântul Andrei Criteanul, Sfântul Cosma Melodul, Sfântul Ioan Damaschin); canonul - alcătuit din ansamblul cântărilor scripturistice primite drept cadru normativ al uzului şi dezvoltării liturgice, în care s-au intercalat compoziţii poetice; condacul - o strofă model şi 24 icoase; troparul sau stihira; ectenia.

2. Necesitatea rugăciunii

- Sfântul Ioan Gură de Aur (Hrisostom): Rugăciunea e limanul unei furtuni, ancora naufragiaţilor, toiagul celor şchiopi, comoara celor săraci, adăpost în rele, izvor al înflăcărării, pricină a bucuriei, maică a filozofiei, lumina sufletului, izvorul mântuirii, zidul de apărare al Bisericii, armă împotriva duhurilor rele, indispensabilă, precum apa peştilor şi ca arma vânătorului.

- Patericul: Rugăciunea e soţia monahului, respiraţia sufletului, hrana şi băutura duhovnicească.

„Aşa cum pentru a respira plămânii se umflă şi aspiră elementele făcătoare de viaţă din văzduh, tot aşa în timpul rugăciunii adâncurile inimii noastre se deschid şi se umflă, iar duhul nostru se înalţă spre Dumnezeu pentru a primi darul care îi îngăduie să se unească cu El. Și aşa cum oxigenul primit de sânge e îndată transportat în trupul întreg pentru a-l face viu, tot aşa darul primit de la Dumnezeu străbate tot ceea ce este în noi şi toate cele ce sunt înăuntrul nostru." „Trebuie să învăţăm să ne rugăm, să ne străduim să ne rugăm, să ne rugăm ca să ştim să ne rugăm". (Sfântul Teofan Zăvorâtul)

3. Definiţia rugăciunii

Rugăciunea creştină e respiraţia naturii noastre îndumnezeite.

„Rugăciunea e însoţirea şi unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare, susţinătoare lumii. E împăcarea cu Dumnezeu, maica lacrimilor şi fiica lor, ispăşirea păcatelor, pod de trecere peste ispite, peretele din mijloc în faţa necazurilor, zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va să vie, lucrarea fără margine, izvorul virtuţilor, primitoarea harismelor, sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, micşorarea mâniei, oglinda înaintării, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celor viitoare, semnul slavei. Rugăciunea este celui ce se roagă cu adevărat tribunal, dreptar şi scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului judecăţii viitoare." (Sfântul Ioan Scărarul)

„Nu voi să ţi se facă cele ce te privesc precum socoteşti, ci precum îi place lui Dumnezeu, şi vei fi netulburat şi mulţumit în cererea (rugăciunea) ta." (Avva Evagrie Ponticul)

„Alternanţa rugăciunii din cărţi cu rugăciunea liberă e necesară unui bun echilibru spiritual. Când aţi încheiat rostirea rugăciunilor rânduite, continuaţi să vă rugaţi, urmându-vă inspiraţia."
(Sfântul Teofan Zăvorâtul)

Cât despre rugăciunea liturgică:

„În cultul divin al Bisericii noastre Ortodoxe în întregul lui şi în fiecare parte a sa e suficientă hrană pentru suflet, pentru minte şi pentru inimă şi pentru puterile lucrătoare; ecteniile, rugăciunile şi cântările ei, citirile din cărţile Vechiului şi Noului Testament sunt o nesecată comoară pentru o minte înaltă, pentru o inimă deschisă, nobilă, credincioasă, nădăjduitoare, iubitoare, pentru o voinţă activă, energică, întreprinzătoare. Aceste ectenii sunt dumnezeieişti, insuflate de Dumnezeu; în ele respiră o iubire curată, luminoasă, atotcuprinzătoare, o raţiune dumnezeiască; în ele sunt cuprinse toate nevoile noastre reale, toate cererile pentru toţi şi pentru toate, simţămintele de mulţumire; în aceste rugăciuni, citite în taină sau cu glas tare de preot respiră dragostea lui Dumnezeu cât şi mintea lui Dumnezeu; prin ele aducem de la Dumnezeu toate cele bune şi de folos, aducem mulţumire pentru toate binefacerile pe care le-am primit de la Dumnezeu noi, păcătoșii şi nevrednicii; în aceste cântări sunt cântate în chip înţelept toate marile fapte ale lui Dumnezeu, mai cu seamă faptele de iubire faţă de neamul omenesc, toate minunile lui Dumnezeu şi ale Sfinţilor Lui, toată înţelepciunea dumnezeiască vădită în crearea lumii şi în răscumpărarea omului..." (Sfântul Ioan de Kronstadt)

Și lectura duhovnicească e un dialog cu Dumnezeu. „Domnul Și-a colorat cuvântul Său cu nenumărate culori, pentru ca fiecare din cei care îl scrutează să poată contempla ceea ce îi place." (Sfântul Efrem Sirul) De fapt, cărţile duhovniceşti (dintre care prima este Sfânta Scriptură) au rostul trezirii conștiinţei, urmând ca odată cu progresul vieţii duhovniceşti lecturile să se diminueze, într-o tendinţă firească.

„Rugăciunea este lumina sufletului, deschizându-i calea către Hristos, ca model pentru nejudecarea altuia, scăpându-te de închiderea în egoismul mândriei tale." (Avva Isaia Pustnicul)

„Cu rugăciune vei pune sabia în mâinile lui Dumnezeu să lupte şi să biruie pentru tine. (Luca 11, 13; Matei 21, 22)

Acea rugăciune se lucrează, care e însoţită de faptele rugăciunii, atât ale celui ce se roagă, cât şi ale celui pentru care cineva se roagă.

Luni, roagă-te Îngerilor.

Marţi, Sfântului Ioan Botezătorul.

Miercuri, patriarhilor şi proorocilor.

Joi, Apostolilor.

Vineri, Mucenicilor.

Sâmbătă, Ierarhilor şi celorlalţi Sfinţi.

Duminică, Fecioarelor şi celorlaltor Sfinte.

Şi zilnic, lui Hristos, Fecioarei Maria, îngerului păzitor, Sfinţilor tăi ocrotitori!"
(Sfântul Nicodim Aghioritul)

Rugăciunea nu va fi niciodată desăvârşită dacă nu coboară din cap în inimă. Inima e cămara dinăuntru în care ne-a poruncit Domnul să ne rugăm. Rugăciunea adevărată e un suspin al inimii către Dumnezeu. Avem nevoie să dobândim arta de a guverna mişcările inimii, trezvia sau atenţia la lucrarea lăuntrică.

Toate se fac însă în conformitate cu pedagogia divină, despre care vorbeşte Sfântul Teofan Zăvorâtul:

- la începutul vieţii duhovniceşti, harul e prezent în suflet, făcându-se simţit uneori ca o mângâiere.

- mai târziu se ascunde adeseori, iar Dumnezeu îi lasă pe Sfinţii Săi în părăsire, în suferinţe, pentru a-i încerca şi a-i curăţi.

- după lungi încercări, Dumnezeu acordă din nou mângâierile Sale şi plinătatea Duhului Sfânt.

Dumnezeu este în toate, dar în om vrea să fie prezent într-un mod special: dacă prin păcat omul fuge de această prezență, chemarea dumnezeiască continuă să-l urmărească de-a lungul istoriei: „Adame, unde eşti?" Dar dacă nu fuge, Îl găseşte pe Dumnezeu în sine însuşi.

Adevăratul mistic e cel care ştie că transformă universul, acceptând voia Tatălui.

Ca pregătire pentru rugăciune, pentru vorbirea cu Dumnezeu:

- împotriva sugestiilor, gândurilor rele ale demonilor - paza inimii;

- împotriva patimilor - asceza;

- împotriva înălţărilor deşarte - frica de Dumnezeu;

- împotriva halucinaţiilor diavoleşti - smerenia;

- pentru orice - rugăciunea.

Un alt fel de examen al conștiinţei: atenţia la prezenţa zilnică a lui Dumnezeu în inima noastră, descoperirea lucrării Sale providenţiale în tot ceea ce se petrece, în orice clipă a fiecărei zile, efortul cotidian al fiecăruia de a înţelege istoria sfântă a evenimelor care îl ating.

„Se roagă neîncetat cel ce uneşte rugăciunea cu faptele trebuincioase şi faptele cu rugăciunea." (Origen)

Starea de rugăciune nu e pur şi simplu o stare la o rugăciune de oarecare durată, ci e starea sufletului fixat în Dumnezeu printr-o neîncetată pomenire a Lui. E starea naturală a omului. Dacă Duhul Sfânt îşi fixează cu tărie sediul Său în inima creştinului, acesta devine din ce în ce mai „conştient" de starea sa dialogică şi se simte inclus în dialogul veşnic al celor trei Persoane dumnezeieşti. Acest „simţământ" se împacă cu atenţia acordată fiinţelor create, pentru că el nu dublează actul cunoaşterii, ci îl adânceşte, devenind o dispoziţie permanentă, o stare a inimii.

(după Tomas Spidlik)

  Pentru rugăciune - partea a doua - dați click aici.

  Prof. Religie Mirela Șova