Povestea râului minunat şi a flăcăului îndrăzneţ

Povestea râului minunat şi a flăcăului îndrăzneţ

- Astăzi nu pregătim nicio prăjitură, pentru că avem îngheţată cu fistic... Şi totuşi, nu se potriveşte ceva dulce fără o poveste, nu-i aşa?

- Ba da, desigur, mami! Ce poveste ai ales pentru azi?

- Stai să mă gândesc... Mmm... Fii atent, este o poveste nou-nouţă, care chiar acum mi-a venit în minte, pentru tine:

Cică demult a fost odată un râu vorbitor, care spunea poveşti peştilor săi, cu un glas atât de lin, încât, dacă se întâmpla să asculte şi vreun om, adormea îndată şi se trezea foarte greu. De aceea oamenii se cam fereau de râul acela. Numai un flăcău mai curajos venea să pescuiască la râu şi se obişnuise cu vocea acestuia. Reuşea să stea treaz şi să asculte vreo trei poveşti. Apoi pleca şi el, să nu cadă în „capcana” cea plăcută.

Într-o zi, însă, râul a devenit foarte curios despre flăcăul îndrăzneţ şi l-a rugat să-i spună el o poveste, ceva, din lumea oamenilor. Mai ales că niciun altul nu rezista „farmecului” său. Flăcăul a stat puţin pe gânduri, apoi i-a zis:

- La noi nu prea sunt lucruri de povestit. Viaţa curge, tot ca un râu, învolburat, şi fiecare om e cu grijile lui. Nu e prea multă înţelegere şi iubire, iar oamenii n-au timp de poveşti. Totuşi, nu-i rău nici în lume, i-a explicat băiatul.

- Aha, adică fiecare cu ale lui..., răspunse râul, dând de înţeles că aşteaptă multe alte amănunte.

- Da.... Mai sunt familiile, unde membrii încearcă să se înţeleagă, să se iubească. Dar mai rar vei vedea printre noi oameni care să-şi depăşească propriul neam şi să se ataşeze de alţii. Ceilalţi sunt... „străini”. Care pot fi minţiţi, înşelaţi, că deh, nu-s rude.

- Ce reguli ciudate... La noi nu e aşa. Iar peştii, întreabă-i, nu cunosc între ei ce e minciuna.

- Da, nu mă mir. Avem însă şi lucruri frumoase. Ne bucurăm când muncim şi obţinem ceva prin munca noastră, inventăm tot timpul ceva care să ne facă viaţa mai frumoasă, cântăm... Uneori chiar uităm că mai există „străini” şi ne purtăm între noi ca fraţii... Alea sunt vremuri bune şi destul de rare...

- Dar pe Stăpânul nostru, al tuturor, în faţa Căruia şi noi, apele, şi peştii, şi pădurile şi toate se pleacă, voi, oamenii, cum Îl cinstiţi? Inventaţi şi aici ceva deosebit, ca să fiţi diferiţi de noi, făpturile zise necuvântătoare? îşi ciuli „urechea” râul cel bătrân.

- Pe... Dumnezeu Îl cinstim, dar nu toţi. Unii mai mult, alţii mai puţin, iar câţiva chiar deloc. Asta e, poate n-o să-ţi placă ce auzi... Dar cred că despre asta îţi voi spune mâine pentru că... discuţia cu tine mi-a dat somn şi nu vreau să adorm. Dacă nu te superi, voi veni mâine din nou, se scuză flăcăul.

- Da, desigur, se întristă râul. Îi părea rău că produce somn oamenilor, nu o făcea intenţionat. Dar mâine să vii cu ceva din lumea voastră, în cinstea lui Dumnezeu, să auzim şi noi, cum Îl cinstiţi voi. După care o să-ţi arăt o taină a mea: cum Îl cinstesc eu pe Domnul şi Făcătorul meu!

- Primesc provocarea! Pe mâine! zise băiatul, fugind, ca să nu cadă în moleşeală.

A doua zi, râul era nerăbdător. Curgea iute şi nu le zise peştilor nicio poveste. Se pregătea. Simţea că va fi un moment deosebit, atât pentru el, cât şi pentru omul cu care aproape că se împrietenise. Chiar îşi propusese să-şi ţină gura, să nu-l mai adoarmă. Dar parcă putea?? Apele sale se zbuciumau pe pietre şi îngânau o melodie veche, de la începutul lumii, care ar fi toropit pe oricine.

Băiatul sosi, cu o carte în mână. Nu-şi mai luase undiţa de pescuit. Azi nu. Şi era îmbrăcat mai frumos ca altădată.

Râul se bucură de venirea lui, însă, intimidat, nu ştia cum să înceapă.

- Am venit, după cum am stabilit, începu băiatul. O să-ţi vorbesc întâi eu, dar dacă simt că mă ia somnul, o să mă retrag..., explică el. Uite, ai vrut să ştii mai multe despre noi şi despre cum ne închinăm noi Domnului. Să ştii că avem biserici mari, frumoase, ca nişte palate. Poate ai văzut vreuna, pe malul tău, vreodată. Dar, desigur, nu ai avut cum să intri înăuntru. Sunt candelabre mari, cu multe lumini, care luminează Icoanele Sfinţilor. Avem rugăciuni frumoase, de la Sfinţi. Am venit să-ţi citesc una dintre ele....

- Iartă-mă dacă te întrerup..., mi-aş dori tare-tare mult o rugăciune în care să se pomenească apele, chiar te rog. Poate există aşa ceva în cărţile oamenilor sau în Cartea Cărţilor, că am auzit şi noi de ea, de Scriptura lui Dumnezeu, numai că noi, deh, nu am citit-o. Ai aşa ceva? Iar pe malul meu, nu, nu există nicio biserică...

- O să încerc să caut, lasă-mă câteva minute, se scuză băiatul. El răsfoi în cartea sa şi apoi citi:

„Strigaţi lui Dumnezeu tot pământul. Cântaţi numele Lui; daţi slavă laudei Lui. Ziceţi lui Dumnezeu: Cât sunt de înfricoşătoare lucrurile Tale! Pentru mulţimea puterii Tale, Te vor linguşi vrăjmaşii Tăi. Tot pământul să Ţi se închine Ţie şi să cânte Ţie, să cânte numelui Tău. Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu, înfricoşător în sfaturi mai mult decât fiii oamenilor. Cel ce preface marea în uscat, prin râu vor trece cu piciorul. Acolo ne vom veseli de El, de Cel ce stăpâneşte cu puterea Sa veacul”. Din Psalmul 65, al regelui David, adăugă băiatul, închizând cartea.

Râul tăcea.

Deodată, îşi ridică apele şi lăsă o cărare, oprindu-şi cursul. Stătu aşa câteva minute. Băiatul, fascinat, îl privea nemişcat.

Apoi râul îşi reluă curgerea, tăcut.

- Aşadar, şi voi, oamenii, ştiţi de puterea Celui Preaînalt. Da. Regele David... Foarte frumos. Pentru noi, făpturile Sale, fiecare clipă este o rugăciune. Ne supunem Lui, legilor Lui, voinţei Lui. Toate le facem pentru voi, oamenii, ca să aveţi bucurie din partea noastră. Numai că nu toţi ne puteţi stăpâni cu adevărat. Noi recunoaştem de stăpâni pe Sfinţi. Aceştia au putere nelimitată asupra noastră. Te rog, să mai vii şi mâine, să-mi citeşti o rugăciune din lumea oamenilor. Te rog. Acum poţi pleca, nu adormi pe mal...

Fără alte vorbe, băiatul plecă. Era copleşit. Văzuse râul ridicându-se, făcând cărare, ca în Psalm. Înţelese că rugăciunile şi minunile lui Dumnezeu nu sunt doar cuvinte sau poveşti. Acum se ataşase de râu. Venea zilnic, citindu-i câte o rugăciune. Râul vorbea din ce în ce mai puţin, îngândurat. Aflase multe despre oameni, despre obiceiurile lor şi acum parcă îi părea rău că între ei există şi unele neplăceri, unele probleme. Îl ruga pe băiat ca măcar el să nu-i considere pe alţii „străini”, ci să fie prieten cu toţi, pe cât putea.

Iar flăcăul... povesti în lumea oamenilor despre supunerea naturii în faţa lui Dumnezeu, care ar trebui să fie un model şi pentru ei. Unii îl ascultau, alţii îl credeau nebun. Mulţi au dorit să vină şi ei la râu, dar foarte puţini au putut depăşi toropeala pe care o dădea acesta. Însă cei din jurul băiatului au început să nu se mai privească între ei ca „străini” şi să se bucure împreună...

- Mami, dar aş dori un final aşa, interesant, pentru povestea asta. Care ar putea fi?

- Tu care crezi? Ia gândeşte-te!

- Cred că ar putea fi ca pe malul acelui râu băiatul, ajuns tânăr sau om mare, să construiască o biserică! Aşa mi s-ar părea mie frumos! Râul să audă cum bat clopotele, lângă el!

- Ei bine, dacă tu aşa zici, aşa se va încheia povestea. Băiatul, crescând, a ajuns preot şi s-a rugat lui Dumnezeu ca să reuşească să ridice o mânăstire pe malul râului. Oamenii din satul lui, care îl cunoşteau şi îl iubeau, l-au ajutat. A rămas o singură problemă. După slujbă, cei mai mulţi plecau iute acasă, ca nu cumva să adoarmă pe malul apei cu glas lin. Foarte puţini îndrăzneau să rămână la poveşti. Unul dintre ei a rămas, până la sfârşit: preotul.

Şi m-am suit într-o barcă, de v-am zis povestea toată.

- Cam atât am avut de zis, fiule. Mai mult de atât, îţi vei imagina singur, frumuseţea mânăstirii de pe malul apei curgătoare, o posibilă soluţie pentru cei care erau moleşiţi de apropierea râului... De asemenea, poţi să-ţi închipui că, în acel loc, oamenii au devenit mai buni între ei şi, atunci, mai fericiţi...

- Da, mami, chiar aşa şi cred, că acel preot i-a ajutat. Iar pe el, la rândul lui, l-a încurajat râul şi cu peştii. Dar l-aş sfătui pe acel râu să... mai tacă din gură când vin oamenii la biserică, tocmai ca să nu le dea somn!!!

---

Spre povești originale (creație Mirela Șova), dați click aici.
Spre povești clasice repovestite, dați click aici.

---

  Autor: Prof. Religie Mirela Șova
 

Comments

[Emil Iliescu]

"Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!".
Într-adevăr, dacă şi noi, oamenii, am şti să preţuim tot ceea ce am primit în dar de la Creator, atunci, cu siguranţă, am putea să facem în viaţa noastră minuni vii, asemenea râului ce şi-a tras apele, făcând loc uscatului. Unii dintre noi chiar reuşesc să facă asta prin umilinţă şi sfinţenie. O poveste de spus la gura sobei, din care cei mici pot învăţa că în viaţă trebuie doar să vrei să-l ai ca talisman pe Bunul Dumnezeu şi poţi face minuni mai mari decât cea a râului frumos curgător-vorbitor-povestitor!
Cu prietenie, Emil Iliescu