Povestire despre omenie si rugaciune - Cele doua cuvinte

Cele două cuvinte

Era odată o împărăție preafrumoasă, neasemuită. Toate erau minunate aici, având cu toții cele necesare traiului și un Împărat înțelept și bun. Pe parcursul timpului se întâmplase însă ceva: fiecare locuitor se gândea numai la bunăstarea lui și a familiei lui. De vecini, alte rude sau prieteni nu se mai interesau, nu se mai întâlneau, nu comunicau. Împăratul își dorea să repare situația, fără să aibă succes. Chiar cei mai apropiați supuși erau la fel, certându-se între ei pentru funcții și bani.

Întristându-se, împăratul s-a îmbolnăvit și nu a mai putut conduce treburile țării. Slujitorii de la palat i-au adus cei mai buni doctori, fără să-l poată vindeca. Într-un târziu, au apelat la Bătrânul țării, care locuia într-un munte îndepărtat. Acesta a venit până la palat și a stat de vorbă mai multe ore cu împăratul, în odaia lui.

Când a ieșit, Bătrânul a zis două cuvinte: omenie și rugăciune.

Și a plecat.

Supușii au făcut multe ședințe, încercând să dea de înțelesul celor două cuvinte. În cele din urmă, au hotărât: să nu se mai certe și să se respecte, măcar la palat; să transmită poporului cuvintele Bătrânului și să-i îndemne pe toți locuitorii țării la rugăciune pentru însănătoșirea împăratului.

Le-a fost greu, la început. Și celor de la palat, și celor din popor. Dar le păsa de împăratul lor și aveau încredere în Bătrân. Încet, încet, au lăsat invidiile și lăcomia după avere și renume. Și-au amintit cât de multă bucurie le aduceau întâlnirile și prietenia dintre ei, când puteau sta de vorbă pe îndelete și se sfătuiau împreună. Cu rugăciunea a fost și mai greu. Întâi au avut pornirea să se roage doar pentru ei și familia lor, mai apoi s-au gândit și la alții.

Au trecut câteva săptămâni. Împăratul era aproape la fel de mohorât. Într-o zi, câțiva oameni de încredere l-au rugat să facă o vizită prin oraș. El a acceptat, la insistențele lor, fără să se aștepte la ceva bun. Ceea ce a văzut l-a uimit: oameni veseli, politicoși, comunicativi, care păreau să se înțeleagă atât de bine!

S-a întors la palat, înviorat. A participat din nou la conducerea treburilor împărăției și a observat că sfetnicii săi nu se mai invidiază, ci colaborează. A cerut să i se spună secretul și a aflat de cele două cuvinte: omenie și rugăciune.

- Cum, voi toți v-ați rugat pentru mine?

- Da, Măria Ta, au spus ei.

- Atunci, binecuvântați să fiți și să sporească pacea și armonia dintre voi! s-a bucurat el. Înălțând ochii spre cer, a spus în gând: „Doamne, Îți mulțumesc pentru mila Ta! Ajută-ne să ne întărim pe calea omeniei și a credinței!”

Așa cum se întâmplă în povești, de atunci oamenii acelei împărății au trăit în deplină înțelegere, iar dacă vreodată apărea vreo tulburare, alergau repede să ceară sfaturi Bătrânului. Iar acesta, după cum bănuiți deja, le reamintea cele două cuvinte..., ceea ce era de ajuns.

(de Mirela Șova)