Concurent nr. 57 / Roxana Catalina Apostu / sectiunea PROZA SCURTA
DORURI LA RĂSĂRIT
Ediţia a III-a, iunie - august 2009, secţiunea PROZĂ SCURTĂ
Concurent nr. 57, Roxana Cătălina Apostu, din Craiova, 17 ani, liceul Fraţii Buzeşti
Acum simt cat plumb am in vene, aripile-mi sunt taiate, sunt mai grea decat o stanca si mai rece decat un ghetar. Toti vad ceea ce par, putini simt ceea ce esti cu adevarat... suntem prizonierii propriei gandiri. Suntem de sticla. Multi vad prin noi si suntem atat de fragili, incat la cea mai fina scapare putem sa ne imprastiem in mii si milioane de cioburi, apoi putem fi lipiti, dar tot raman fisuri... mii si milioane de fisuri.
Asa este omul... complex ca o piramida cu cinci fete, trece peste multe, se agata de speranta, isi gaseste un loc in inimile celor apropiati, se refugiaza in rutina, viseaza la imposibil, apoi se ofileste. Plin de viata ca petalele sangerii ale unui trandafir, se usuca si prinde parfum de vechi, apoi se descompune in mii si milioane de fragmente. Daca esti indeajuns de norocos iti raman radacinile, daca nu esti decat o floare fada intr-o prapastie de cenusa.
Iti cresc aripi, dar si radacini, mereu esti tulburat, vrei sa zbori dar esti tras in abisul propriei tale
existente, nu vei sti ce sa faci si ramai aceeasi stanca pe puntea vesnica dintre cele doua lumi. Ramai un delicat intr-un spatiu grotesc, rasul iti va ingheta, te vei simti hidos si
singur atat de alb intr-un spatiu negru, curand iti vei murdari si tu mainile cu cenusa, ochii ti se vor incetosa de fum gri si ploile vor fi mai reci decat propriul suflet. Tu tot
ramai de stanca... |
Roxana Cătălina Apostu, Tema "Frumuseţea asta care ustură" |
Inainte parea facuta din vise, acum e atat de reala, banala, prafuita de ani. Am ridicat usor receptorul si i-am auzit vocea de departe, am zambit ironic si un vant de toamna mi-a navalit in suflet...
Apoi... ne-am vazut. Fata in fata pe aceleasi fotolii carpite si scamosate, ce au scartait la simpla noastra atingere. Fumul de tigara ne-a mancat si ultima rasuflare, cuvintele erau mai seci ca niciodata, monosilabice, in tonuri joase, ara un strop de emotie. Noi doi, de altadata, ne-am travestit in doi straini... nu mai exista "noi". Subit s-a strecurat tacerea, am zambit de durere. Parti din ea inca isi mai cauta locul, eu mi-am pierdut din ele, degeaba am fi strigat unul la altul caci nu ne-ar fi auzit nimeni. Vorbele nu mai au ecou in sufletele noastre inchise. Pentru fiecare dintre noi doi exista propriul ego si vidul... Am ramas tacuti, respirand fum de tigara, cafelele ni s-au racit. A inceput sa ploua si am ramas pe intuneric sa ascultam cum stropii reci sunt neschimbati si cum odata alergam in acceasi ploaie de azi, ce ne parea calduta. Ne-am alungat dincolo de amintiri, de mirosul cojilor de portocala din ajunul Craciunului, de atingerea stropilor de ploaie in toiul verii, de bolta cereasca ce ne veghea noptile, de insomniile de primavara de gustul ceaiului de lamaie in ianuarie... am stat uitandu-ne unul la altul, cu fetele crispate si sufletele stranse de gheara singuratatii, ne-am alungat din amintirea celuilalt.
Dupa ore sau minute, nu as putea spune exact, i-am strans mana atat de rece. Expresia fetei era banala,
ochii goi si buzele stranse i-au tradat frumusetea stafidita. Ne-am despartit fara "adio" sau "la revedere"... zgomotul tocurilor a intepat tacerea, iar eu am aprins o tigara si am inchis
fereastra din trecut caci batea vantul. |
Roxana Cătălina Apostu, Tema "Alo, sunt eu..." |