sectiunea PROZA SCURTA

16 Juin 2009, 09:38am

Publié par Mirela

DORURI LA RĂSĂRIT
Ediţia a III-a, iunie - august 2009, secţiunea PROZĂ SCURTĂ

Concurent nr. 9, Constantin P. Popescu din Bucureşti
(blog personal: http://mesager.weblog.ro/)

FLORAR

Privea chioşcul acela în care florile se vedeau aşezate la rând, în ghivece mari şi mici, dincolo de sticla aceea perfectă, curată şi la adăpost chiar şi de aer şi lumină. Erau colorate aşa cum numai în adevăratele grădini se puteau vedea, aveau mai toate flori, era luna mai şi primăvara îşi cerea drepturile în înfloririle lor. Dar Lucian ştia bine ce se acundea dincolo de aspectul acestui chioşc, al acestei mici sere etanşe şi reci vara şi calde iarna. Era o imensă dorinţă de profit, asta i-o dovedea figura plină şi dispreţuitoare a vânzătoarei sau poate chiar a patroanei, cu alura ei de femeie stăpână chiar şi pe puterea florilor de a înflori. Şi înfloreau şi încasările, de fiecare sfânt, la fiecare sărbătoare sau cu orice alte ocazii, aşa trebuia să fie şi Lucian ştia că toate astea se repetau cu regularitate de-a lungul anului, în aşa fel încât profitul să fie sigur. Pentru că orice om trebuie să dăruiască o floare, fie iubitei, fie învăţătoarei, fie doctorului, fie oricui.

Era aşezat strategic chioşcul, la colţ de stradă, iar Lucian simţea de afară mireasma aceea adâncă prin care florile strigau. O, da, ştia atât de bine asta, de când mama lui rupea primele flori din liliacul copilăriei, era alb sau mov deschis şi bătut. Lui i se spunea să caute floarea cu cinci petale ca să aibă noroc, dar pentru el toate aveau doar patru petale. Iar dacă găsea cu adevărat câte una cu cinci petale, o ascundea bine printre celelalte. Şi Lucian suferea la ruperea tulpiniţelor şi florile strigau la fel, prin mirosul lor puternic pe care oamenii îl aspirau cu nesaţ. Ştia el, Lucian cel mic, cum că florile şi oamenii şi animalele sunt luminiţe mereu călătoare, doar înveşmântate diferit şi că durerea este la fel pentru toate. Mai ştia Lucian cel mic cum toate luminiţele pleacă odată şi odată acasă, în locul acela de unde veniseră. Şi lui Lucian cel mic i se părea foarte ciudat cum oamenii mari, care ştiau mult mai multe decât el, nu păreau să ştie tocmai acest lucru simplu şi clar. Dar ştia că ei nu au nicio vină dacă el se juca amintindu-şi şi pentru asta el nu dădea socoteală nimănui. Doar florilor.

Durerea aceea a florilor o purtase mereu de atunci, ştia de ce florile de câmp miros atât de discret, de tăcut ar fi spus Lucian. Ele erau cu adevărat libere şi nu aveau de ce se apăra. La lumina Soarelui şi cu apa ploilor, din pământul acela uneori aproape sterp răsăreau micile lor chipuri şi lui îi plăcuseră mereu doar acelea aşa-zis sălbatice. Acum, de când toate se vindeau, până şi acelea fuseseră chinuite să dea rod bogat pentru florărese grase şi patroni la fel. O industrie pe care Lucian o ura. Profitul cu preţul vieţii florilor. Iar durerea lor nu putea fi auzită, pentru că ele nu se puteau apăra decât sacrificându-se.

Lucian nu mai întârzie în apropierea acelui chioşc, i se aruncau priviri reci, femeia aceea ştia că el, după felul cum arată, nu va putea cumpăra niciodată ceva foarte scump. Un amărât căruia i se pare că florile merită vreo altfel de atenţie decât ca marfă cu preţ bun. Dar lui Lucian îi atrase atenţia vasul cu flori aproape veştede, pălite de atâta aşteptare a clientului cu bani mulţi. Amestecate, de-a valma, fără vreo etichetă de preţ. Aveau culorile mai întunecate, mai adânci, iar petalele lor se strânseseră şi păreau a se ascunde în ele însele. Frunzele se lăsaseră, erau fără apă, doar nu meritau tocmai ele apa care costa bani. Nişte victime, aşa erau pentru Lucian şi ar fi dorit să le ia cu el. Îşi apropie nasul de ele, erau în afara magazinului, mirosi aroma aceea abia şoptită pentru el a florilor murind. Simţi din nou privirea aceea bănuitoare asupra lui, dar nu plecă. Se gândi să le cumpere şi plăti cât i se ceru, aproape tăcând. Nu le primi ambalate, nici nu i se mulţumi cu politeţea aceea care nu costă bani, dar aduce clienţi.

Lucian plecă şi în clipa aceea se gândea la omul care cumpăra păsările prinse în colivii şi apoi le dădea drumul să zboare, spre ciuda vânzătorilor. Iar în mintea lui se născuse ideea unui plan, asta ca un mic act de dreptate pentru bietele făpturi. Avea sa le redea elementelor lor, adică să le îngroape în pământ. Să le înmormânteze, pentru că înţelesese că viaţa lor, ca şi viaţa animalelor şi a oamenilor se încheia prin reîntoarcerea în elemente. Iar luminiţele se duc acasă. Va găsi locul, apoi o va face nevăzut de oameni, poate noaptea, spunând în gând o rugăciune pentru ele, florile a căror principală vină era că se arătau oamenilor. Iar uneori, constrânse, se apărau mirosind dumnezeieşte de frumos.

Mama nu-l putea înţelege când îi vorbea de durerea pe care florile o simţeau nu numai pentru el. Tot mama îi răspundea că dacă ar fi fost aşa cum pretindea el, cel mic şi cam prostuţ, atunci şi morcovul din supă ar fi avut gust numai din acelaşi motiv, sau ardeiul sau ţelina, în fine, toate legumele şi fructele cele mai gustoase. Şi Lucian ştia că este chiar aşa, dar nu îndrăznea să mai vorbească, uneori plângea tăcut şi părinţii lui spuneau că e un copil cam ciudat. Mama obişnuia să arunce la gunoi florile ofilite, deşi câteodată făcea oţet de petale de trandafir şi lui Lucian alchimia asta i se părea foarte stranie. Nu îi plăcea, iar dacă era răcit şi i se puneau compresii pe frunte cu oţetul acela, el plângea, dar spunea că e din cauza mirosului sau a febrei. Mai crescuse un pic.

Cu lopăţica lui mică, acum, Lucian cel mare (nu prea mare, avea doar vreo cincizeci de ani) se duse în parc seara cu pachetul lui cu flori. Se aşeză pe o bancă liniştit şi privi oamenii şi păsările, căutând un loc mai tainic în care la căderea întunericului să îşi pună planul în aplicare. Avea emoţii un pic, la fel ca atunci când era copil. Privise florile acasă şi plânsese. Dar ştia că lacrimile lui îi spălaseră doar ochii, nu şi durerea că nu va putea face mai mult. Parcul avea toţi copacii tunşi de crengi, de curând îi văzuse pe cei de la spaţii verzi cum tăiau fără milă crengile lor viguroase. Acum se gândi că poate copacii nu erau perfecţi, de aceea îi tunseseră, la fel cum erau tunşi soldaţii la armată.

Când se întunecă, oamenii se mai răriră, copiii plecaseră obosiţi de atâta joacă şi el îngropă florile rugându-se aşa cum ştia. Stătu apoi câteva minute la locul proaspăt acoperit şi privi luna plină care îi luminase tot locul. Înfipse în pământ o crenguţă din cele tăiate de maşinile de tuns copaci, ca un semn, ca cruce pe un mormânt. Era deopotrivă şi trist, dar şi mulţumit. Simţi atunci ca o voce care îi şoptea că se va întâmpla ceva de 4 iulie, iar el se gândi la America şi nu înţelegea. Ce legătură putea fi între ceea ce făcuse el şi America ?

Noaptea, Lucian visă steagul cu stele al Americii înfipt într-o pajişte cu o iarbă perfectă, poate chiar la Casa Albă, numai şi numai acolo iarba putea fi perfectă, iar din lemnul steagului creşteau flori mici şi colorate la fel cu cele cumpărate de el dimineaţa. Crescând, acoperiră steagul şi nu se mai văzu niciuna din multele stele colorate, nici celelalte culori ale steagului, dar culorile florilor deveneau atât de curate pe cum le privise el pe când se simţea neînţeles de părinţi. Niciodată nu le pierduse, niciodată nu păliseră în ochii lui, doar azi, la vederea florilor ofilite care i se tânguiseră numai lui, abia şoptit. Lucian se trezi cu lacrimi în ochi şi se simţi la fel de neînţeles ca atunci când era copil, dar trecuseră cincizeci de ani şi ai lui nu mai erau de mult pe lume. Şi chiar dacă ar mai fi fost, tot nu l-ar fi înţeles.

Pe patru iulie se întâmplă ca Lucian să treacă prin parc şi să îl ducă paşii la locul unde îngropase florile. Probabil una din acele chemări rostite de vocea aceea tainică. Iar în parc, acolo, chiar acolo, florile înfloriseră. Chiar şi crenguţa de copac avea muguri noi şi prinsese rădăcini. Curate şi noi, proaspete şi libere, florile, ascunse de priviri lacome.

Nu miroseau decât abia simţit şi Lucian se bucură.

Constantin P. Popescu (tema: "Frumuseţea asta care ustură")

GALBEN

1. Se tăiase la degetul cel mare al mâinii stângi cu cuţitul cu care spărsese coaja oului pentru prăjit. Din tăietura aceea curgea un strop de sânge roşu care căzu pe gălbenuşul oului din tigaia cu ulei încins. Nu mai putea suporta asta. Erau prea clare contrastele celor două culori care se aşezaseră pe albuşul oului şi pe uleiul care sfârâia. I se părea că sunt încarnarea unui avorton care o înfioră. Apucă tigaia de coada cea lungă, merse până la baie şi aruncă totul în closet. Auzi sfârâitul uleiului şi apoi trase apa. Lăsă din mână tigaia şi zgomotul căderii ei o sperie cu totul. Îşi privi mâna stângă cu degetul tăiat şi mai văzu petele de sânge pe faianţa albastră. I se părea că priveşte prin ochii altcuiva toate culorile astea curate şi pure, neamestecate în nici un fel de nuanţe. Roşu şi galben, roşu şi albastru, galben şi albastru. Se aşeză pe marginea căzii şi izbucni într-un plâns nervos şi tăcut. De ce aşa şi mai ales de ce tocmai acum ? Nu îşi putea răspunde şi ar fi dorit mai mult decât orice pe lume în acea clipă să fie şi el acolo şi s-o ajute. Dar el plecase. De aproape un an.

În camera aceea de baie faianţa era albastru deschis, asta pentru a sugera apa, spusese el. Aleseseră împreună şi cada, şi faianţa, şi oglinda şi celelalte, dar ea înţelegea abia acum că nu alesese de fapt decât el. Se privi în oglindă şi văzu că avea pe faţă semne roşii de sânge de la rana din deget. Se sperie tare de tot, dar în acelaşi timp se trezi parcă. Închise ochii şi simţi aproape fizic imaginea gălbenuşului de ou cu pata aceea roşie în mijloc. Se spălă pe faţă şi se gândi la un plasture, apoi simţi aproape organic nevoia de Mozart, numai el, singurul ei vindecător. Cu ochii împăienjeniţi de lacrimi îşi puse plasturele pe tăietura din deget, era adâncă şi plasturele se pătă şi el de sânge. Ca şi cum ar fi trebuit să plătească, se gândi ea. Mozart şi simfoniile lui liniştitoare, CD-ul şi apoi butonul pătrat şi negru. Nu ştiuse niciodată de ce toate combinele astea stereo sunt negre, dar acordurile muzicii o făcură să respire cu calm. Poate pentru a nu fi văzute pe întuneric. Cu perdelele trase, seara. Iar camera era străbătută doar de micile raze ale beculeţelor combinei. Ca atunci. Trecuse totul şi degetul îi zvâcnea sub plasture. Se aşeză în fotoliu cu inima încă bătându-i tare. Bătăi rare, dar puternice.

Mâneci cu volănaşe din dantelă apretată şi peruci pudrate cu argintiu. Coloane mari din marmură neagră cu vinişoare mov deschis şi parcă lichid, un lichid divin. Cu chipuri sculptate de îngeraşi durdulii şi râzând cam tâmp în imaginaţia ei. Costume viu colorate şi muzica lui Mozart. Astea toate le cunoştea prea bine şi ştia într-un fel ciudat că mai fusese cândva prin acele momente, în anii rococo, cum le spunea ea. Şi numai Mozart izbutea cu vraja lui să o aducă acolo, ca pentru o evadare din timpul pe care ea nu îşi amintea să fi ales vreodată să-l trăiască. Iar el plecase de aproape un an şi nu-i mai rămăsese decât albastrul faianţei din baie, ca să sugereze apa, cum spunea el.

Rana din degetul cel mare pulsa în ritmul bătăilor inimii ei şi viziunea lumii lui Mozart se şterse. Deschise ochii şi îşi privi degetul, cu plasturele puţin pătat. Avea acum muzica lui Wolferl şi se duse la cartea ei de chiromanţie. Numai acolo putea afla de ce se tăiase tocmai la degetul mare al mâinii ei stângi, ca o plată al cărei tâlc nu-l putea descifra.

Cartea avea coperţile şi paginile uzate de atâta folosire şi el râdea mereu de cartea şi de misterele ei, dar ea ştia bine că el nu ştie nimic-nimic din toate astea, dar tare mult ar fi dorit să afle. De aceea, ori de câte ori ea îi citea câte un pasaj, iar asta se întâmpla numai când el avea o problemă de rezolvat, asculta foarte atent totul. Apoi însă el devenea teribil de ironic, dar ea ştia că asta e masca lui de bărbat puternic, sub care de altfel se ascundea un băieţel timid. Ştia la fel de bine ca ea că numai ea ştie, cu intuiţia ei feminină. Tot ea îi spunea, ca o mamă vorbind copilului ei, că problema avea soluţia chiar în problema însăşi, dar şi în palma lui şi de aceea căuta ea în cartea ei de chiromanţie.

Acum i se părea că toate astea nu mai ajută la nimic. Şi stătea cu cartea în mâini şi asculta rondo-ul lui Mozart, dar ar fi vrut să arunce cartea undeva departe de tot. Şi să vină înapoi cu soluţia problemei ei, care de data asta nu i se părea a fi de rezolvat pe calea asta. Nu, intuiţia ei nu mai era a ei, i se părea că el o lăsase fără puterea de a crede în mistere, că o folosise doar pentru a deveni şi el un cunoscător. Probabil că nu mai avea ce să mai primească de la ea, el, băieţaşul puternic şi raţional. Dar ea îl iubea şi prostul nu înţelesese nimic. Asta o făcea acum să plângă cu lacrimi mari şi cu suspine din piept şi numai Mozart îi era aproape. Cartea de chiromanţie nu o mai putea ajuta.

Se şterse la ochi şi se îmbrăcă în rochia galbenă.

Pentru că locuinţa lor era într-un bloc, Val cumpărase un teren destul de mare în afara oraşului. Acolo va fi paradisul lor, îi spunea Alexandrei, iar serile, în camera lui de lucru se aşeza la computer şi proiecta pe ecranul acela sintetic o imagine a paradisului lor. O vilă cu etaj şi cu alei pietruite regulat, cu iarba plantată ca la carte, cu copaci perfecţi, aşa cum imaginea lui de om important o pretindea. Departe de lume cea murdară, mai spunea el, iar Alexandra nu înţelegea de ce lumea i se părea lui murdară. Pentru ea, toată tehnologia asta era falsă, parcă nu mai avea suflet şi Alexandra ştia bine că tehnologiile se schimbă, dar florile vor rămâne mereu la fel.

Val avusese grijă să închidă paradisul lor, visat numai de el, cu un gard mare din piatră, cu două porţi mari din metal, înalte şi zăvorând aşa lumea de acolo de lumea cea murdară. Ca să se poată intra cu maşina, desigur.

Toate astea şi le amintea acum, după un an de la plecarea lui Val. Nu-l mai interesase terenul din afara lumii murdare şi zidurile paradisului lui se mutaseră în altă parte. Ea însă îşi dorea locul acela şi se gândi să-l viziteze odată.

Cartea de chiromanţie nu-i spunea decât că degetul mare al mâinii este al zeiţei Venus, o zeitate feminină, în timp ce toate celelalte patru degete ale palmei erau patronate de zei bărbaţi. Tot ei mai mulţi, mai puternici, ca întotdeauna... „It's a men's world..." Dar nu poţi apuca nimic cu cele patru degete dacă nu ai şi un deget mare cât o zeiţă, se gândi Alaxandra. Şi nici nu poţi scrie cu creionul, ci doar pe tastatura cea rece a calculatorului.

Cu coperţile ei scorojite cartea zăcea aruncată pe fotoliu, deschisă ca un strigăt. O puse pe raftul bibliotecii şi ar fi vrut să nu mai fie niciodată nevoie să o folosească.

Dar totuşi ea se tăiase la degetul lui Venus şi înţelegea abia acum sensul, era rănită de dragoste şi în felul acesta zeiţa o ajutase să vadă.

Ar trebui să existe şi ojă galbenă, pentru unghia degetului celui mare, se gândi Alexandra, doar galbenul este culoarea credinţei, zeiţă...

2. Apăsă cu degetul ei arătător pe butonul pătrat şi negru al combinei. Muzica se stinse brusc, dar îi mai străbătea încă auzul. Din nou o ajutase prietenul ei cel mai bun. Wolferl nu o înşelase niciodată, iar ea se gândi că nici n-ar fi avut cum, el trăise de mult, în timpul acela numai al lor, nu acum, când nu ea alesese să trăiască...

Oglinda îi arătă o superbă femeie îmbrăcată în galben, cu aceeaşi siguranţă de toate zilele şi nimeni, dar nimeni-nimeni, nu trebuia să afle ceea ce doar ea ştia că trăieşte. Puţin fond de ten, rujul şi fardul discret al ochilor, coafura şi iată cum devenea propria ei imagine. Acum însă avea umbre viorii sub pleoape şi un plasture pe deget. Pe degetul lui Venus, aşa cum o învăţase cartea ei de chiromanţie. Dar plasturele era şi el nou, iar fabrica producătoare se gândise parcă anume la situaţia ei, adică era foarte aproape de culoarea naturală a pielii, aşa că nici nu se observa.

Căută cheile casei, poşeta şi pantofii cu toc foarte înalt, se duse spre uşă şi chiar atunci sunetul strident al soneriei o făcu să tresară. Iar şi iar, sunând insistent. Deschise iritată uşa. Pe butonul soneriei apăsa cu toată greutatea corpului lui atletic degetul arătător al lui Val.

- Plecai ?, o întrebă el privind-o chiar în ochi şi ea trebui să îşi plece privirea. Apoi el o privi de jos în sus şi de sus în jos, ea se simţea ca un animal privit la târgul de animale şi apreciat la valoarea trupului lui.

- Da, plecam, îi răspunse repede, apoi se întoarse brusc cu spatele la el ca să poată încuia uşa. Îi simţea acum privirile pipăindu-i spatele şi asta era şi mai îngrozitor. Pleoapele ei erau asemenea unor aripi de fluture. Dar el nu trebuia să afle. Sper că nu vei dori să mă însoţeşti.

- De ce, dragă, nu sunt eu iubitul tău, omul care ştie totul despre tine ? Foarte bine îţi vine galbenul, mai spuse el, dar ochii ei vedeau gălbenuşul oului cu pata roşie de sânge la mijloc. Da, pe ea o durea iar degetul zeiţei ei, iar el nici nu ridicase degetul de pe butonul soneriei. Din interior se auzea într-un fel ciudat sunând golul casei. Nu e nimeni acasă, nu vezi, Val ?

Cu paşi aproape nervoşi Alexandra se duse spre ascensor, care era acolo, probabil de când urcase el. Degetul arătător rămase suspendat în aer şi mâna ei dreaptă deschise uşa liftului. El o urmă. Se strecură pe lângă ea abil şi trupurile lor se atinseră.

Pe Val îl aştepta maşina cu şoferul fumând şi el îşi recăpătă importanţa poziţiei. I se păruse ei sau în liftul îngust o privise cu o aproape privire umană ?

Se despărţiră rece şi şoferul nu-şi putu reţinu un zâmbet ironic. Săracul lui şef, încă ar vrea să arate că nu-i pasă.

- Să mergem, e târziu, spuse Val şi se aşeză comod pe scaunul de lângă şofer. Femeile astea, naiba să le mai înţeleagă, mai spuse. Le dai bani, casă, avere, poziţie, timp, viaţă, tot ce ai mai bun, tot ce poţi face mai bun, iar într-o bună zi simţi, ştii, afli, aşa, din senin, că nu te mai iubesc. Aşa ţi se arată toate, cu timpul, deşi toate cresc încet-încet şi apoi deodată vezi cum explodează...

Maşina o depăşi pe Alexandra mergând repede pe trotuar. La colţ se opri pentru traversare şi Val îi întâlni privirea. Simţi nevoia să se ascundă, aşa de mic îl făcu să fie privirea ei albastru deschis. Luminoasă, se mai gândi Val, ca faianţa din baia lor. Adică a ei, acum, iar maşina lui trecu pe lângă Alexandra ca oricare altă maşină din trafic. Ea rămase acolo, la trecerea pentru pietoni, iar semaforul era pe roşu.

- E verde, tanti, auzi deodată un glas de copil alături de ea. Era un şcolar cu ghiozdanul în spate şi cu nasul în sus, privind-o şi arătându-i cu degetul lui mic verdele semaforului. I se părea un pitic din alte vremuri, poate din acelea ale prietenului ei cel mai bun. Îi zâmbi, îl luă de mână şi traversară amândoi. Uneori copiii ne arată drumul, se gândi ea, ca nişte mici semne numai pentru noi.

- Pa, îi spuse băieţelul fluturându-şi mâna. Alexandra îi zâmbi şi simţi cum inima îi bate iarăşi cu putere.

Vorbele, vorbele lor împreună, multe de tot, rostite în anii cât fuseseră alături. Cuvinte cu greutate sau cuvinte uşoare ca fulgul, cuvinte şi iar cuvinte. Alexandra simţea astăzi că toate cuvintele astea cu sunetul lor ascundeau de fapt ceea ce trebuia să fi fost tăcut. Şi că lumina lor devenise neliniştită poate tocmai din cauza acestor prea multe cuvinte.

Arătătorul este degetul lui Jupiter, îi spuse cartea ei de chiromanţie la sosirea acasă. Şi Mozart îi arăta din nou liniştea coloanelor lui de marmură cu movul acela nuanţat şi parcă divin. Pe ele se sprijinea cerul ei de astăzi, din acest astăzi din spatele pleoapelor. Îngeraşul cel dolofan care îi arătase lumina semaforului pe stradă îşi îndrepta acum degetul în sus şi îi zâmbea tainic.

Jupiter, stăpânitorul fulgerelor. Arată ceva întotdeauna, cum se porneşte un sunet drag pe un buton pătrat sau cum se sună la o uşă pentru totdeauna închisă.

Aşeză rochia galbenă în dulap.

În ziua următoare Alexandra luă un autobuz plin de oameni simpli care mergeau şi ei la ţară şi se duse la locul vilei plănuite pe computerul lui Val. Găsi zidurile cele mari şi porţile pentru care doar ea avea chei. Totul era doar o bucată de pământ care mirosea a primăvară, cu iarba şi florile crescute aşa cum se hotărâseră doar ele să o facă, iar Alexandra simţea cât de frumos este totul aşa. Erau mii de gâze şi de plante crescute în voie într-o lume care o primea şi pe ea, singură acum. Aerul de acolo nu părea a fi de pe Pământ, dar totuşi numai Pământul îl emana. Se simţea ca o Evă creată înaintea lui Adam într-un fel de paradis personal, iar starea asta nu o durea de loc, dimpotrivă, era la fel de liniştitoare ca muzica prietenului ei cel mai bun. Uneori, în clipele când stătea pe iarba aceea înaltă şi necosită niciodată, auzea muzica lui şi îl simţea şi pe el fericit. Soarele era cald şi blând, iar Alexandra alerga dezbrăcată complet de haine şi de imaginea ei printre flori.

Era liberă între zidurile ridicate în jurul ei de Val.

3. Un inel de aur, asta îşi amintea că visase. Şi de ce nu ? Doar avea destui bani.

Bijutierul îi privi îndelung mâinile, iar ea se simţea un pic ciudat. Omul îi apucă palma stângă, avea şi el degete lungi şi cu o piele foarte catifelată. Se gândi că aşa ar fi trebuit să fie degetele prietenului ei, Mozart, iar asta o tulbura într-un fel neînţeles. Dar omul acela îi lăsă palma în pace şi începu să-i vorbească despre aur.

- Este cel mai nobil metal, este ca Soarele, are puteri magice şi de aceea e atât de preţuit. Niciodată nu rugineşte, nu se oxidează şi de aceea oamenii cred că este păstrătorul vieţii veşnice. Mai are apoi nuanţe, vedeţi acest inel din aur verzui, sau pe acesta roşiatic, sau argintiu, sau chiar alb. Asta după metalul cu care este aliat, care îl diluează şi care împrumută ceva din strălucirea lui solară. Nu e nicio piatră preţioasă care să nu poată fi alăturată aurului, doamnă. Pe toate le luminează cu nobleţea lui, iar degetului dvs. i s-ar potrivi acest inel delicat.

Pe degetul ei se strecură cu îndemânare un inel mic de aur, cu un trifoi cu patru foi. Alexandrei nu-i plăcu.

- Poartă noroc, zâmbi cu ironie omul, dar înţelese şi îi oferi un inel lat şi simplu.

- Nu, spuse Alexandra, asta e doar o singură verighetă şi e de prost gust. Mai bine lăsaţi-mă să aleg eu singură, vă rog. Inima îi bătea iarăşi foarte tare şi se depărtă spre vitrina cu bijuterii.

Nu mai vroia niciun inel, omul acesta ciudat îi adusese aminte de vremea lui Mozart, dar el era aici şi acum. Iar Val ? Val de la Valeriu, de la valoare, doar era un om foarte important. Dar este doar un val. Sau poate doar un voal care trebuia să fie ridicat. Ca să poată vedea mai bine. Nu, el era doar un val, trecător şi neliniştit. Totuşi un val. Voalul era numai al ei.

Ieşi din magazinul de bijuterii şi bijutierul nu apucă nici măcar să o salute, o pierduse. Clătină din cap dintr-o parte în alta. Înţelegea multe şi el de când era bijutier. Şi chiar dacă le vorbea femeilor de strălucirea solară a aurului, de virtuţile lui nobile, ele alegeau mai totdeauna strălucirea lunară a argintului. Era mai tainică, mai nocturnă şi mai romantică, aşa cum erau toate femeile. Iar el nu era decât un mic nebun care dorea să le vândă un strop de frumuseţe acelora care o aveau deja fără să ştie.

Şi nici nu s-ar fi potrivit inelul de aur cu rochia ei galbenă, de culoarea credinţei. Mult mai bine ar fi arătat o broşă cu un rubin, se gândi Alexandra şi intră la brutărie. Toate pâinile erau mari şi rumene. Galbene de la focul Soarelui, dar atât de diferite de inelele din aur. Mai bine o pâine, decât toate virtuţile magice ale aurului, mai bine Soarele decât iluzia strălucirii pieritoare, se gândi Alexandra. Mai bine lumina şi căldura pâinii. Sau gălbenuşul oului, cu rubinul stropului de sânge, i se strânse inima deodată, dar rana degetului aceluia se vindecase deja.

Pe fotoliu, seara, Alexandra evadă în lumea din vechime cu Mozart şi află din cartea ei de chiromanţie că degetul mijlociu se mai numeşte şi medius şi este al lui Saturn, adică al vechiului Soare. Este cel mai lung dintre toate degetele. Saturn... O planetă cu inele, ştia Alexandra. La greci se numea Cronos, adică timp... Cum ar fi dorit şi Alexandra să ucidă acest timp în care nu alesese să trăiască.

Şi mai are legătură şi cu sexul...

În noaptea aceea Alexandra visă că face dragoste cu bijutierul de la magazin şi se trezi speriată şi tristă. Totul se întâmplase acolo, în locul de la ţară, într-o noapte cu lună plină şi cu cântec de greieri, iar ea se simţise cu adevărat o femeie iubită şi fericită, în acel paradis din visul ei aici, pe pământ.

Era singură şi Val nu era cu ea. Dar omul acela venit parcă din timpul prietenului ei, Mozart cel drag, o eliberase cumva. Cu puterile mâinilor lui catifelate, ca muzica lui Mozart, de unde şi de ce venise tocmai aşa până la ea ? De fapt ea se dusese la magazinul lui, călăuzită tot de un vis al nopţilor trecute. Sau de galbenul acesta curat al frunzelor toamnei venite de curând, parcă numai pentru ea.

La casa neconstruită veniseră nuanţe la fel de gălbui, dar atât de bogate încât prevesteau albul zăpezilor. Alexandra îşi făurise un adevărat ritual din vizitarea acelei grădini care nu devenise încă perfectă, aşa cum şi-ar fi dorit Val. Dar Alexandra ştia că este mult mai bine aşa. Probabil că acum Val investise bani în alt loc de vilă, tot pe undeva prin afara oraşului, departe de lumea cea murdară, dar în care el ocupa o funcţie importantă.

În vara care tocmai se încheia, acolo apăruse din pământ un izvor mic, poate din cauza rădăcinilor care îi eliberaseră astfel calea din adâncuri. Alexandra îl privise uimită ca pe un semn al altor seve pe care le primea în dar.

4. Apollo era patronul inelarului, îi mai spuse cartea ei de chiromanţie. Iar ea nu avea inel, nici Apollo nu cânta încă prin sufletul ei, dar ceva se lumina odată cu trecerea timpului de când plecase Val. Val cu valul lui cu tot. Se lămureau prin cartea ei, în care avusese mereu încredere, toate tainele. Se lămureau acolo, prin pământul respirând liber de asfalt, liber să existe, aşa cum era şi ea. Nu în frunte ne e scris destinul, cum se spune, ci chiar în palma noastră, simţea. Simbolic, se gândi Alexandra, asta te ajută cumva să îţi iei cu adevărat destinul în mâini. Da, dar mai întâi trebuie să-l trăieşti şi apoi să-l desluşeşti.

Era mult mai bună acum, aşa se simţea şi ar fi dorit să se mute din oraş acolo, la casa nezidită dintre ziduri. Linişte nu era cu adevărat nicăieri. Dar Alexandra descoperise cântecul păsărilor sosite acasă între zidurile casei lor neclădite, acolo, în natura care lui Val i s-ar fi părut cu siguranţă haotică. Dar ei, nu.

Val o mai căutase de câteva ori. O întreba despre toate soluţiile problemelor lui de om important. Alexandra ştia că îi lipsea de fapt intuiţia ei pe care el nu o preţuia decât acum, când se terminase totul. Ar fi vrut să afle iar de la ea calea tainică, neştiută decât de ea. Dar Alexandra înţelegea abia acum că dacă nu i-ar fi dăruit-o lui cu toată dragostea ei, atunci nici ea nu ar fi aflat niciodată ce are cu adevărat. De aceea îl primea pe Val ca pe un prieten, dar era foarte tăcută şi la întrebările lui insistente răspundea monosilabic sau spunea că nu ştie. Dar ştia. Ştia şi de noua lui legătură, de secretele pe care el credea că le poate tăinui pentru ea. Ştia că foarte curând, pe degetul lui inelar va apărea o verighetă lată din aur. Întocmai ca aceea arătată la magazinul de bijuterii de omul acela ciudat. Val era un om foarte important, iar poziţia lui din lume impunea asta pentru imagine. Alexandra înţelesese că făcuse dragoste cu omul acela. Cu Valul ei. Dar acum în visul ei îşi făcuse loc bijutierul acesta ciudat, din grădina lor nesălbatică şi din timpul ei vechi. Asta se mai întâmplase pe vremea lui Mozart, în acel timp pe care îl ştia atât de bine încât era numai al ei. Pe vremea aceea şi ea purtase un inel foarte scump şi uneori i se părea că încă îl mai are pe deget.

Tăcerea ei de acum era plata pentru multele lor vorbe. Iar astea fuseseră de mult. În asemenea stare de linişte îşi aminti că omul acela de la magazinul de bijuterii semăna foarte bine cu Wolferl. Avea cu adevărat mâini făcute să mângâie clapele unui pian. Şi nu purta acum niciun inel, de aceea poate erau aşa de catifelate.

Şi pentru că Val era un om foarte important, Alexandra se angajă asistentă la un cămin de copii. Îi întâlnea acolo în fiecare zi pe îngeraşii de pe coloanele de marmură din timpul prietenului ei cel mai bun. Grădina din ea se lărgea şi zidurile ridicate de Val se prăbuşeau.

Apollo se exprima acum şi prin ea. Mai cu seamă că începea să înţeleagă pentru ce anume alesese să trăiască în timpul acesta.

5. Degetul cel mic este singurul care poate pătrunde în ureche, citi Alexandra şi zâmbi. Ei îi mai pătrundea în ureche şi Mozart. De fapt în inimă, numai el izbutea să-i aline bătăile cele mai tari duse vreodată de ea şi de aceea îl iubea.

Este al lui Mercur sau Hermes, este fiul lui Jupiter şi al nimfei Maia. Ce ciudăţenie, un zeu care se iubeşte cu o nimfă dă naştere unui deget... Iar degetul mic este al credinţei, care este culoarea galben. Punct.

Alexandra îşi privea mâna şi abia acum o vedea cu adevărat ca pe o constelaţie de zei şi de simboluri care aveau doar o singură menire, făurirea. Făurirea unui destin sau a unei apăsări delicate pe clapa unui pian. Mâna ei devenise un întreg cu care îşi mângîia copiii pe obraji, cu care spăla toate lacrimile şi cu care îşi trăgea cu greutate uneori fermoarul rochiei ei preferate, cea galbenă. Iar uneori, acolo, departe de lume, se bucura să culeagă flori fără să le rupă, ci doar atingându-le cu degetele mâinilor ei.

Constantin P. Popescu (Tema: "Alo, sunt eu")

Organizator: Prof. Religie Mirela Șova