Povestea Capcaunului Maturica

22 Avril 2009, 20:38pm

Publié par Mirela

Povestea Căpcăunului Măturică

Hristos a înviat!

În orice anotimp, în orice vreme, copiii cer poveşti, poveşti, poveşti. Dacă părinţii nu au timp..., atunci ei le caută mai puţin în cărţi şi mai mult în desenele animate, la televizor sau... pe Internet etc.

Dar nu e vreme de filosofie, ci de poveste... inspirată de câmpia Bărăganului.

- Mami, şi azi ce prăjitură mâncăm?

- Azi nu mâncăm prăjituri obişnuite, ci avem pască şi ouă roşii, de la străbunica ta. Da, da, nu te mira. Chiar dacă are 80 de ani, străbunica a copt cozonaci şi păscuţe, în primul rând pentru nepoţi, dar şi ca să împartă în sat. Iar acum, ascultă cu atenţie...

... Era o dată, în demultul cel mai depărtat, o namilă de făptură, care se numea ca şi titlul poveştii, Căpcăunul Măturică. Era deprimat acest Căpcăun, pentru că avea o pasiune cam nepotrivită cu statura lui uriaşă: curăţenia. Numai că stilul lui de a face curăţenie era ciudat: smulgea copăcei pe care-i folosea pe post de mături şi curăţa pietrele din cale. Dacă te nimereai în drumul lui, te trezeai şi tu măturat, ca şi animalele, desigur.

De aceea în jurul locuinţei lui era pustiu. Nu mai creşteau nici copaci (îi smulsese pe toţi, pentru măturici), nici nu se apropiau oameni sau animale, ca să nu fie accidentaţi. Căpcăunul căsca de plictiseală, dar şi de foame. I-ar fi plăcut să mănânce pepeni, însă, neavând, se mulţumea cu păsările prinse în zbor (dacă mai îndrăznea vreuna să se apropie de locuinţa lui, cu naivitate).

Slăbise şi avea cearcăne, Căpcăunul Măturică. În jurul casei i se părea foarte murdar. Din când în când, folosea o mătură veche (adică un copac smuls anterior, care deja se uscase) pentru a împrăştia... firişoarele de praf care îi erau singurele tovarăşe.

„Măi, măi, cred că mă voi muta de aici, într-un ţinut mai prielnic", se hotărî el într-o zi. Un fluture îi auzi gândul şi zbură disperat să dea de veste în pădurea învecinată: „Va veni Căpcăunul aici!" Auzind acestea, copacii se smulseră singuri din rădăcini, florile la fel, animalele îşi dărâmară singure culcuşurile, păsările îşi luară puişorii şi cu toţii plecară... cât mai departe de inamicul lor.

Căpcăunul, supărat dinainte că trebuie să se mute, găsi în loc de pădure un loc denivelat şi cu totul pustiu. Aceasta îl supără şi mai tare, mai ales că nu era curăţat de bolovani. Scoase un răcnet, după care medită la ce e de făcut. „Înseamnă că a fost un trădător, care i-a anunţat... O să am grijă ca să nu mai fie!" îşi zise el. Cum stătea el aşa, i se păru că aude un scâncet. Se uită bine în jur şi văzu un pui de vulpe, rămas într-o vizuină pe jumătate dărâmată. Căpcăunul îl ridică de coadă, ca să-l vadă mai bine. Puiul tremura şi ţinea ochii închişi.

- Acum, vorbeşte. Cine v-a anunţat? Şi tu, cum de n-ai plecat de aici? îl întrebă el. Măcar avea să afle totul.

- Mama.... i-a luat doar pe fraţii mei... Eu eram plecat şi nu am ştiut nimic... Când m-am întors, toţi plecaseră. Dar nu ştiu unde sunt, nu ştiu cum să-i găsesc. Te rog, nu mă omorî..., sunt prea mic...!

- Ha, ha... Nu ştiu ce mă poate opri să nu te servesc drept cină. Sunt foarte flămând şi nervos. Am găsit locul ăsta murdar şi pustiit! E prea de tot! Sunt păcălit de ai tăi şi de...

- Te rog..., nu crezi că e şi dreptul nostru să fugim, dacă tu vii doar să ne distrugi? Vrei să te şi aşteptăm cu drag?

- Eşti un pui obraznic şi n-aş fi crezut că, în mâna mea fiind, mai îndrăzneşti să comentezi. Dar cum n-am televizor, hai, te las să spui. Zi, că după aia, tot te mănânc!

- Zic adevărul, aia zic, nu fac emisiuni vulpeşti acum! Dar să ştii că nu vorbesc bine dacă mă ţii cu capul în jos. Găseşte, te rog, o poziţie mai comodă... Aşa. (Căpcăunul Măturică l-a aşezat pe o piatră din faţa lui). Uite, tu pe unde te duci, faci acelaşi lucru: smulgi copaci, faci mături numai pentru o zi (câtă risipă!), loveşti vieţuitoarele, nivelezi totul - dar nu clădeşti nimic în loc, decât o magherniţă pentru tine. Totul doar pentru tine, doar cum vrei tu! Ceilalţi nu au dreptul să existe decât pentru a-ţi fi ţie hrană, nu?

- Eşti de un tupeu incredibil, vulpe mică! râse Căpcăunul, distrat. Aşa e, cum spui. Şi ce? Dacă eraţi voi în locul meu, adică dacă vă năşteaţi voi căpcăuni, la fel aţi fi făcut. Încă eu sunt cel mai paşnic din neamul Căpcăunilor. Dacă voi mi-aţi asigura o porţie zdravănă de pepeni, în fiecare zi, aş fi foarte mulţumit şi v-aş lăsa în pace. Poate m-aş gândi mai mult şi la măturici..., ca să păstrez doar una şi atât! (Până acum mi-au plăcut cele de unică folosinţă...)

Dar de unde să-mi daţi voi mie pepeni? Cine să mi-i muncească?

- Uite, vezi, tot numai la tine te gândeşti şi la ce vrei tu. Cum cine să-i muncească? Tocmai tu. Eşti mare, eşti puternic. Îţi nivelezi un teren, că la asta te pricepi excelent, iar noi îţi facem rost de seminţe... Chiar şi de pepeni uriaşi, cum îţi plac ţie. Dar apoi te interesează cum îi îngrijeşti, cum îi uzi. Şi încă, îţi mai dau un singur sfat: să-ţi sapi în pământ un beci, unde să-i ţii pentru la iarnă. Dar nu-mi vine a crede... tu să mănânci numai pepeni, la cât eşti de uriaş? Fără să mai pofteşti carne?

- N-ar fi nicio problemă cu carnea. Chiar m-aş abţine, că nu-mi place prea mult, mai ales când are şi pene... Dar dacă mi-aş munci un câmp de pepeni, cine m-ar asigura că nu mi se fură nici măcar unul? Că de-alde voi sunteţi mici şi vă strecuraţi iute! Iar dacă aş munci şi m-aş trezi păcălit, atunci... nu mai răspund pentru ce se întâmplă!

- A... păi am putea face un pact. Noi să nu ne atingem de pepenii tăi, tu să nu ne distrugi locuinţele noastre şi nici copacii... Cred că l-am putea respecta, pentru avantaje reciproce...

- Dacă nu ar fi totul doar vorbe, mai că te-aş crede. Până una alta, n-am niciun pepene şi mi-e o foame... de căpcăun!

- Mami, mami, fă te rog ceva, să apară o zână, că nu vreau ca puiul de vulpe să fie mâncat! E prea inteligent şi mic! Dă-i pepeni nesătulului, că tu poţi, că de aia zici tu povestea, că poţi s-o schimbi! Te rooooog!

- Nu-i chiar corect să intervii în poveste, fiule. Ar fi bine să lăsăm personajele să facă ce au de făcut. Dar, fie, că e doar o poveste...
Uite, „Spiritul Pădurii", cel care trăia în pădurea ce se dezrădăcinase, şi care ascultase, invizibil, discuţia dintre bravul pui de vulpe şi Căpcăunul Măturică, interveni atunci cu o propunere mai îmbietoare.... El avea puteri mari şi într-o clipită transformă câmpul de lângă pădurea fugită într-un loc plin de pepeni gata copţi şi foarte, foarte dulci.

- Acum nu-ţi rămâne decât să-ţi sapi singur beciul şi să mănânci pe săturate. Abia la primăvară să pui seminţe noi de pepene, pentru următoarea recoltă, îi zise Spiritul Pădurii, arătându-se (semăna cu cea mai frumoasă măturică pe care o smulsese Căpcăunul...). Ca măturică a ta, personală, mă ofer chiar eu. Nu mă usuc niciodată şi nu-mi va fi greu să mătur pietricele. Numai să mă foloseşti adecvat, fără să distrugi nimic. Dar să laşi pădurea să se întoarcă pe locul ei, cu toate vieţuitoarele. Nu se va atinge niciuna de pepenii tăi, o să am eu grijă în mod special. Ei?

- Asta da propunere, se bucură Căpcăunul, despicând unul din pepeni, pentru degustare. Mmm, buni, buni. Se face. Dar se va rupe la primul pepene pe care-l găsesc furat. Eşti o măturică pe cinste. Hai, că n-o să te trântesc şi n-o să te jumulesc. Cât despre tine..., puiule de vulpe, ai tremurat degeaba, că n-ai ştiut un secret: nu-mi place deloc carnea de vulpe!!! Să mai vii să stăm de vorbă, poate chiar te servesc cu o felie de pepene...

- Mulţumesc, dar nu-mi plac pepenii. În schimb, dacă tu ai dexteritate la prins păsări, poţi să-mi prinzi vreo două..., glumi vulpoiul cel mic.

- A, nu, nu mai prind nicio pasăre, o făceam doar de nevoie. Descurcă-te singur, dacă ai poftă. Şi nu te oblig să vii să stai de vorbă cu mine. Numai şi numai dacă vrei. Hai, poate să vină pădurea înapoi, şi fraţii tăi, şi mama ta, toţi...

Acelaşi fluturaş care anunţase venirea Căpcăunului zbura prin preajmă, curios (căuta ştiri proaspete). El le duse vestea refugiaţilor, care, mai crezând, mai îndoindu-se, se întoarseră.

Iar de atunci, Căpcăunul Măturică s-a numit... Pepenică, făcându-se gospodar de seamă. Pădurea a rămas pădure, iar Spiritul Pădurii a acceptat sacrificiul de a o face, din când în când, pe mătura.

Şi aşa, am încălecat pe un pepene copt,

Şi v-am spus, în scris, cam tot.

Gata povestea! Acum, hai la păscuţă şi la ou roşu!