Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XLII (si Cartea Rimei...)

26 Février 2009, 18:14pm

Publié par Mirela

Capitolul XLII

Silvia, în noaptea de Revelion, după ce stătuseră cu toţii la masă, îi citea acum lui Matei, în dormitorul ei, primele capitole ale romanului proaspăt început. De fapt, vorba vine că îi citea..., ea stătea liniştită cu capul pe umărul lui, iar el citea, impresionat. Din când în când se oprea din citit şi îi punea întrebări suplimentare, iar fata îi răspundea, cercetându-l cu privirea.

- Ei, chiar îţi place? Nu mă lăuda doar aşa, că suntem prieteni..., îl rugă ea.

- Sigur că nu te laud gratuit... Nu mă înnebunesc după literatură, dar mi-ai stârnit curiozitatea... Și fata asta, Rima, eşti tu transpusă în roman, sau e altcineva?

- E... altcineva. Nu sunt eu. Aşa... mi-a venit inspiraţia...

- Bun. Acum să citesc mai departe...

Cartea Rimei - deschizătoarea Dulapului fer(m)ecat

Poveste nu doar pentru copii...

sau

Rânduri de adormit Deznădejdea

Cap. I: Să facem cunoştinţă!

- Marry, Harry, Peter, Alice, Dorothy, Momo, ... , ia poftiţi aici! Să o cunoaşteţi pe Rima, Deschizătoarea Dulapului, prietena voastră nenăscută, care se naşte! Salut, Rima!

Ei, dragi cititori, sper că aţi înţeles deja tot ce încă nu v-am spus... Dar cum Cuvântul - Regele nostru ni s-a dat ca să numim cele nespuse, să curgă povestea...

A fost odată, ca niciunde, un dulap. Să-i zic dulăpior, nu prea pot. Acesta, în loc să fie normal, precum confraţii săi, avea o poftă ciudăţică. Ce, nu ştiţi de poftele dulapurilor? Hai, că ştiţi: ele poftesc haine, pantofi, vechituri care sa fie scuturate sau înlocuite măcar în cinstea Paştelui, chestii din astea... Acest dulap (sărmanul, se simţea cu musca pe căciulă) poftea cărţi. Mari, mici, bătute la maşină, scoase la imprimantă, scrise de mână, xeroxate după manuscris, oricum. Îmi cereţi un nume pentru dulap, un titlu? Mai bine îi spunem „Dulapul". Criteriul de primire a cărţilor? Desigur: să nu fi fost niciodată publicate, să nu fi fost citite decât de autorul lor, să nu fie traduceri, ci creaţii originale.

Ce să facă un dulap cu ele? Un dulap obişnuit chiar n-ar avea ce. Dar Dulapul... de! E Dulapul! Nesătul, făcea loc tuturor cărţilor de care v-am zis, încât, pe măsură ce îi adăugai, pe atâta se lărgea.

Nu are lacăt, Dulapul. Are însă un paznic: Veghetorul Cărţilor în Faşă. Bebeluşi - cărţi? Iată că ele existau, exilate, plângând fără glas undeva. Nu vă întristaţi, dragi cititori. Puţină detaşare, doar e o poveste...

Cruntul Dulap înghiţea carte după carte, oprindu-se numai când vreuna îl făcea să strănute. „Nu e destul de originală ca să mă încurc cu ea. Altele...!" poruncea Dulapul Veghetorului. De fapt, Veghetorul era stăpânul Dulapului, iar Dulapul se înfoia aşa, într-o doară, în faţa lui... Veghetorul îi făcea rost de cărţi. Căci o fi Dulapul ăsta fermecat, dar nu umblă. E ţintuit într-o cameră anume, nici n-ai bănui că e un dulap neobişnuit, dacă l-ai vedea.

Iar Rima... Rima e o fată de 16 ani - secretul ei e că, odată cu trecerea timpului, tot 16 ani are - brunetă, ochi verzui foarte schimbători (când citeşte o poezie, bat spre albastru; când scrie una, sunt albaştri de tot, iar când e tristă, se fac căprui). Nici brunetul ei nu e chiar brunet. Are ape albăstrui, cel mai adesea; dar când o părăseşte Inspiraţia - sau, după cum vreţi să spuneţi, când o cuprinde duşmanca ei, Deznădejdea - are nuanţe roşcate - gălbui de păr ars de soare.

- Marry, Harry, Peter, Alice, Dorothy, Momo, ... , dar poftiţi aici! V-o prezint pe Rima, Deschizătoarea Dulapului, prietena voastră nenăscută care se naşte! Salut, Rima!

De mică, Rima s-a ocupat de lucruri ciudate în ochii oamenilor mari: mai întâi, a fost copil şi a pus întrebări. Cum la cele mai multe dintre ele i se răspundea prin ridicări de umeri şi cu gândul: „Săraca, lasă că va creşte ea odată şi va scăpa de ele...", Rima a început să nu mai rostească întrebările. Cu gând arzător, le-a înălţat la Cerurile Cerurilor, loc în care nu sunt Bariere, Dulapuri, Lacăte, Nebăgări în seamă.

„Ce este moartea? Cum adică să mori? Ce se ascunde în spatele morţii?" se întreba ea cel mai des. Apoi, privind icoanele din biserici criptate prin uitare, se mira: „Cine or fi aceste făpturi pictate cu atâta grijă şi atât de demult? Mai ales, cine o fi acest Om cu Crucea în spate, acest Bătrân cu coroană în formă de triunghi şi acest Porumbel din care ţâşnesc raze?"

Bunica ei, o bătrână mereu grăbită, să facă treabă, treabă, mereu treabă, o smucea de mână din faţa icoanelor.

- Hai, că am stat destul! Acasă!

Iar gândul cel bun îi răspundea Rimei la o singură întrebare:

- În icoana aceea e Doamne - Doamne! E Doamne - Doamne!...

Crescând, Rimei i s-au adâncit întrebările, până când au foşnit înăuntrul ei ca nişte păduri neudate cu apa tuturor răspunsurilor adevărate. Păduretul se îndesise atât de mult, iar oamenii mari nici măcar nu se sinchiseau de suferinţa tăcută a copilei cu ochi schimbători. Deveniseră cu totul căprui ochii ei. Doar în păr mai avea reflexe albăstrui, cam stridente într-o lume majoritar arsă de nesoarele uitării şi Deznădejdii.

S-a gândit ea că poate o vor înţelege alţi copii, mai bine decât adulţii. Le-a căutat cu disperare prietenia. „Ciudata, e proastă de sinceră ce e...!" i s-a ne-răspuns. Atunci a căutat cărţile. Şi acolo îşi putea găsi prieteni, de toate vârstele. Şi autori, şi personaje, prieteni care ascultă foşnetul pădurilor sufleteşti.

Cu mult respect s-a aplecat Rima asupra cărţilor, citindu-le, recitindu-le, lăsându-se purtată în lumea lor, dorindu-şi ca personajele acelea să fi fost vii... Şi aşa a crescut. Cu lacrimi, cu nădejdi speriate, neştiind spre ce se îndreaptă. Până la 16 ani a tot crescut.

Vis: Un gutui micuţ, cu o gutuie în vârf, foarte coaptă şi mare. În jurul gutuiului, grămezi - grămezi de gutui pe jumătate stricate sau cu totul. O voce îi spune Rimei:

- Culege-o pe ultima, repede, până ce nu cade din pom de coaptă ce e! Culege-o, că altfel va avea soarta celorlalte - şi e ultima!

Rima culege gutuia, timid. Exact când întinde ea mâna, gutuia se desprinde şi îi alunecă în palmă. O ia, o strânge la piept şi pleacă.

Şi-a dat seama Rima, după ce a citit zeci, sute de cărţi, că nu toate dintre ele spun adevărul. Unele au bucurat-o şi i-au dat răspunsuri la unele dintre întrebările ei, altele mai mult au încurcat-o şi întristat-o. A mai văzut că nu se poate baza întru totul pe părerile oamenilor mari vizavi de cărţi. Pe unele, criticii le socoteau extraordinare, iar ei nu i-au plăcut, o încâlceau în jocuri de cuvinte fără sens.

În joacă, Rima a înnodat gânduri în versuri şi a scris poezii. Apoi a râs de ea însăşi: „Scriitorul... vai, e cineva intangibil, cu un dar atât de aparte, cum să îndrăznesc eu să fac asta?" Şi apoi s-a oprit din scris, fiind convinsă că oamenii mari nu o vor aprecia...

Între timp, Dulapul se umplea, se umplea...

Cap. II: Monologul Dulapului etc.

- Ha, ha, ha..., miros de manuscris... Simt cum sorb miros de speranţă închisă între pagini! Şi toate sunt ale mele! Niciuna nu va trece de mine! Sunt Regele Dulapurilor! Frăţiorii mei mai mici din provincie trebuie să se mulţumească, săracii, cu mai puţin, cu ce le pică pe ici-colea, netrimis la mine. Mulţumesc, Stăpâne Veghetor! Altul ca tine nu mai e în lumea largă, aşa vigilent să-mi aducă tot ce e mai frumos... De ce să ajungă cărţile adevărate la cititori, când ele pot sta foarte bine la mine???

...Vă mărturisesc, în ultimul timp am avut o pradă bogată. Veghetorul Cărţilor în Faşă a ţinut un discurs micilor scriitori, despre cât de bine ar face să-şi aştearnă în scris ideile şi speranţele, ca apoi să i le dea lui, spre publicare... Ha, ha, ha! L-au crezut! S-au străduit şi într-un timp foarte scurt i le-au dat! Iar el, preabunul, mi le-a dat mie! Mie! Simt cum întineresc, primindu-le pe vecie! Căci nimeni nu mi le poate lua, pentru că nici nu ştie unde sunt şi, poate, nici nu-i pasă nimănui de asta!

Mă credeţi rău, ştiu că mă credeţi rău, dar eu nu sunt astfel. Oare nu sunt eu cititorul lor cel mai fidel? Cine e mai încântat decât mine să le aibă? Sau credeţi că Veghetorul Cărţilor în Faşă e rău? Nu..., nici asta nu-i adevărat, eu personal sunt convins că atunci când va întâlni o carte, cum să vă spun, o carte-carte, fără stângăcii, fără minciuni sau înşelătorii, atunci o va lăsa la publicat... Sunt convins! Noi chiar facem un bine cititorilor, îi ferim de balast! Ceea ce primesc eu sunt cărţi bunişoare, cu poezii bunişoare, cu încercări de toate felurile bunişoare, dar nu geniale, să fim serioşi! Asta ar fi culmea! Cred că nu mi-aş mai încăpea în balamale de fericire să am eu vreodată o astfel de carte...

În acest răstimp, cu privirea cruntă, Veghetorul Cărţilor în Faşă scruta zarea minţilor tinere, să vadă, nu cumva apare... apare Cartea? Superiorii lui, e drept, nu mulţi la număr, îl tot întrebau dacă şi-a făcut suficient de bine datoria, încât să nu se strecoare vreo carte neverificată spre vreo editură naivă (sau nocivă)...

„Nu, niciuna", era răspunsul lui, invariabil. Iar micii scriitori aşteptau zadarnic o confirmare de editare pentru manuscrisele lor... Aşteptau întâi cu entuziasm, apoi, treptat, cu neîncredere, până se lăsau convinşi de propriile gânduri că nu a fost bine ce au scris - şi renunţau la această îndeletnicire inutilă. Le rămânea doar să citească din cărţile vechi, apărute înainte de existenţa Dulapurilor şi a Veghetorilor. Sau, dacă doreau, puteau citi oricând cărţile încâlcelii, care să-i deruteze, să-i întunece, să-i orbească.

Rima nici nu ştia pe ce lume trăieşte. Îndrăgostită de poveşti, de flori, de copii şi de copilărie, înainta încet tocmai spre teritoriul interzis. Când în minte îi susura vreo poezie sau poveste nouă, se apropia periculos de mult de Carte, dar nu le scria - „Nu, sigur nu are cine şi de ce să le citească", se amăgea dânsa.

Vis: Mai mulţi oameni cu figuri încrâncenate vor să-i smulgă Rimei gutuia şi nu reuşesc. Atunci o prind de mâini într-o horă ameţitoare, dar ea tot nu o scapă, se luptă şi iese din horă, fugind cu gutuia.

Lucrurile ar fi rămas astfel până azi, dacă nu ar fi apărut în calea Rimei Inspiraţia, ca o Doamnă foarte elegantă, sobră, cu privire adâncă, adâncă până la suflet, care a privit-o într-o zi misterios şi i-a spus:

- Tu trebuie să scrii! De ce nu scrii? Nu înţelegi că trebuie să scrii? Cum pentru cine? Pentru oameni. Pentru copii şi pentru cei ce sunt atât de osteniţi în lumea lor. Lasă-i pe cei ce se cred oameni mari, să citească ce vor... Tu scrie pentru ceilalţi... Să ştii că, din moment ce m-ai întâlnit, nu vei avea pace până când nu vei scrie!

- M-am gândit la asta, dar nu sunt în stare, răspunse cu timiditate Rima, îngândurată şi atinsă la coarda sensibilă.

- Ba eşti, dar probabil că, inconştient, realizezi câte piedici sunt puse în calea Cărţii şi ţi-e frică, nu-i aşa? o certă cu voce joasă Inspiraţia.

- Păi, de ce tocmai eu? Pot face orice altceva, decât să scriu. Mai degrabă sunt un bun cititor. Şi de scris, să facă asta altcineva, sunt atâţia, mai stilaţi, mai ...

- Nici un „mai"..., zâmbi de data aceasta Inspiraţia. Tu doar apucă-te să scrii! După aceea, vei vedea tu ce hotărâre să iei. Dar grăbeşte-te! Trebuie să începi acum! Mai târziu îţi voi dezvălui din taine..., rosti Inspiraţia, după care plecă în grabă, înfăşurată într-o manta neagră care îi ascundea strălucirea.

- Marry, Harry, Peter, Dorothy, Alice, Momo, ... , încurajaţi-o pe Rima!

De atunci, pentru Rima timpul s-a oprit. A rămas cu 16 ani împliniţi şi ... atât. S-a aşezat la biroul castaniu, la lumina verzuie a veiozei, în faţa câtorva coli albe. Cu mâinile sub bărbie, ea şi-a ridicat din nou gândurile la Cerurile Cerurilor, pentru sfat şi ajutor.

„Doamne, Doamne al copilăriei mele, Doamne, Cel pe Care L-am cunoscut înainte de a-L şti de la oameni, Doamne al icoanelor care m-au mirat de mică, ce să fac? De ce ai trimis Inspiraţia la mine? De ce mi-e aşa de simpatică? De ce am sentimentul că înaintea mea se deschide o cale pe cât de frumoasă, pe atât de dureroasă? Şi ce să scriu? Şi cine va avea timp sau poftă să citească ce voi scrie eu? Auzi-mă, Doamne al inimii mele, Stăpânul Stăpânilor şi Deschizătorul drumurilor adevărate, şi-mi dăruieşte gândul cel bun, ca să ştiu ce am de făcut! Pentru rugăciunile Preacuratei Tale Maici şi ale îngerului păzitor! Amin."

După ce mai stătu puţin pe gânduri, Rima începu să scrie... şi scrise prima poveste pe care i-ar fi spus-o primului ei copil, dacă l-ar fi avut. Aşa îşi imagină: că e o mămică iubitoare (în zilele noastre, nu mai e pleonasm!), că are un copilaş în braţe, şi ca să-l facă să uite o durere de dinţi sau, poate, doar ca să-l adoarmă, îi şopteşte povestea ...

Hei, dar nu v-am zis ce era mai important! Taman când s-a apucat de scris, o bucurie uriaşă i-a cuprins mintea şi inima, un val de energie i-a alungat somnolenţa şi îndoiala, iar cuvintele se aşterneau pe hârtie fără încetare, căutându-se unele pe altele, prinzându-se în propoziţii cu uşurinţă, dansând pe muzica speranţelor Rimei.

La sfârşit, Rima îşi ridică privirea, victorioasă. Era Scriitoare. Chiar era. Aşa cum îşi dorise dintotdeauna, fără să îndrăznească să şi fie. Bucuria nu-i pieri, numai că îşi zise că va trebui să apeleze la alţi prieteni, în continuare: tastatura, computerul, imprimanta. Trebuia ca rândurile scrise de mână să devină acum slove ce pot fi citite de oricine, în format tip...

Capitolul III: El Grand Corazón. Plagiatus

Nedumerită, Rima se gândea că i-ar lua ceva timp să bată la tastatură cele scrise de ea. Ar fi vrut să-şi facă singură cartea. Ceea ce scrisese era doar începutul, evident. La uşa camerei sale - o cameră ciudată ca şi stăpâna ei, fără decor special de fete, cu câteva icoane cu rame diferit colorate, un pat nu prea lat, un dulap (obişnuit!!!) şi cu biroul (despre birou, să ştiţi că era unul lung, pe care încăpeau atât monitorul calculatorului, imprimanta, scannerul, veioza, obiectele de papetărie, plus loc de scris) - bătu darabana El Grand Corazón, prietenul Rimei în cel mai pur înţeles al cuvântului, cel căruia Rima îi putea spune orice, fără frica de a se face de râs.

(Cum a ajuns ea să-l cunoască pe El, e o întreagă altă poveste..., curioşilor!)

- Cum stăm cu tastarea? o luă la rost El Grand, spre surprinderea Rimei. Dar nu era pentru prima dată când El îi citea gândurile Rimei. Surprinderea ei dură o secundă, de fapt, îşi dădu seama că ar fi fost mirată să nu se întâmple aşa.

- O. K., am repetat exerciţiile, mi-a crescut viteza de tastare, după cum ai bănuit, şi acum chiar am ce să tastez! Surâse ea enigmatic. Secretul i-l comunică apoi pe de-a-ntregul.

- E bine, de când speram să vină momentul ăsta! Dă-i înainte! Eu voi fi primul tău cititor. Fii sigură că nu şi ultimul!

Rima era fericită. Presimţirile şi aşteptările sufletului ei începeau să se împlinească încet-încet, aşa cum şi la întrebările ei nerostite, tot încet, se dădeau răspunsurile. Îşi plimbă mâna peste tastatură, ca o mângâiere. Nu era un simplu obiect. De altfel, pe biroul ei nimic nu era nici simplu, nici obiect. Un pix ieftin devenea acolo prietenul ei, la fel coala albă, tastatura, mouse-ul..., toate.

Porni computerul, creă un fişier nou şi tastă prima poveste... în Cartea.doc. Apoi o scoase la imprimantă, sorbind mirosul de cerneală proaspăt uscată. Acum pe biroul ei se aflau alături, împrietenite, manuscrisul poveştii şi primul exemplar tipărit... Încă nu se poate numi carte... Uitându-se în jur, Rima observă că El Grand Corazón dispăruse, lăsând-o să se concentreze. „Nici nu ştiu când a plecat..., el vine şi pleacă, după ce a dat ajutorul", gândi ea, cu şi mai multă bucurie.

El Grand Corazón avea 17 ani şi dincolo de această vârstă nu mai creştea. De fapt, creştea, ca şi Rima, dar nu îmbătrânea - cum nu mai îmbătrânea nici ea. Pasionat de astronomie, era tachinat de Rima cu poezia „Floare albastră" a lui Eminescu (Iar te-ai cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte? / De nu m-ai uita încalte, / Sufletul vieţii mele."). „El Grand Corazón" era porecla lui, devenită nume. Cu ochii negri, mari, el o privise de la bun început pe Rima ca pe prietena ideală, sinceră şi copilăroasă, cu care nu se putea plictisi.

„Să-mi iau bulinul de plictiseală" îşi zicea el, când se ducea să o vadă pe Rima. Era supărat doar când i se părea că prietena lui nu are destulă încredere în ea ca să se manifeste cum îi place, ca să se exprime. „O va face cândva", se liniştea el, şi aştepta. El nu o tachina, doar o mai bătea la cap să înveţe lucruri noi, care i-ar fi putut prinde bine. Aşa ajunsese Rima să tasteze, spre exemplu, cu aceeaşi viteză cu care scria de mână.

Vis: Rima râdea împreună cu El Grand, glumind:

- Care e femininul de la „ciudat"? Zi! Nu ştii, nu-i aşa? E „ciudă"!

- Şi ce legătură are asta cu...? râdea şi El.

- Cu ce? se oprea din râs Rima.

- Cu... şi atât! continua să râdă El Grand Corazón.

Până în acea seară, Biroul nu îi vorbise niciodată Rimei, ca să nu o sperie. Mai ales că el ştia de Dulap. De când se inventaseră Dulapurile înghiţitoare de cărţi, Birourile micilor sau marilor scriitori le deveniseră duşmani. În acea seară însă nu s-a putut abţine. Cu glas de creion ascuţit, Biroul spuse:

- A fost odată ca niciodată...

- Ce? făcu Rima. Am pornit din greşeală boxele? (Acestea se aflau sub Birou.)

- ... un Birou care se lupta cu Dulapul. Nu-ţi fie frică, Rima, nu sunt duşman, ci prieten... al tău şi al tuturor scriitorilor adevăraţi. Mă bucur că îţi servesc ţie. Îţi vorbesc acum pentru că acum ai început, practic, să scrii. Ştii, noi, Birourile, nu putem vorbi decât între noi sau cu stăpânii noştri. Acum tu eşti stăpâna mea şi te voi sfătui, la nevoie, mai ales la primejdie...

- Stai! Tu m-ai pândit până azi? Fără să zici nimic? oftă Rima. Nu mă sperii, întotdeauna mi-ai plăcut. Eşti un birou cochet. Şi mă bucur să te am ca prieten.

- Tu trebuie să scrii Cartea. Nu va fi uşor, nu atât s-o scrii, cât s-o publici, dar vei izbândi, trebuie să izbândeşti. Să nu bagi în seamă visele urâte, numai pe cele încurajatoare, şi nici pe acelea foarte mult. În general, să nu te încrezi în vise, te pot zăpăci. E primul meu sfat.

- Mulţumesc, chiar aveam nevoie de sfatul tău.

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.

Autor: Prof. Religie Mirela Șova