Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XXXVI

Capitolul XXXVI

În paralel, în maşina Corei se derulau... tăceri şi mici şoapte în spate, între cele două doamne. „Totuşi, nu venim prea mulţi?" era întrebarea cea presantă a doamnei Maria. „Nu ştiţi cum e la noi. Va fi o bucurie venirea voastră. Pentru tot satul. Veţi vedea, vă veţi convinge. Mai ales că-s mulţi tineri!" Onu citea dintr-o carte cu poveşti şi din când în când privea pe geam. Peisaj monoton, fără zăpadă. Doru stătea în faţă, lângă Cora. Se simţea incomod, în jeepul EI, cu EA la volan. „Aşa e şi-n viață, EA conduce. EA m-a convins să vin - de fapt, m-a luat pe sus, şi i-a convins pe ai mei să mă lase, cu numai o oră înainte de plecare (!). Nici n-am bani destui la mine, că are EA. Nu, nu e bine. Mi-o fi plăcând mie de ea, dar să fie ea ȘEFA, nu. Mai bine singur, până la urmă."

Trase cu coada ochiului spre Cora. Aceasta conducea, surâzând la cine ştie ce alte planuri din minte... În blugi, cu o cămaşă strâmtă, cu părul strâns într-o coadă scurtă, era toată nerv. Deşi stătea pe scaun, părea că aleargă...; vibra. De la început le transmisese tuturor atâta siguranţă, ca şoferiţă. Cora era convinsă că Doru e nemulţumit. Și ea era cumva nemulţumită de pseudo-relaţia lor. Dar fusese învăţată de mică să înghită relaţii „de complezenţă", cum văzuse că fac părinţii ei, unchiul ei... şi alţii din jur.

- Ei, gata, nu mai fi botos, îi strecură ea, fără a-l privi. O să-ţi placă. A fost nevoie de puţină... promptitudine. Zi că nu voiai să vii.

- Voiam, dar nu aşa. Lasă, discutăm mai târziu, acum nu e cazul, replică Doru.

- Bine, bine. Uite, poate ştii tu mai bine cum să mă încadrez în trafic, la Buzău. Și la Adjud. În rest, mă descurc.

- La Buzău, îţi indic eu, se învioră Doru puţin - dar la Adjud nu ştiu.

- La Adjud îți spun eu, zise doamna Ana, din spate.

- Aşa, şi să spuneţi, când şi unde să facem popas. Doamna Ana, vă simţiţi bine? Conduc prea repede? Aveţi rău de maşină? o întrebă Cora.

- E bine. După Buzău, pe la vreun han-restaurant de pe margine..., să luăm o gură de aer, e bine aşa, confirmă doamna Ana.

- Aşa vom face. Doru, ne povestești ceva, să treacă timpul mai repede? Parcă e prea multă monotonie, şi mă pot concentra mai bine dacă port un dialog, îl solicită Cora.

- Ha, ha... Ce să-ţi povestesc?

- Nu ştiu, ceva ce ar putea să ne intereseze pe toţi..., evident.

Onu îşi lăsă deoparte cartea de poveşti, nerăbdător să audă povestiri „de la cei mari". Doamnele încercau să se odihnească, picotind.

- Uite, o să-ţi povestesc ce am citit deunăzi, pentru literatură. O carte religioasă, de la Matei.

Cora făcu o grimasă. Auzind însă că e de la Matei, nu comentă.

- E despre cămaşa purtată de Hristos, când a fost răstignit, şi jucată la zaruri, apoi, de soldaţii romani care L-au crucificat. Probabil că romanul e o invenţie, în realitate nu se ştie ce s-a întâmplat cu acea cămaşă de galileean - dar o invenţie ţesută cu fapte reale, istorice, de acum circa două mii de ani. Ce zici?

- Continuă, zise Cora, neclintită la volan. Numai când se apropie Buzăul, să fii atent pentru a-mi spune de încadrare. Continuă, te rog. E interesant...

- De aceea romanul se cheamă „Cămaşa lui Hristos". Iniţial, tribunul care avea să conducă operaţiunea de răstignire a Mântuitorului, pe nume Marcellus, trăia bine mersi la Roma, cu familia lui superbogată, cu sora lui, Lucia şi cu sclavi care le făceau toată treaba. Aveau şi piscină, şi sclavi-maseuri, care foloseau şi uleiuri aromate, pentru relaxare. Ce să mai! Viață de viaţă! Marcellus era foarte tânăr, pregătit pentru a fi războinic, dar încă nedus în războaie, şi foarte impulsiv. Se pare că familia lui era cumva cinstită, se purta frumos cu sclavii deţinuţi, fără abuzuri. Iar ăsta era un lucru rar pe-atunci. Sclavul lui Marcellus se numea Demetrius, era un grec tânăr, foarte deştept...

- N-aş fi crezut că știi să povesteşti atât de incitant, zâmbi Cora, cu vădită plăcere. Hai să te ajut şi să ghicesc. Acest sclav s-a îndrăgostit de sora stăpânului său şi a înflorit astfel o idilă imposibilă. Nu?

- Da, dar cartea are alt prim-plan. La un banchet, Marcellus n-a suportat să asculte liniştit o poezie închinată prinţului Gaius (un beţivan plin de multe păcate, dar foarte viclean şi răutăcios), ci a râs în hohote isterice (cum aş fi făcut şi eu, sincer). Râsul se plăteşte, mai ales când râzi de cei mari. Pe moment, prinţul nu şi-a dat seama de ofensă (căci dormea, prea beat fiind), dar când s-a trezit, mai mulţi prieteni binevoitori l-au informat despre eveniment. Răzbunarea acestuia a fost promptă şi cumplită: l-a smuls pe Marcellus din sânul familiei şi l-a trimis să conducă fortul Minoa, aflat în Gaza, departe... Un fort unde erau trimişi doar militarii dezonoraţi...

- Măi, măi... Nu-mi vine să cred. Cu atâta pasiune povesteşti. Te-a stresat mult tema asta, nu? îl provocă şoferiţa.

- M-a stresat la început. După aia... mi-a plăcut. Ce, vrei să spui că nu-i interesant? Normal, în carte sunt şi alte detalii, despre obiceiurile din Imperiul Roman, despre cum percepeau ei zeii. Autorul prezintă lucrurile cam trist... Ca şi cum majoritatea oamenilor îşi dădeau seama pe atunci că zeii ori nu există, ori sunt neputincioşi, ori chiar răi - dar se mai închinau sau le aduceau jertfe aşa, de plictiseală. Sau chiar nu le mai aduceau - ciudat.

- Și, zi, Marcellus exilat. Sclavul a fost obligat să-l însoţească, nu?

- Te înşeli, nu a fost obligat. I s-a dat voie să aleagă, dacă vrea să meargă sau nu. Și tocmai la plecare, Marcellus şi-a dat seama că o frumoasă nobilă, Diana, e îndrăgostită de el...

- Oau! Altă pereche! Dar e interesant altceva: ce a făcut Marcellus la Minoa. Într-un fort unde, presupun, ceilalţi militari erau mai în vârstă decât el şi recalcitranţi. Vai, ce mi-ar fi plăcut o aşa situaţie! își muşcă buzele Cora, în timp ce depășea o coloană de maşini.

- Lasă, lasă, nu te aprinde. Doar eşti... fată, glumi Doru, nu militar. Marcellus s-a luptat cu fostul comandant al fortului, ce să facă. Altfel nu l-ar fi băgat nimeni în seamă. Aşa, s-a impus repede. Dar, cum venea sărbătoarea Paştilor evreieşti, a fost chemat la Ierusalim, cu o sută de soldaţi, să... facă ordine; să patruleze şi să fie în preajmă pentru orice eventualitate... Drumul, cazarea, mâncarea, băutura erau plătite pentru romani de către evreii bogaţi... Aici n-am înţeles prea bine, ce folos aveau evreii aceia să-i cheme pe soldaţii romani, pe care ar fi trebuit să-i urască, fiind cuceritorii lor. În fine, n-am stat să despic firul în patru. Pe mine m-a interesat mult ce va fi cu Marcellus. În parte, şi cu Demetrius.

- Aşa. Și la Ierusalim, s-a nimerit chiar când cu răstignirea lui Hristos, iar Marcellus şi oamenii lui au primit însărcinarea... cumplită. Nu puteau refuza?

- Nu. Erau şi acolo nişte legi, nişte împrejurări... Nu au refuzat. Dar Marcellus a fost afectat de eveniment. Dinainte convingerile lui despre „măreţul Imperiu Roman" erau şubrede, văzând peste tot nemernicia omenească; dar misiunea aceasta - să-ţi dovedeşti curajul şi să aplici nobilele idealuri învăţate la Academia Militară doar răstignind un Om despre care nu s-a dovedit că e vinovat...

- Da, groaznic. Şi Marcellus a câştigat cămaşa, la zaruri. Nu?

- Aşa-i. Mai mult, la banchetul „onorific" de după, a fost ca şi obligat s-o îmbrace şi a avut o stare stranie, ca şi cum ar fi înnebunit...

- Ooo, dar uite, nu se apropie Buzăul?

- Ba da. Acum s-o iei pe variantă, nu prin oraş. Pe acolo.

- Bun, îmi povesteşti restul după popas.

La popasul regulamentar, de circa 30 min., făcut de maxi-taxi, Matei, Marcel şi fetele se aşezară la o masă lungă, luându-şi câte un suc şi grisine. Vladimir se aşeză lângă ei, puţin retras, căci în altă parte nu avea loc. Sorina şi Marcel călătoriseră pe două scaune alăturate, comentând despre întorsătura situaţiei: Cora, Doru, jeepul.

- Bună, eu sunt Marcel, şi am impresia că mergem înspre aceeaşi destinaţie: Valea Codrului. Bănuiesc că ai rude acolo, nu? îl abordă el pe Vladimir.

- A, sigur. Eu sunt Vladimir. Văd că voi sunteţi un grup întreg. Şi nu sunteți de-ai locului, n-aţi mai fost niciodată la bunicii mei în sat - greşesc?

- Păi n-am mai fost. Dar nu-i nimic, nişte colindători în plus nu strică. Ei sunt prietenii mei: Matei, Silvia, Alexandra şi Sorina, prietena mea, îi preciză Marcel.

Tinerii dădură mâna. Vladimir zâmbi, mai puţin stingherit. Ochii lui căprui, cu reflexe albastre, îl priviră insistent pe Matei. Îşi dăduse seama că el e un fel de lider al grupului, după atitudinea protectoare şi după siguranţa pe care o răspândea. „Un grup de tineri simpatici... dar cumva ciudaţi. O să vedem", se gândi el.

- Da. Eu merg des pe ruta asta, la bunici. Să știţi că e un sat de unde tinerii de obicei pleacă..., la oraş, la mai bine. Nu le place să crească vite sau să dea cu coasa, la fân. Mie-mi place..., dar aşa, cât să vin în vacanţă.

- Ce studiezi? îl întrebă Matei, bănuind că Vladimir e un pic mai mare decât ei.

- La Politehnică, anul II. Mă pasionează telecomunicaţiile. Ei, de astea. Voi la cine mergeţi în Valea Codrului? Că-i ştiu aproape pe toţi.

- Noi, la doamna Ana..., mama părintelui Pavel. O cunoşti? îl întrebă Alexandra.

- Ah, îl cunosc şi pe părintele! Doamna Ana e prietenă bună cu bunica mea. Cum să nu! Staţi aşa, ştiu că s-a operat, că a avut o problemă... Unde e doamna Ana? Am vrut să aflu la ce spital e internată, să o vizitez, şi n-am reuşit..., se îngrijoră Vladimir.

- Stai liniştit. E foarte bine. E în drum spre casă. Nu cu noi, cu Cora, ...prietena noastră, cu maşina. Vom face Crăciunul cu dumneaei, îi confirmă Sorina. Şi asta înseamnă că vei fi prin preajmă. O să ne ghidezi, prin sat. E frumos acolo, nu?

- E superb. Mai ales dacă o să ningă cât de puţin. Dar, indiferent cum, e superb. Odihnitor, neaoş, unic - aşa e pentru mine. Pentru voi... va fi o zonă rustică, între munţi... Nu ştiu, clătină din cap politehnistul.

- Da, pentru noi nu are cum să fie la fel ca pentru tine, râse Matei. Sperăm să prindem puţin din specificul locului..., să ne conectăm... Haideţi, că ne face semn şoferul! Să urcăm! Valea Codrului ne aşteaptă!

A doua parte a drumului a decurs cu mai puţină vorbă în maşina Corei. Cel puţin o bucată de vreme, cât a aţipit Onu. Mai apoi, trezindu-se, a fost întrebat de Cora:

- Dar tatăl tău, Onu? El nu vine?

- Ba da, domnişoară, vine, dar mai are zile de lucru la firmă. Nu poate lipsi aşa mult. Vine în Ajunul Crăciunului. Mi-a spus că s-ar putea să se întâlnească pe drum cu Moş Crăciun! Deocamdată a rămas singur acasă...

- Aha, am înţeles.

- Dar tu, Cora, nu aveai treabă cu unchiul tău? o întrebă, la rându-i, Doru.

Afară deja se întuneca. Cora încetinise puţin ritmul, mai ales că nu ştia drumurile în zonă.

- A, cum să nu? Trebuia să iniţiez o campanie de promovare a sacoşelor de piaţă din pânză, pentru că acelea din plastic nu sunt ecologice. Deja s-au scos pungile gratuite care se ofereau cumpărătorilor... Dar rămâne după Anul Nou. Am vrut să iau şi eu o pauză. Chiar dacă nu ai crede, mai am nevoie şi de aşa ceva. De ieşiri - aventură, noutate, neplanificare... Mă bucur mult că aţi acceptat să vin şi eu, doamnă Ana, încheie Cora precizările. Hai, Doru, nu ne mai povesteşti?

- Păi, dacă vă povestesc tot, n-o să mai aibă haz să citiţi romanul, veţi zice că deja ştiţi acţiunea..., aşa că...

- Niciun aşa că... Cine ştie dacă o să avem timp să-l citim şi, apoi, putem gusta liniştiţi detaliile, chiar dacă ştim firul narativ, îl contrazise Cora.

- Da, şi eu vreau să ştiu ce au mai făcut Marcel şi Dumitru, insistă şi Onu.

- Vrei să spui, Marcellus şi Demetrius. În fine..., v-am spus, Marcellus părea c-a înnebunit. Din când în când, retrăia momentul răstignirii Domnului, privea în gol şi-i întreba pe cei din jur dacă au fost şi ei de faţă... („Asta seamănă puţin cu ce ne-a povestit profesorul de Religie, la îndemnul Alexandrei, numai că el n-a trăit-o ca pe un moment terifiant, ci din contră...", gândi Doru, făcând o scurtă pauză în povestire). Tocmai în situaţia asta a primit vestea că se poate întoarce la Roma: iubita lui, Diana, obţinuse de la bătrânul împărat Tiberiu acest favor... S-a întors, dar mintea lui era zdruncinată. Demetrius a încercat să-l ajute, dar n-a reuşit. El a explicat familiei cauza şi a sugerat că ar fi bine să-l trimită o vreme pe Marcellus la Atena, să se ocupe de sculptură, de studiu, poate îşi revine. Ceea ce s-a şi petrecut. Adică plecarea la Atena, nu revenirea.

Familia lui Marcellus a rămas consternată, nimeni n-ar fi crezut că un tânăr atât de viguros nu va rezista la o execuţie - când era pregătit pentru război...

- Până acum ne-ai spus o poveste tristă, interveni doamna Maria. Şi impresionantă. Probabil s-a făcut film după cartea asta. Ar fi interesant de urmărit.

- Prevăd că are final fericit, nu, Doru? întrebă doamna Ana.

- Nu pot spune exact. Veţi aprecia fiecare. Încă nu am înţeles pe deplin mesajul cărţii şi acum, când o povestesc, parcă îl întrezăresc. Știţi, am citit-o în mare viteză, îmi trebuia la şcoală, pentru o notă la literatură, mărturisi Doru.

- Dar de ce n-ai ales alta? Cum de ai ales-o tocmai pe asta? fu curios Onu.

- Mi-a împrumutat-o fratele tău. Am avut de făcut o recenzie la o carte religioasă. Doamna profesoară (Doru se abţinu să spună „profa") nu ne-a impus să prezentăm cărţi nou apărute, ne-a lăsat să citim ce vrem din domeniul respectiv...

- Și mai departe? vru să afle Onu.

- Mai departe... La Atena, Marcellus a stat izolat o vreme, într-un han de lux. Între timp, Demetrius s-a împrietenit cu fata hangiului, Theodosia, deşi nu era îngăduit ca un sclav să fie considerat egalul unui om liber... Fata a trecut peste acest „neajuns", pentru că ea însăşi se simţea închisă într-o clasă socială inferioară - nu era o nobilă, ci doar o fiică de hangiu bine educată... Mirată de comportamentul bizar al lui Marcellus, aceasta a fost informată de tot ce se petrecuse cu el. Lucrurile s-au precipitat, mai apoi. Într-o zi, atingând cămaşa lui Hristos, Marcellus a simţit cum îi coboară pacea în suflet şi s-a vindecat de nebunia lui. Cămaşa a fost dată la reparat, la ţesătorul evreu, bătrân şi foarte priceput, Beniamin, cu care atât Marcellus, cât şi Demetrius, s-au împrietenit. Au hotărât să-şi umple timpul învăţând limba aramaică, pentru a putea descifra vechile profeţii ale evreilor despre Mesia Cel mult-aşteptat. Între timp, Diana trebuia să plătească favorul primit de la împărat, fiind ca şi sechestrată într-o vilă a acestuia, pe când lui Marcellus i s-a dat însărcinarea imperială de a afla cât mai multe despre Mesia - împăratul Tiberiu se temea de profeţiile despre un Împărat al Împăraţilor...

- Ei, stai puţin, se apropie Adjudul, trebuie să fiu atentă pe unde o vom lua. Fă o pauză, te rog, îl opri Cora.

După acea pauză, Doru nu-şi mai continuă povestirea. Tacit, cu toţii aşteptau să ajungă mai repede, atenţi la iluminaţiile cu beculeţe din fiecare sat, din fiecare oraş prin care treceau. Cele mai frumoase fuseseră cele din Târgu Ocna. Nici măcar Onu - care era cel mai curios să afle finalul romanului - nu interveni, văzând că toţi „cei mari" sunt serioşi.

Ajunseră. Cora opri la poarta casei doamnei Ana. Coborâră toţi, deschiseră porţile mari, ca şoferiţa să poată trage maşina înăuntru, în curte. Căţelul doamnei Ana se gudura, fericit, fericit, fericit. Doamna Ana îl mângâie, lăcrimând. ACASĂ. Musafirii nu se grăbiră cu descărcatul bagajelor. O lăsară, o lăsară să se bucure. Intuiau cumva că îi lipsise mult propria gospodărie, cu peticul de cer de deasupra, cu dealurile şi munţii din jur, ninşi, îmbătrâniţi, ...cu toate.

---

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.

---

     

Autor: Prof. Religie Mirela Șova