Povestea Printului Crivat. Prajitura cu mere de post

15 Novembre 2008, 18:43pm

Publié par Mirela

Povestea Prinţului Crivăț

Astăzi pregătim o prăjitură simplă de post, cu mere, pentru că ne aflăm în Postul Crăciunului. Dar o să-ţi placă şi aşa, ai să vezi! Iar povestea, pentru că se apropie iarna, se va numi: „Povestea Prinţului Crivăţ"!

Ei,... era cândva, undeva, o împărăţie oarecum, unde vieţuiau oameni paşnici şi muncitori. Ei erau prieteni cu vremea bună şi tare mulţumiţi de împăratul lor. Însă şi pe atunci se mai purtau războaie din când în când, iar ţara lor a fost cucerită de Prinţul Crivăţ, cu armata lui din Nord, un tânăr crunt, neînfricat, prieten cu vremea rea...

Acei bieţi oameni, învăţaţi numai cu traiul bun, au fost supuşi încercărilor de tot felul: mai întâi au aflat cum să-și facă haine groase, cum să strângă lemne de foc pentru a se apăra de frigul adus cu sine de Prinţul Crivăţ... - şi părea să fi început o iarnă fără sfârşit... Fostul împărat, blajin, făcu un guturai care îl învinse, căzu la pat şi, datorită bolii şi supărării pentru pierderea împărăţiei, se stinse din viaţă.

Prinţul Crivăţ stabili localnicilor impozite usturătoare. El, singurul fericit din împărăţie, se plimba într-o caleaşcă trasă de doi cai suri, pe care el singur o mâna, biciuind animalele înfricoşate, în viteză..., iar pe unde trecea, casele îngheţau, oamenii se fereau, tremurând, florile (care mai rezistaseră frigului) se ofileau... Iar fericirea Prinţului Crivăţ se arăta prin chiote scurte şi ascuţite, el având privirea mereu încruntată, ce părea să arunce săgeţi de gheaţă în jur, din ochii cenuşii. Cu toate acestea, multe fete din împărăţie se uitau cu jind după el, sperând ca să le arunce o privire. Părinţii le certau pe aceste fete, căci nimeni n-ar fi îndrăznit să se înrudească tocmai cu Crivăţul...

Trecură câţiva ani şi peste tot domnea o iarnă viscolită. Oamenii uitaseră cum este primăvara, cum este să-ţi fie cald. Cu toţii abia trăiau, cu hrană împuţinată, primită în dar din alte împărăţii, unde viaţa se desfăşura după cursul normal al anotimpurilor. Prinţul Crivăţ nu se schimbase cu nimic, dar se luase şi el de gânduri, văzând cum sărăceşte vistieria sa, nemaiavând ce impozite să colecteze de la bieţii oameni. Dar ce să facă? Lui vara nu-i plăcea defel, primăvara i se părea siropoasă, iar toamna era enervat de ploaie (de fapt, de tot ce nu era zăpadă pe care să o poată spulbera). Când bătea vântul, viscolind zăpada, biciuind obrajii oamenilor, se simţea în largul lui. Da! Şi iar gonea în caleaşca lui, aruncând priviri la fel de reci ca iarna. Nu-şi adunase vreodată un sfat al înţelepţilor, îi concediase pe toţi pe care îi găsise. Conducea singur, în schimb avea grijă de armata sa, pe care o numea „armata lupilor albi", pentru că le făcuse uniforme albe, cu căciuli din blană de lup alb, şi aceşti soldaţi neînfricaţi, la fel ca prinţul lor, păreau singurii mai mulţumiţi din regat.

În acele vremuri grele, câțiva oameni nevoiaşi, care odinioară fuseseră bogaţi, se adunară şi merseră cu plângere mare la palat. Le era frig şi frică, dar nu mai puteau îndura.

- Înălţimea Ta, nu te mânia pe noi; iată, îţi aducem ultimele bunuri pe care le mai avem: piei de viţel, saci cu făină şi pe cea mai frumoasă fată din satul nostru, pe Alina, ca să-ţi slujească la palat... Gândeşte-te, Înălţimea Ta, cum vom trăi de-acum înainte?! Deja unii supuşi s-au îmbolnăvit şi au murit... Îngăduie, Stăpâne, ca vântul să sufle numai iarna, cum îi e obiceiul, şi nu cu atâta putere în celelalte anotimpuri... Găseşte Înălţimea Ta o soluţie şi pentru noi, care cu greu răbdăm frigul şi foamea...

Prinţul Crivăţ cântări darurile - neînsemnate altădată, acum binevenite (chiar şi slujnica palatului se îmbolnăvise şi nu mai era cine să îngrijească de camerele îngheţate), cântări din ochi şi pe bieţii oameni înlemniţi cu trupurile şi sufletele lângă soldaţii săi minunaţi... şi nu se mânie. Le făcu semn să poftească în Marea Sală a Gheţurilor, iar Alina primi învoirea să facă focul...

Prinţul stătu tăcut preţ de două ceasuri. Oamenii aşteptau, încălzindu-se. Alina le făcuse şi un ceai. Înnegurat, Prinţul le spuse hotărârea sa:

- Într-un fel, aveţi dreptate, oameni buni. Firea mea e altfel decât a voastră şi eu în altfel de locuri am trăit şi am crescut. Voi conduce împărăţia iarna, iar în celelalte anotimpuri mă voi retrage în Nordul îngheţat. Voi lăsa un locţiitor pentru această perioadă. Şi voi mai veni din când în când, pe nepusă masă, ca să ştiţi că aveți Stăpân. Aceasta e hotărârea mea şi o voi împlini întocmai. Nimeni să nu îndrăznească să cugete altfel! Și pentru că nu v-a mers bine până acum, un an veţi fi scutiţi de orice impozit! Alina e liberă să se întoarcă acasă sau să rămână la palat, cum pofteşte. Dar nu o voi sili să meargă în Nordul îngheţat, unde oamenii obişnuiţi pier...

Foarte mulţumiţi, oamenii se întoarseră în satul lor cu veştile bune, dar Alina rămase la palat, de bunăvoie. Crivăţul hotărî că fusese destul iarnă, aşa că de a doua zi înhămă caii şi plecă, luând soldaţii cu el. Ca locţiitor, îl lăsă pe tatăl Alinei, un gospodar de soi, pe când fata urma să aibă grijă de palat...

Din când în când, mai ales primăvara şi toamna, Prinţul Crivăţ îşi mai făcea apariţia, în caleaşca sa, îngheţând toate în cale. Vara nu se încumeta, îi era prea cald. Iarna se întorcea, suflând cu putere şi strângând biruri de la oameni. Dar nimeni nu murmura, bucuroşi măcar de această înţelegere. Alina rămase cu gândul la Prinţ, în taină, dar acesta nu-şi găsi niciodată o mireasă pe potrivă, care să reziste cu el în gheţurile Nordului...

Şi-au trăit cu toţii, mai mult sau mai puţin fericiţi, până la adânci bătrâneţi, când trecui şi eu prin împărăţia oarecum, din întâmplare (era vară!) şi o găsii pe Alina, care-mi zise de toate... Și aşa am putut şi eu să povestesc mai departe... (Ea mi-a mai șoptit că oamenii trebuie să aibă mai mult curaj, chiar dacă sunt conduși de un Prinț Crivăț, să-și ceară drepturile după judecata dreaptă, că le vor primi...).

Iar prăjitura de post e gata, odată cu povestea, şi arată aşa:

Iar reţeta este următoarea:

Prăjitură de post cu mere şi griş

O cană griș de grâu

O cană zahăr

O cană apă

circa 6 mere mari rase

Pentru măsurat, se foloseşte aceeaşi cană. Se amestecă grişul, zahărul şi apa, obţinându-se un aluat moale. Merele se curăţă de coajă şi se dau pe răzătoarea mare. Se pregăteşte o tavă dreptunghiulară, care se unge cu ulei şi se tapetează cu făină sau pesmet. Se toarnă jumătate din aluat (care se va întări, întrucât grişul se va umfla), se presară merele rase, apoi cealaltă jumătate din aluat.

Sfat: peste merele rase puteţi pune şi nuci mărunţite sau măcinate, scorţişoară şi încă puţin zahăr presărat, dacă merele sunt acrişoare.

Se dă la cuptor, la foc potrivit, cca jumătate de oră. Se taie caldă, altfel compoziţia se poate prinde de tavă. Se presară cu zahăr pudră. Se taie în pătrate sau romburi şi se serveşte rece.

Este un desert uşor de preparat, pentru zilele reci de toamnă şi iarnă din post.

Bon apetit!

Spre povești originale (creație Mirela Șova), dați click aici.
Spre povești clasice repovestite, dați click aici.

Autor: Prof. Religie Mirela Șova