Sfanta Noua Mucenita Elisabeta, Ducesa

3 Novembre 2008, 13:59pm

Publié par Mirela

Sfânta Nouă Muceniţă Elisabeta
Marea Ducesă de Hessen Darmstadt
(18 iulie)

În mijlocul tulburărilor, alianţele dintre casele regale au fost căutate cu precădere, de cele mai multe ori prin căsătorie. Astfel, una dintre fiicele Reginei Victoria a fost dată în căsătorie Marelui Duce Louis IV de Hessen-Darmstadt.
Prinţesa germană, de credinţă protestantă, Elisabeta, se născu în urma acestei alianţe, la 4 noiembrie 1864. Se cunoaşte faptul că mama sa a educat-o de timpuriu în spiritul unei credinţe profunde şi cu o mare dragoste de săraci. În timpul conflictului austro-prusac, mica prinţesă şi-a însoţit mama în numeroase vizite la spitale şi orfelinate. Din adolescenţă, ea a făcut cunoştinţă cu viitorul ei soţ, de care s-a îndrăgostit, Marele Duce Serghei Romanov, fiu al ţarului Alexandru II.

Căsătoria a avut loc în data de 15 iunie 1884. Sora sa, Alexandra, s-a căsătorit cu viitorul ţar Nicolae II, fratele Marelui Duce. Două prinţese care au devenit, în urma martiriului lor, simbolul destinului tragic al Romanovilor şi al întregului popor rus.

Putem afirma fără a greşi că Elisabeta a căutat de mică autentica viaţă în Hristos. Ea a mai rămas timp de şase ani, după căsătorie, în credinţa copilăriei. Dragostea sa tot mai mare pentru Hristos şi pentru Rusia a făcut-o să îmbrăţişeze credinţa ortodoxă, demers personal în care nu a fost influențată de nimeni altcineva. Iată cum explică ea însăşi acest lucru, către sora ei, rămasă în Germania:

„(Îţi cer) să continui să-ţi iubeşti sora mai mare şi să te rogi pentru ea. Să ştii că este profund fericită şi în acelaşi timp teribil de îngrijorată, ca să nu cauzeze suferinţă celor pe care-i iubeşte atât; dar sunt sigură că binecuvântarea lui Dumnezeu îmi va însoţi calea. Acest act, pe care l-am făcut, a izbucnit din toate fibrele credinţei mele, cu sentimentul că pot astfel să devin mai bună creştină, să mă apropii mai mult de Dumnezeu şi să-I mulţumesc pentru această imensă bucurie pe care El mi-o dă zi după zi... Îmi spui că m-a sedus splendoarea exterioară a Bisericii Ortodoxe, dar te înşeli aici: niciun semn exterior nu poate avea forţa convingerilor interioare."

Din 1891, ea a devenit apropiată a Sfântului Ioan de Kronştadt, care a lăsat asupra sufletului ei o amprentă de neşters. În 1903, Elisabeta a asistat la canonizarea Sfântului Serafim de Sarov:

„Câtă frumuseţe şi ce abundenţă de minuni! De parcă am trăi vremurile biblice, din timpul lui Hristos! Cât de mulţi au fost vindecaţi! Am avut binecuvântarea de a auzi vorbind o mică fetiţă mută, pe care credinţa mamei sale a adus-o aproape de Sfintele Moaşte ale Sfântului!"

În 1891, țarul Nicolae II l-a numit pe fratele său, Marele Duce Serghie, guvernator al Moscovei. În 17 februarie 1903, în timp ce caleaşca ducală părăsea palatul Kremlinului, bomba unui anarhist a pulverizat atelajul şi a ucis pe guvernator. Câteva minute mai târziu, Elisabeta era la faţa locului. Depăşindu-şi durerea de nespus, ea s-a ocupat de tot, trimiţând ea însăși telegrame suveranilor prieteni din lumea întreagă.

La scurt timp după aceea, ea a vizitat pe ucigaşul soţului său în închisoare. A dorit să-i confirme faptul că l-a iertat pentru fapta lui şi l-a invitat să se gândească mai mult la Dumnezeu, lăsându-i o mică icoană a Maicii Domnului, pe care acesta a agăţat-o în celulă.

De a doua zi, viața sa a luat o nouă turnură. Deşi până atunci trăise în toată splendoarea pe care i-o garanta numele şi statutul social, Elisabeta a abandonat acest stil de viaţă, pentru o maximă simplitate, împreună cu servitoarea ei. Mărturii multiple dovedesc aceasta: ducesa a arătat o mare lărgime de suflet în acel timp de încercări. Nimeni n-a văzut-o plângându-se sau părând măcar abătută. Adâncită în rugăciune, Marea Ducesă şi-a găsit „adăpostul" în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, fie ajutând pe săraci, fie în rugăciune personală şi prin participarea la slujbele Bisericii.

Timp de cinci ani, în sufletul Elisabetei a crescut dorinţa de a se călugări. În data de 2 aprilie 1910, ea a îmbrăcat haina monahală, împreună cu treizeci de alte surori. Cu toate că şi-a dorit a se feri de atenţia lumii acesteia, mai mult a strălucit, până astăzi, într-o epocă sumbră. În umbră se ţeseau conspiraţii şi calomnii, cărora ea a căzut pradă, ca una din primele victime. Cumnată a ţarului, devenită Romanov prin alianţă, ea a fost urmărită de ura celor care juraseră distrugerea Rusiei.

Primul război mondial urma să se declanşeze, iar principesa imperială, devenită maica Elisabeta, se ostenea fără vreun răgaz alături de sărmani, bolnavi şi orfani. În ciuda extraordinarei sale bunătăți şi a nenumăratelor sale opere de binefacere, maşina infernală a anarhismului şi comunismului se declanşase în marşul distrugerii, inclusiv a ei şi a operei sale...

La 1 martie 1917, o mulţime dezlănţuită s-a îndreptat spre mânăstire şi a cerut să o vadă pe maica superioară, pe Elisabeta. Ei doreau să o aresteze, căci, spuneau ei, aceasta ar fi ascuns arme şi principi germani.

„Alegeţi cinci oameni dintre dumneavoastră şi percheziţionaţi peste tot", a propus maica.

„Îmbrăcaţi-vă şi urmaţi-ne", au răspuns liderii mulţimii.

„Eu sunt responsabila mânăstirii şi trebuie mai întâi să dau instrucţiunile necesare surorilor şi să-mi iau rămas bun."

După aceea, ea a invitat anchetatorii să intre în biserică, ca să-i permită să se roage cu maicile pentru ultima dată. La sfârşitul rugăciunii, ea a sărutat crucea ţinută de un preot şi a invitat pe revoluţionari să facă la fel. Sub influenţa calmului ei determinant şi a demnităţii ei neîmpuţinate, aceia au sărutat crucea şi au plecat, asigurând şi pe alţii că „aici este o mânăstire, nimic mai mult."

După plecarea mulţimii liniştite prin minune, Elisabeta a spus maicilor:

„Se vede că nu suntem încă demne pentru coroana de martir."

Câţiva membri ai comitetului revoluţionar au venit chiar ca să-şi prezinte scuzele şi i-au propus să fugă, pentru a-şi salva viața. Dar maica Elisabeta a refuzat categoric, dorind să rămână la datorie, lângă răniţi şi lângă poporul încercat. Puţin mai târziu, emisari ai ambasadorilor i-au propus să se refugieze în străinătate. Dar refuzul ei a rămas la fel de categoric.

„Dacă credem în sacrificiul suprem al lui Dumnezeu Tatăl, Care a trimis pe Unicul Său Fiu la moarte, înviindu-L spre mântuirea noastră, simţim de asemenea prezenţa Duhului Sfânt binecuvântându-ne calea, şi bucuria noastră va fi fără de sfârşit, chiar dacă inimile noastre şi cugetele noastre omeneşti, atât de limitate, vor fi supuse la cele mai înfricoşătoare încercări."

În 1918, bolşevicii, de acum la putere, aveau să se încrânceneze în dorinţa de a decima toţi Romanovii şi nobilimea care nu reuşise să scape. În primăvara acelui an, în timp ce ţarul şi familia sa erau prizonieri la Ekaterinburg, au venit să o smulgă pe maica Elisabeta din mânăstirea moscovită.

După o scurtă detenţie, ea a fost adusă, împreună cu o soră călugărită sub numele de Varvara şi cu mai mulţi membri ai familiei Romanovilor, fraţi, nepoţi şi veri ai ţarului, spre o mină părăsită, la 12 km de acolo. Cu ochii acoperiţi, toţi aceştia au fost îmbrânciţi în mină, care avea o adâncime de 60 m. Maica Elisabeta şi prinţul Ivan Constantinovici Romanov s-au oprit pe o margine, la 12 m de suprafaţă. Timp de mai multe zile, bolşevicii armaţi au păzit marginile minei. Se spune chiar că aceştia ar fi aruncat grenade peste cei căzuţi! Ţăranii din zonă au dat mărturie că, timp de mai multe ore, cântările „Hristos a înviat" şi „Heruvicul" s-au ridicat din profunzimi. Apoi s-a făcut o mare linişte. După plecarea paznicilor, ţăranii au alergat să găsească trupurile, pentru a le îngropa, după rânduială, cu evlavie. Pe pieptul maicii Elisabeta au găsit o icoană a Mântuitorului, pe care i-o dăruise soțul său, în ziua căsătoriei. Au descoperit, în plus, că maica reuşise să-i facă un pansament ad-hoc prinţului Ivan. Pe marginea unde se opriseră ei din cădere, la câţiva metri, erau două grenade care nu se declanşaseră.

Maica Elisabeta a fost a 17-a persoană din familia Romanovilor asasinată între 1917 - 1918.

Cu treizeci de ani înainte, în 1888, Elisabeta fusese într-un pelerinaj în Țara Sfântă, participând la sfinţirea bisericii Sfintei Maria Magdalena, construită lângă grădina Ghetsimani. Mai mulţi și-au amintit dorinţa ei, manifestată atunci, de a fi înmormântată în acel loc. Evenimentele au luat o turnură favorabilă împlinirii dorinţei Sfintei martire. În iulie 1919, un grup de soldaţi credincioşi ţarului au dezgropat trupurile, ducându-le spre China. În 3 aprilie 1920, o slujbă de pomenire s-a săvârşit la Beijing şi trupurile înfăşurate în giulgiu au fost depuse în cripta Bisericii Sfântului Serafim de Sarov, din care nu a mai rămas astăzi nicio urmă. Numai trupul maicii Elisabeta şi al surorii Varvara au putut lua drumul Palestinei, via Chang-Hai şi Canalul Suez. Pe 15 decembrie 1920, acestea au fost aşezate în cripta bisericii Sfânta Maria Magdalena.

Când a fost la Beijing, sicriul maicii Elisabeta a fost deschis. Spre bucuria tuturor, provocând o mare emoţie, trupul Sfintei s-a arătat fără urmă de degradare. Chipul său paşnic reflecta liniştea somnului, iar mâna sa dreaptă era aşezată ca şi cum dorea să-şi facă semnul Crucii.

Când s-a redeschis sicriul Sfintei Elisabeta, în 1982, martorii oculari povestesc cum s-a umplut încăperea cu mireasma „a ceva asemănător cu mierea şi iasomia", trupul fiind în continuare fără stricăciune.

Elisabeta, Marea Ducesă de Hessen - Dalmstadt a fost canonizată, fiind sărbătorită ca Sfântă a Rusiei (ţara adoptivă) şi Germaniei (țara natală), la 18 iulie. (traducere din limba franceză, după un material rus)

După cartea „Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre Ortodoxie", pr. Michael Harper, Editura Teofania, Sibiu, 2002, prezentăm mărturii suplimentare despre Sfânta Martiră Elisabeta, căreia cartea îi este dedicată:

„Du, lieber Gott" - „Ție, iubite Doamne" - au fost ultimele cuvinte cunoscute oficial ale Marii Ducese Elisabeta. Puţul de mină părăsit în care a fost aruncată, se afla în Siberia, şi acolo a murit de foame, după mai multe zile, probabil la ordinul lui Lenin. Unul dintre biografii ei a fost E. M. Almedingen („An Unbroken Unity" - „O unitate nezdruncinată", Bodley Head, 1964 ). „Credinţa şi dragostea Sfintei Elisabeta continuă să trăiască: în acea zi groaznică din 1918 era o mică lumânare licărind în mijlocul marelui întuneric; acum aparţine unei flăcări tot mai luminoase, întregită de mulţi alţii care au murit pentru credinţa lor, închişi în gulagurile lui Lenin şi Stalin şi în lagărele de concentrare ale lui Hitler."

După ce au omorât-o, comuniştii au încercat să şteargă tot ce se ştia despre viaţa ei, de aceea Sfânta fiind mai puţin cunoscută. Ca urmare însă a publicării lucrării „A Lifelong Passion: Nicholas and Alexandra Their Own Story" („O pasiune de o viaţă: Nicolae şi Alexandra, propria lor poveste") de către Weidenfeld & Nicolson, în 1996, cu informaţii culese de Andrei Maylunas şi Serghei Mironenko, director al Arhivelor de Stat ale Federației Ruse, din arhivele sovietice de la Moscova, despre familia Romanov, mai multe detalii au fost puse în lumină şi cu privire la viaţa Sfintei. Ulterior, au apărut şi alte lucrări care includ viaţa Sfintei.

Mânăstirea la care s-a călugărit se numea a Sfintelor Marta şi Maria.

„Aceasta este povestea unei persoane renumite care a fost canonizată. Biograful ei scrie: «Răsuflarea ei a fost redusă la tăcere în fundul unui puţ de mină vechi din Siberia. Dar o viaţă ca a ei îşi câştigă veşnicia chiar atunci când este privită prin lentila timpului.» Câte alte mii de credincioşi au pierit neştiuţi de nimeni în acele zile groaznice ale guvernării comuniste? Tertulian spunea cândva: «Sângele martirilor este sămânţa Bisericii.»"

„În 14 sept. 1996, în timpul unei vizite la catedrala noastră ortodoxă cu hramul Sfânta Cruce din Lancaster, am întâlnit un credincios ortodox rus pe nume Spiridon Stewart, care s-a întâmplat să fie martor ocular la deschiderea sicriului Sfintei Elisabeta, în 1982. El ne-a povestit că a văzut corpul Marii Ducese într-un sicriu de sticlă într-o biserică de pe Muntele Măslinilor de lângă Ierusalim şi ne-a confirmat că trupul era intact."