Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XXVIII

Capitolul  XXVIII

Ieşind de la slujbă, familia Topaz, cu Silvia şi Sorina, o porniseră spre casa lui Matei. Nici nu bănuiau ce luptă se dăduse în ziua aceea în sufletul Alexandrei. Nici nu aveau cum să bănuiască aşa ceva. În tot cazul, şi Silvia, şi Matei, o trecuseră pe pomelnicul lor, evident, alături de Doru. Fetele fură invitate să prânzească la... Onu.

- Dacă eu n-am surioare, ce să vă fac? le luase el de mână. O să vă jucaţi puţin şi cu mine, da? O să fiţi zânele bune şi o să-mi reparaţi jucăriile stricate. Adică... pe toate...

- Onuţule, lasă fetele în pace! îl certă glumeț Matei. Puteţi veni, fetelor? Nu vă zic nimic părinţii?

- Nu-i problemă de asta, dar nu vrem să vă... îngreunăm. Şi aşa am venit prea des, se scuză Silvia.

- Lăsaţi prostiile. Haideţi repede, sunteţi invitate oficial la masă, le spuse domnul Virgil. După aceea am un plan. Sunaţi-vă părinţii, toată după-amiaza vă e ocupată.

Cora nu era genul de om care să se frământe prea mult pentru ceva. Ea acţiona... şi gata. Găsea mereu ceva interesant, care să-i acapareze tot timpul. Îi rămâneau puţine momente în care să se mai poată gândi la ea, la dorinţele ei, la regretele ei. Nimeni nu ajungea până în locul acela ascuns din inima ei, al unei adolescente pline de sentimentalism, care putea vibra la un cântec, la vederea unei crengi înmugurite... Din exterior părea nepăsătoare la aceste „detalii" ale vieţii. Adelin, umbra ei, o analiza încet, cât mai discret, la microscopul sufletului său mai matur. El îşi dăduse seama că sirena nu e chiar ce pare a fi. Lui îi plăcea şi atitudinea ei voluntară, energică. I-ar fi plăcut ca ea să-şi manifeste mai mult şi cealaltă faţă... „De fapt, Cora ascunde în ea un ghiocel - asemănător cu Ghiocelul, care mi s-a cam ofilit...", se gândea el. Știa că sirena se dă drept prietena lui, de faţadă. „Oare o să-l uite pe Matei? Ei, sigur c-o să-l uite... O s-o ajut eu să-l uite!" se îmbărbăta Adelin.

El avea în acelaşi timp mai multe slujbe: pe locul întâi, din punct de vedere sentimental, era cea de la hipermarchet: o făcea pe clovnul, pe iepuraşul, pe orice era nevoie, pentru a fi în preajma Corei. Dar el putea fi şi serios. Era colaborator la un ziar, era solicitat din când în când să filmeze şi să înregistreze nunţi, botezuri; urma un curs de perfecţionare în privinţa tehnicilor de filmat şi a ultimelor tipuri de aparatură în domeniu. Spera la o angajare, mai apoi, la o televiziune... Mai lucra şi la realizare de reclame... Părea să nu piardă timpul. Însă de la o vreme se cam aglomeraseră multe pe capul lui. În după-amiaza aceea de februar, de duminică geroasă, Adelin o sună pe Cora, spunându-i cu un ton uşor disperat:

- Sirenă, nu mai pot veni la hipermarchet. Nu, nu numai azi. Deloc. Sunt prea prins... Știu că trebuia să-ți spun mai demult. Scuze...

Cora îi închisese brusc. „Of, s-a supărat. Asta e. O să-i treacă. Măcar să-mi fac puţin timp să mă întâlnesc cu ea..."

Domnul Virgil îi invitase pe toţi, după-masă, până în oraş.

- Unde mergem, tată? se amuzase Matei. Ai luat bilete undeva? Să nu ne duci cumva la circ şi pe noi; du-l pe Onu acolo...

- Stai liniştit, reprezentaţiile de la circ sunt plăcute pentru toate vârstele - întreabă-l pe Onu, că l-am dus săptămâna trecută - dar tu erai ocupat cu altele, n-ai ştiut. Dar nu acolo vom merge. Ai să vezi, îi răspunse tatăl.

- Mamă, tu ştii ceva? mai încercă Matei.

- Nu mi-a zis nimic. Ştii că tatălui tău îi plac surprizele. Haideţi să mergem, îi zise doamna Maria.

Ajunseră cu toţii în piaţa Unirii, la baza dealului Mitropoliei.

- Tată, să nu-mi zici că mă duci din nou la biserică - am fost deja o dată azi, mi-ajunge! se scandaliză Matei.

- Uite care a fost intenţia mea: să vedem şi noi măcar o dată pe Sfântul ocrotitor al Bucureştiului, care are sfintele moaşte sus, în catedrală. Am aflat de la cineva deunăzi şi m-am simţit ruşinat: să trăim aşa, chiar ca nişte cârtiţe, în oraşul ăsta şi să n-avem habar de comorile pe care le ascunde! Credeam că vei fi şi tu interesat, tocmai pentru că ai fost azi la slujbă. Oricum, nu stăm mult. Nu cred că e vreo slujbă acum. Le vedem, ne închinăm şi gata! îi răspunse tatăl, uşor întristat.

- Lasă, tată, nu te supăra! Matei poate să aştepte afară, dacă nu vrea. Merg eu cu tine! îi răspunse acestuia Onu, luându-l de mână.

- Nu e nevoie... Numai că nu mă aşteptam..., bâigui Matei. Să mergem. Totuşi e impresionant să fie aici moaştele unui Sfânt.

La catedrala „Sfinţii Împăraţi" se citea „Paraclisul Maicii Domnului". Erau aprinse candelele, a căror lumină răzbătea prin paharele roşii şi albastre. Atmosfera era atât de liniştitoare, încât rămaseră cu toţii până la sfârşitul rugăciunilor, îngenunchind alături de cei câțiva credincioşi participanţi. Gândul fiecăruia zbură spre Dumnezeu, mulţumindu-I pentru toate binefacerile, ştiute şi neştiute. Sorina se ruga în special pentru părinţii ei şi pentru Marcel. Iar Silvia îşi spunea: „Dă-i, Doamne, şi lui Matei, ca să guste din bucuriile Tale cereşti, ca să le poată preţui la adevărata valoare..."

La sfârşit, rând pe rând, sărutară mâna Sfântului Dimitrie cel Nou şi racla cu moaştele Sfinţilor Împăraţi, cerându-le sprijinul în toate problemele vieţii. Domnul Virgil atinse raclele cu mâna lui bolnavă, implorând vindecarea grabnică. Plecară cu toţii plini de o căldură suprafirească, încât abia mai observau gerul de afară. O vreme nu-şi vorbiră, contemplând dârele trandafirii-violacee ale înserării.

- Am văzut în icoana de la raclă un Sfânt cu piciorul desculţ. De ce era pictat aşa? întrebă Sorina.

- Se spune că Sfântul Dimitrie ar fi călcat din greşeală pe cuibul unor păsărele, zdrobindu-le. Spre pedepsire, a umblat vreo trei ani, dacă-mi amintesc bine, cu acel picior desculţ, chiar şi iarna, preciză Silvia, care citise cândva din Vieţile Sfinţilor.

- Daaa? Eu nu prea înţeleg faptele Sfinţilor..., interveni Matei. Mi se par ciudate, faţă de ale oamenilor obişnuiţi. Par cumva... nebuni. Nu vi se pare şi vouă? Am auzit că unii dintre ei s-au lăsat omorâți sau că au trăit retraşi prin pustiu, prin peşteri... Eu n-aş putea face niciodată aşa ceva... Și nici nu aş avea de ce s-o fac, chiar de-aş putea. Ce rost are? De fapt, ce dacă ajung Sfinţi?

- Matei, nu vorbi aşa, îl certă doamna Maria. Să lăsăm discuţia asta acum. Nu e momentul, pe stradă. Dar fii mai respectuos. Poate că noi nu înţelegem tot ce se întâmplă pe lumea asta şi cu atât mai puţin ce e pe lumea cealaltă...

Silvia îşi notă în minte, undeva, pe o „pagină" neîncepută, ca să discute cândva cu Matei pe tema asta. Poate îl va lămuri un pic. Dar până atunci îşi propuse să mai citească şi ea câte ceva, ca să-i fie mai clar ei înseși cum stau lucrurile...

Ajunsă acasă, chiar în acea seară, Silvia căută pe Internet ceva despre Sfinţi şi Sfinţenie. Cărţi nu prea avea pe tema asta. Se documentă pentru sine... atât cât găsi... şi îi trase pe un CD şi lui Matei câteva informaţii pe care le considera de bază. I le dădu a doua zi, la şcoală.

- Uite, ca să-ţi mai răspunzi la nişte întrebări... Le-am scos de pe net, îi zise Silvia într-o pauză.

- Despre ce e? Să nu-mi zici că de programare! se bucură Matei.

- Nu, e despre discuţia de ieri..., dacă-ți aminteşti... Despre Sfinţi. Citeşte-l şi după aceea mai vorbim, adăugă ea.

- Silvia, doar ştii că abia-mi ajunge timpul pentru câte am de făcut, de-nvăţat... Numai asta-mi mai lipsea... Fie, o să-l citesc pentru tine. Sper că nu e prea mult.

- Numai esenţialul. M-am străduit să nu fie prea mult. Hai, nu te supăra, Jderule, mai variezi şi tu ocupaţiile! încercă Silvia să-l îmbuneze.

- Daaa, sper că nu mi-ai adus şi vreun virus pe CD... De fapt, am cel mai nou Antivirus instalat...

În altă pauză, Alexandra o căută pe Silvia.

- Silvioara, ce faci după-amiază? Aş putea să trec un pic pe la tine, să stăm de vorbă? Am o ... problemă. Se poate? îi zise ea, neaşteptat de prietenoasă.

- Desigur. N-am foarte mult timp, dar îmi fac. E grav? Te pot ajuta? se alarmă Ghiocelul.

- E o chestiune... de suflet. Dintre toţi prietenii noştri mi s-a părut că tu mă poţi ajuta cel mai mult. Nu eşti supărată pe mine, nu?

- Ei, cum asta... Nu sunt şi nici n-am fost. Pe la cât vii? îi zâmbi Silvia.

- Pe la patru, e bine? Nu stau mai mult de o oră, se rugă Alexandra.

- E bine. Mai ştii unde stau?

- Parcă... Dacă nu, te sun, să-mi mai explici. Mersi mult.

- N-ai pentru ce, încheie Silvia, mirată de schimbarea Alexandrei.

- Ai zice că s-a îmblânzit brusc actriţa noastră, nu? îi şopti Sorina, care venise între timp lângă Silvia.

- Da..., să vedem dacă-i aşa..., îi replică aceasta. Se întâmplă multe chestii stranii, în ultima vreme. Am văzut că şi Doru o privea pe actriţă cel puţin îngrijorat, dacă nu puternic frământat de ceva, azi. O să dezleg misterul. Dar ia zi, Sorina, cum te mai înţelegi tu cu Marcel? Nu sunt probleme, nu?

- Nu... Hai că s-a sunat. Mai vorbim, Silvia.

„Parcă şi Sorina e tristă... Ce-o fi cu ea... sau cu Marcel?" rămase pe gânduri Silvia.

În acea după-amiază, Alexandra sună, spăşită, la uşa Silviei. Aceasta o aştepta, curioasă.

- Intră, te rog. Hai la mine-n dormitor. N-o să ne deranjeze nimeni, o invită ea. Soră-mea e plecată, iar mama îşi face siesta.

- Mulţumesc, era să nu vin. Mi-e ruşine să te implic în problemele mele. Dacă nu m-aş simţi stresată..., n-aş..., începu Alexandra, întârziind lângă uşă.

- Știi că eu nu duc vorba. Şi, apoi, mi-ar face plăcere să te pot ajuta, sincer. Numai să pot. Haide, descarcă-ţi problemele..., o încurajă Ghiocelul.

Se închiseră în dormitor şi se instalară comod pe fotolii. Aprinseră o veioză discretă. Alexandra începu abrupt:

- Probabil Matei nu ţi-a spus că de la o vreme am început să..., ştii tu, să am un altfel de relaţie cu Doru. (Silvia o privea uluită). Nu mi s-a părut nimic rău în asta. Nici în fumat, de altfel. Nici în jignirea sau ironizarea altora - inclusiv a prietenilor. Credeam că asta înseamnă să fii trendy şi să-ți trăieşti viaţa. Îți spun, chiar pe tine, îmi făcea o plăcere deosebită să te atac... aşa îmi inspirai... - şi să mă aliez, eventual, cu Cora... Am început să-mi dau singură unele semnale de alarmă când mi-am schimbat comportamentul faţă de Doru. Înainte eram mai feminină, mai, cum să spun..., mai „educată". De la o vreme devenisem vulgară, insensibilă la atenţiile lui, mofturoasă, zăpăcită. Uitam când ne dădeam întâlnire, iar el mă aştepta, mă suna apoi, eu îi răspundeam sec s-o lăsăm baltă... Chiar mă gândeam să rup relaţia, că mă plictiseşte... În acest punct am simţit un mare gol în mine, ca şi cum mă arunc în ceva rău şi nu mă pot agăţa de nimic. Colac peste pupăză, a trebuit să mai şi locuiesc lângă biserică..., şi să bată clopotul ăla, ca să mă scoată din minţi!

Silvia observă, stupefiată, că Alexandra plângea în timp ce îi povestea tristele ei experienţe. Nu făcu nicio mişcare, neştiind cum e mai bine să reacţioneze. Alexandra îşi frământa mâinile, privind undeva, în covor.

- Nici nu-ţi închipui cum m-am simţit duminică, la slujbă. Da, până la urmă am venit şi eu. Parcă fusesem plecată undeva departe şi acum mă întorceam. M-am simţit iertată. Dar ştiu că nu e de ajuns. Ce mă fac acum, Silvia? Mă consider distrusă. Ai mei n-ar înţelege nimic. Doru - i-am spus deja câte ceva - mă crede nebună sau zăpăcită şi aşteaptă să-mi „revin". Ce să fac? Aş vrea să dau timpul înapoi, măcar din ultimele luni, dar ştiu că nu se poate. Cum repar totul? Mă va înţelege Doru? Totuşi, ţin foarte mult la el...

- Alexandra..., începu Silvia, mişcată, ce anume ai vrea să îndrepţi? Totul? Sau numai anumite aspecte? E important, pentru început, să-ţi clarifici ceea ce vrei.

- Aş vrea să fiu iar fată cuminte - sub toate aspectele, aş vrea să fiu mai deschisă faţă de Dumnezeu - şi să mă înţeleg bine cu Doru şi cu toţi prietenii. Asta aş vrea. Dar cum scap de trecut? Și cum îl lămuresc pe Doru?

- Tu ai auzit de spovedanie, nu? E singura cale ca să-ţi „cureţi" trecutul şi ca să te întăreşti spre un viitor mai bun. Și Împărtăşania. Iar cu Doru... va fi mai greu. E posibil ca el să nu te înţeleagă. Dar e posibil şi ca să-i placă mai mult noua Alexandră. Aici va fi riscul tău, îi zise, gânditoare, Silvia. Dacă nici lui Matei nu-i va plăcea o Silvie prea „religioasă", eu ce mă fac?

- Ai dreptate. Va trebui să-mi explici mai pe larg cum e cu ... spovedania. Nu m-a interesat niciodată, până acum. Practic, nu ştiu cum se face. Şi cine-mi iartă păcatele? Preotul? Cum o să am eu curajul să-i spun unui preot că am fost... cu Doru? Nu ştiu, Silvia, cred că totuşi nu pot... Și ce-o să-mi zică preotul respectiv, când o să-i spun? O să mă privească aşa..., ca pe o neruşinată? O, Doamne, nici nu-mi pot imagina! Tu te-ai spovedit, nu? Dar n-ai avut de zis ce am eu... Ți-a fost mai uşor..., se întristă actriţa, care acum nu mai juca niciun rol, ci îşi trăia propria mâhnire.

- Ba mi-a fost greu, pentru că nu sunt obişnuită să mă analizez cu ochi critic în faţa altcuiva, cu atât mai puţin a unui preot. Mi-a fost puţin frică, recunoscu Silvia. Tremuram, când m-am aşezat în genunchi. Aveam impresia că o să mă certe foarte tare şi mă simţeam plină de greşeli uriaşe. Când am văzut că, de fapt, nu voia să mă acuze, ci să mă ajute, m-am liniştit. În postul Crăciunului care a trecut m-am spovedit şi eu, singură, pentru prima dată. O să mă mai duc iar, în Postul Paştelui.

- Se poate să te spovedeşti şi în afara postului? Sau e obligatoriu... Eu habar nu am de toate astea, scuze, surâse printre lacrimi Alexandra.

- Din câte ştiu eu, da. Ascultă, Alexandra. Eu nu am multe cunoştinţe aprofundate despre religie. Doar în ultima vreme m-am preocupat mai mult. Cumva relaţia mea cu Matei, cu urcuşurile şi coborâșurile ei, m-a apropiat de Dumnezeu. Uite ce părere am eu: că e mare dar să-ți pară rău pentru ceea ce ai făcut, după cum spune şi zicala: „Greşeala recunoscută e pe jumătate iertată." Pot vorbi cu preotul meu duhovnic, să te primească şi pe tine la spovedit. Când vrei tu şi când va putea şi dumnealui. Iar cu Doru, eu zic să mai stai de vorbă şi să ai speranţă: aminteşte-ți că la mare el a fost cel ce ne-a propus să vizităm catedrala din Constanţa. Înseamnă că pe undeva şi el simte o chemare de sus. Iar dacă şi ţine cu adevărat la tine, veţi găsi, împreună, o cale.

- Mi-e teamă că e prea târziu..., continuă resemnată Alexandra. Trăim împreună de câteva luni, ascunşi, când nu sunt acasă ai lui sau ai mei. A devenit cumva... obişnuinţă. Mi-e teamă că, dacă îl voi refuza eu, el va umbla cu alte fete. Nici el, nici eu, n-am fost cu altcineva înainte. Ştii tu la ce mă refer.

- La asta chiar nu mă pricep, murmură Silvia. Deci nu-ţi pot da niciun sfat, decât cel mult al unui idealist: speră, ai încredere, roagă-te. Dacă vrei, o să mă rog şi eu pentru tine.

- Mulţumesc, Silvia! Cu câteva zile înainte nici n-aş fi crezut că o să-ţi vorbesc ca unei surori... E norocos Matei că te are drept prietenă... Era un dezastru dacă rămânea cu mine... Iartă-mă. O să încerc să-ți urmez sfaturile. Chiar vreau să mă spovedesc şi eu, dar o să-mi las un răgaz să mi se mai limpezească gândurile, să-mi scriu eventual pe o hârtie... păcatele... - ce ciudat sună! - , mulţumesc... O să mai vorbim. Cred că înţelegi că n-aş vrea să afle absolut nimeni de discuţia asta, nici Matei, nici Sorina... Mă bazez pe tine.

- Stai fără grijă. Nici nu sunt genul de bârfitoare. Îți mulţumesc şi eu de deschidere. Poţi conta oricând pe prietenia mea, îi răspunse Silvia cu voce caldă.

- Știu... Aş vrea să-ți pot răsplăti într-un fel, cândva, acest mare ajutor pe care mi l-ai dat. Mă simţeam prăbuşită, în cădere liberă. Îți cer prea mult, dacă te întreb: nu ai cumva o carte de rugăciuni în plus?

- Ia-o pe-a mea. E răsfoită, dar... Eu îmi pot lua oricând alta. Ştiu de unde. Primeşte-o, te rog, insistă Silvia.

În același timp, Matei citea încruntat fragmentele extrase de Silvia, de pe CD. „Deci aşa, Sfântul ajunge în apropierea lui Dumnezeu încă din viaţa aceasta... Și gustă bucurii pe care noi, ăştilalţi, nici nu le bănuim..., şi care sunt doar preludiul celor din împărăţia cerurilor...", conchise el. „Cu alte cuvinte, noi, adică nu toţi, ci doar cei ca mine, suntem nişte încuiaţi, nişte necunoscători, şi nu căutăm ce e mai bun... Dar cum ajung Sfinţii la bunătăţile alea? Doar stând aşa, mereu, în genunchi? Rugându-se? Cum de nu se plictisesc? Tot nu-i înţeleg. Poate că numai anumiţi oameni sunt destinaţi să ajungă Sfinţi. Atunci însă ar fi nedrept. Iar Dumnezeu nu e nedrept. Cu cine aş putea sta de vorbă? Silvia... nu cred că ştie ea toate răspunsurile..."

Matei privea pe geam. „Ce de lucruri complicate! Numai ochii Silviei sunt aşa de limpezi şi clari! Mai bine aş trece pe la ea... Da, asta dacă n-ar avea mama ei, mereu, un dinte contra mea. De parcă aş fi un paria!" se înciudă el, lovind cu pumnul în pervaz. „Măcar dacă Prietenul... Ia să văd... Eram sigur!" Matei citi ultimul mesaj primit pe telefon de la P.:

„Viaţa oricărui om se poate transforma în rugăciune. Dacă e pe drumul cel bun şi cu inima îngenuncheată."

„Extraordinar, Prietene! Oricine ai fi, îmi eşti de mare folos! Dar, de fapt, ce-a vrut să zică? Te poţi ruga oricând, oriunde? Şi scriind, şi mâncând? Dar cum te poţi concentra în două părţi deodată? Tot nu înţeleg. Doamne, luminează-mă; îmi mai trebuie nişte... «elemente», ca să înţeleg."

---

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.

---

     
 
Autor: Prof. Religie Mirela Șova