Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XXVII

Capitolul  XXVII

În următoarele săptămâni, clubiştii se concentrară asupra muzicii. Îşi schimbaseră locul de întâlnire, de la Doru, acasă la Diana. De asemenea, lăsaseră glumele deoparte şi se „trudeau" asupra unor noi texte şi a unor noi melodii. Doru şi Alexandra veniseră şi ei la prima întâlnire, ca să vadă ce se petrece. Erau puţin supăraţi de întorsătura lucrurilor.

- Textiera cred că va rămâne, în principiu, Silvia, iar solista de bază va fi Sorina, decretă Victor. Dar compozitorul? Să vedem cine are cele mai multe idei!

- Dar ce gen de muzică o să cântăm? Şi ce fel de texte... ? îi întrebă pe toţi Diana.

- Nu excludem niciun gen. Vom cânta în funcţie de inspiraţie. Să începem, preluă conducerea Matei. Silvia, ai vreo idee? Eu am capul plin de melodii de tot felul.

Silvia se aşeză la un birou, în faţa unor coli albe, cu un pix în mână.

„Să inundăm lumea cu sunet,

De tineresc suflet şi glas,

Să dăruim al nostru cântec,

Celor ce pot uita de ceas."

Ăsta ar fi refrenul. Mi-a venit primul în minte. De acum înainte promit să mă gândesc de acasă la text. Numai să vă placă stilul meu. Dacă aveţi alte propuneri, nu mă supăr.

Aşa au început. Au mers pe mâna Silviei ca text şi a lui Matei - ca melodie. Le plăcea ceea ce făceau. Vineri seara, sâmbătă şi duminică după-masă se întâlneau ca să cânte împreună. Părinţii îi încurajau. Şi domnul Virgil făcea progrese. Învăţase câteva melodii simple, la pianină. Putea cânta şi cu degetele cele accidentate, slab însă.

Sorina mergea şi ea la biserică împreună cu Silvia. Se rugau împreună, ca prietenii lor să vină şi ei, cândva. Alexandra le privea din ce în ce mai ciudat şi chiar se simţea inconfortabil în preajma lor. Într-o zi, la şcoală, în pauză, „actriţa" le văzu pe cele două şuşotind.

- Ce puneţi la cale, băbuţelor? le zise ea, ironică. Când vă văd cu fustă lungă şi broboadă? Aţi bătătorit calea bisericii, nu ca noi, păcătoşii.

- Ce-i cu tine, Alexandra? Ori ne invidiezi pentru ceva? Sau ne spionezi? îi răspunse Sorina. Nu ne face să-ţi zicem şi noi vreo două. N-o să-ţi placă.

- E interzisă răzbunarea, aţi uitat? Sau vă duceţi degeaba la slujbă... Concentraţi-vă mai mult la predică, îşi continuă ironia „actriţa". Simţea o ciudă inexplicabilă pe ele. Voia să le umilească puţin.

- Alexandra, cred că ai o zi proastă. Dacă te-am supărat cu ceva, spune-ne-o direct, nu prin înţepături... Ce este? zise Silvia, împăciuitoare.

- N-am nimic cu voi. Dar vă văd pe geam cum mergeţi la biserică şi... mi se pare straniu. Ce v-a apucat? Am văzut şi că ocoliţi fumatul, băutura, flirtul... nevinovat. Nu-mi plac mironosiţele. De ce nu vă trăiţi pur şi simplu viaţa? Nu vă daţi seama că, la un moment dat, veţi exploda, că nu vă veţi putea ţine în frâu, şi că atunci va fi şi mai rău? Vă atenţionez prieteneşte...

- Ce? Tu-ţi trăieşti viaţa? Cum? Căutând tot ce e interzis? Negăsind nicio plăcere în ceea ce e firesc, sănătos, cotidian? Nu cred că eşti cea mai fericită persoană, încât să ne poţi da şi sfaturi, îi răspunse tot Silvia. Sau crezi că noi ne prefacem că suntem mulţumite? Că adunăm frustrări, că mocnim sub masca liniştii şi a credinţei? Află că nu e aşa. E treaba ta cum îţi trăieşti viaţa, dacă ţi-o iroseşti sau nu. Dar nu te minţi că o şi trăieşti frumos...

- Ce? Știi tu cum îmi petrec eu timpul? Cine eşti tu să mă judeci? Te crezi puternică, dacă l-ai răpit pe Matei din gheruţele Corei? Pentru cât timp ai învins? Iar dacă nu-l câştigai, nu erai la pământ? Ce să zic,... marea înţeleaptă..., se îngâmfă Alexandra.

Se sună de intrare. Silvia era întristată de cuvintele tăioase ale celei pe care o considera, totuşi, prietenă. Oare avea vreun dram de dreptate? O cuprinse nesiguranţa. În ora următoare, gândurile îi zburară cu totul aiurea, deşi avea literatură, una din materiile ei preferate. Deşi se pregătise cu mai multe întrebări şi răspunsuri incitante, ea moţăi în bancă..., pierdută. În pauza următoare, Alexandra o căută din nou.

- Iartă-mă, Silviuţa. Nu ştiu ce mi-a venit. E dreptul vostru să credeţi ce vreţi şi să vă duceţi la biserică. N-am vrut să te rănesc, deşi asta am făcut...

- Lasă, nu-i nimic, se însenină Silvia. Ai şi tu dreptatea ta. Eu depind prea mult de Matei, de prietenia cu el. Iraţional de mult. Trebuie să fiu ceva mai detaşată, altfel o să-l sufoc şi o să mă transform într-o geloasă irecuperabilă. De ce nu vii şi tu o dată cu noi, într-o duminică? Crezi că te-ai transforma într-o „băbuţă", cum ai zis?

- Nici nu m-am gândit să vin şi eu, deşi văd biserica de la geamul camerei mele, neîncetat. Chiar aşa, e ciudat că trec pe lângă ea ca şi cum n-ar fi. Când bate clopotul îmi pun perna pe urechi sau căştile, să ascult muzică. Când e slujbă, ţin toate geamurile închise, să nu se audă până la mine. E unul din motivele pentru care ne-am pus termopane, şi la balcon. Ca să nu fim... stresaţi. Ai mei au vrut să facă reclamaţie la primărie, pentru că se aude „zgomot" de la staţia bisericii, şi s-au certat cu preotul, să scoată boxele... Până acum toate astea mi s-au părut ceva firesc. O să mă gândesc la propunerea ta. Sigur nu te-ai supărat?

- Nu. Încerc să nu mă simt „atacată" de nimeni. La ultima predică, apropo de atenţia la predici, părintele ne-a spus că nimic nu e întâmplător pe lume, şi că Dumnezeu ne veghează în toate. Deci eu încerc mereu să văd partea plină a paharului. Tu ai o altă opinie. Eu te respect pentru asta, încheie Silvia.

Alexandra rămase pe gânduri. Până atunci o socotise pe ultima prietenă a Jderului drept o fiinţă slabă, cu un oarecare talent literar şi muzical, dar fără un punct de vedere solid. Adică nu era omul care să se impună, să-şi găsească „adepţi", să strălucească prin curaj, fermitate,... tupeu. I se răsturnase părerea. Se simţea mică în faţa Silviei şi neajutorată în faţa vieţii. Dar acest sentiment nu dură decât câteva momente. Se scutură ca după un vis urât şi intră la o nouă oră.

În duminica următoare, una geroasă, de sfârşit de februar, Silvia se întâlni la biserică, după obicei, cu Sorina, cu părinţii lui Matei şi cu Onu. La scurt timp, ea văzu strecurându-se spre iconostas ... silueta inconfundabilă a lui Matei. Îl urmări cum se închină stângaci şi cum, parcă neajutorat, el, Jderul cel puternic şi sigur pe sine în orice altă împrejurare - aprinde o lumânare şi o duce, cu un pomelnic şi prescură, la altar. După care Matei se opri în dreapta naosului, lângă tatăl lui. Jderul întoarse capul spre ea şi îi zâmbi discret, o clipă. Silvia se emoţionă. Se rugau împreună!

În dimineaţa aceea, Alexandra se trezise devreme, cu o profundă nemulţumire în suflet. Clopotul bisericii nu îi mai provocă aceeaşi repulsie ca în toate celelalte zile, când bătea. De data aceasta, parcă bătea anume pentru ea. Se postă la geam, în spatele perdelei, şi urmări pe toţi cei care veneau la biserică. Privea felul în care mergeau, cum se închinau. Observa ce fel de oameni vin la biserică. Văzu că vin primii tocmai bătrânii care de-abia mergeau, cu bastoane. „Ca să ocupe un loc", nu se abţinu ea. Apoi văzu lume pestriţă, de obicei modest îmbrăcată. O văzu pe Silvia, cu cojocelul ei lung. I se păru că fata a privit în direcţia geamului ei. Instinctiv, „actriţa" se dădu înapoi. După care reveni. Silvia intrase. După o vreme, o văzu pe Sorina, cu un pardesiu cafeniu şi cu un şal crem pe umeri. Aceasta îşi puse şalul şi pe cap, la intrarea în biserică.

Alexandra surâse uşor maliţios. Urmară, dintre cunoscuţi, părinţii lui Matei, cu fratele lui cel mic... Ea observă, cu respiraţia tăiată, cum îşi făcea cu greu cruce domnul Virgil. Şi cum Onu îşi scosese fesul la intrare. „O familie foarte cumsecade", se gândi ea.

Se pregătea să-şi părăsească postul de supraveghere, când îl văzu şi pe Matei, grăbit, venind spre biserică. El îşi făcuse o cruce grăbită şi intrase oarecum cu îndrăzneală, fără o pauză... de reculegere. „Se vede că nu e obişnuit cu asemenea... vizite. S-o fi întâmplat ceva, şi el vrea doar să-i avertizeze pe ai lui... sau pe Silvia? Ia să mai aştept puţin."

Zadarnică îi fu aşteptarea. Matei nu ieşea. „Ei, ce s-a întâmplat cu Jderul? De ce mă mir, de fapt? Ori ai lui, ori Silvia, l-au convins. Da... Se sparge cercul nostru. Adio, gaşcă. Eu rămân doar cu Doru... Cât o să rămân şi cu el..." Fu surprinsă de propriul ei gând. Adică, de fapt, voia să se despartă de Doru? Se plictisise? O cuprinse frica. Deschise geamul, să ia o gură de aer. Cuvintele slujbei îi pătrunseră în casă şi în urechi, ajungând pentru prima oară, nestingherite, până la inima zbuciumatei fete.

„Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ție mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor", cânta preotul.

Ea închise geamul imediat. Se aruncă în pat şi începu să plângă cu suspine adânci, sub pernă. Ca să nu se alarmeze părinţii... Nu auzi că-i sună mobilul, nu mai auzi nimic, în afara dangătelor de clopot din inima ei. „Oare am înnebunit? Ce-i cu mine?" se trezi ea, după un timp. „N-am mai plâns de câțiva ani buni, de când mi-am ars o rochie cu fierul de călcat..."

Se sculă şi privi din nou pe geam. Încă mai veneau persoane la slujbă. Se adunaseră şi câţiva cerşetori, zgribuliţi de frig, care cereau mila celor ce intrau. Se hotărî să coboare şi ea. „Numai un pic, aşa, să văd şi eu cum este. Nu stau mult", se minţi Alexandra. Se îmbrăcă în grabă, luă câțiva bani mărunţi şi plecă. La ieşire, mama o întrebă:

- Ei, iar pe la Doru? Unde te duci la ora asta?

- Da..., nu... Mă grăbesc, mami. Îți spun la întoarcere. Pa.

Alexandra dădu mărunţii cerşetorilor şi intră cu paşi nesiguri în biserică, făcându-şi o cruce chinuită. „Sper că ai mei nu m-au văzut pe geam...", se sperie ea. Se bucură de claritatea cu care curgeau cuvintele slujbei. Putea auzi cu maxim de exactitate. Rămase în spatele tuturor, urmărind totul cu vădit interes. Acest „spectacol" îi scăpase până acum. Nu-l înţelegea. De altfel, orele de Religie o plictisiseră îngrozitor. Îşi dădu singură seama că nu era îmbrăcată destul de „decent" pentru slujbă. Cu gecuţa scurtă, cu blugii strâmţi, plini de tăieturi... „Bine că sunt în spatele tuturor...".

O bătrână, care intrase atunci, o mustră în şoaptă: „Ei, fetiţo, n-ai pic de ruşine. Aşa se intră în casa Domnului? Șterge-ţi măcar rujul de pe buze. Ai venit degeaba, dacă nu respecţi..." Plescăind din buze de indignare, bătrâna trecu mai departe. Alexandra vru să intre în pământ, să se transforme în cameleon şi să ia culoarea mochetei din biserică... Nu era rujată. Avea buzele foarte roşii pur şi simplu. Îşi plecă privirea în pământ şi îşi lăsă părul să-i acopere faţa. Vru să plece şi să nu mai vină niciodată acolo. Femeia de la lumânări, care auzise frânturi din cuvintele de mustrare, veni la ea, îi dădu o eşarfă şi îi zise încet, luând-o după umeri:

- Nu te supăra, aşa e ea. Aşa face cu oricine. E bolnavă cu nervii, de când i-a murit băiatul, de leucemie. Iart-o. Uite, puneţi eşarfa asta. Aşa n-o să se mai ia de tine. Lasă, nu te supăra.

Alexandra îi surâse, recunoscătoare. Rămase până la sfârşitul slujbei. Vru să plece, deşi vedea că ceilalţi mai rămân şi se îndreaptă spre altar (de fapt, se duceau la miruit, dar Alexandra nu ştia). „Oare se mai întâmplă ceva? S-o întreb pe Silvia? Sau să plec, să nu mă vadă..."

Alexandra se hotărî să plece. Înapoie eşarfa şi ieşi, grăbită. Acasă îşi verifică telefonul. Avea mesaje de la Doru. Îl sună.

- Ei, ce faci, ai dispărut? Nu era vorba să vii pe la mine? o apostrofă acesta. Doar ştii că ai mei sunt la ţară... Când mai prindem noi o asemenea ocazie? Te aştept. Am şampanie de care îți place ţie şi alte suprize! Sau s-a întâmplat ceva?

- Nu ştiu dacă pot veni. N-am nimic, sunt pur şi simplu puţin tulburată. Să o lăsăm pe altă dată, îl respinse fata, nehotărâtă.

- Ai înnebunit? Să nu-mi spui că ţi-ai găsit pe altul, că iese cu bătaie! se aprinse Doru.

- Bine, vin. Nu ştiu dacă o să-ţi pot explica ce am, dar nu are legătură cu niciun altul. Ci doar cu mine.

- Oricum, sună rău. Te aştept, se bosumflă tânărul. Nici prin gând nu-i trecuse că va întâmpina vreo piedică din partea ei.

Alexandra mâncă în grabă şi plecă. Mama ei o urmărea cu îngrijorare. „S-a închis în ea, fata asta. Nu-mi mai spune nimic, de la o vreme... Sper că... e bine."

Doru o aştepta. Fuma şi el, de nerăbdare. Se învăţase de la ea. Alexandra îi refuză ţigara întinsă.

- Vrei să ţi-o stingi şi pe-a ta? N-am chef acum de asta..., îi zise ea, cu voce stinsă. Opreşte şi muzica, te rog. Hai să vorbim.

- E serioasă problema, dacă tocmai tu nu fumezi. Hai, recunoaşte. E altul, nu? Te-ai îndrăgostit de altcineva? Cine e? Îl cunosc? Sau te-ai plictisit de mine...? Spune-mi odată, nu vezi că fierb?

- Nu, Doru. Nu mai merge aşa. M-am săturat de mine, nu de tine. Tu eşti un băiat bun. De ce te-ai luat după mine? Eu sunt o nebună, o zănatecă.

- Alexandra, revino-ţi! Înţeleg acum. Eşti într-o pasă depresivă. Chiar şi tu, actriţa mea, poţi trece uneori prin de-astea. Mi-a venit inima la loc. O să-ţi revii până mâine. Hai, bea şampania. Gata, gata...

- Doru! Eu vorbesc serios. Nu mai pot aşa. Nu vreau să mai trăim împreună. Să ne ascundem, când ai tăi sunt plecaţi. Azi am plâns, îţi închipui? De nu ştiu câţi ani n-am mai plâns eu! Mai mult nu pot să-ţi spun. Tu crezi în Dumnezeu? Tu crezi că e bun, că ne iartă, orice am fi greşit? E important să-mi răspunzi. Zi!

- Alexandra, actriţa mea, eşti sigură că nu e un rol pe care îl joci? Niciodată nu ţi-ai pus asemenea probleme existenţiale, prinţesă...! Cine spunea mereu că prezentul trebuie trăit la maxim, cu voluptate... Să-ţi amintesc tocmai eu?

- Nu mi-ai răspuns. Te rog! Ți-am zis că e important, insistă ea.

Doru era consternat. Tot romantismul zilei zburase.

- Cred aşa, cât să nu fiu ateu. Vrei să spui că tu crezi? îi zise el într-o doară. Avea în faţă o altă Alexandră. Una tristă, pentru prima dată. Una care nu fuma, nu bea şampanie, nu... Oare îi mai plăcea această Alexandră? Prinţeso, de ce nu-mi poţi spune exact ce s-a întâmplat? adăugă el, resemnat, privind-o cu atenţie.

- Pentru că nici eu nu ştiu ce s-a întâmplat şi sunt foarte speriată că nu mai pot fi eu însămi, izbucni ea. Hai să bem şampanie. Sau nu. Tu te-ai gândit vreodată că Dumnezeu ne priveşte, că ştie ce facem acum, chiar dacă noi ne ascundem, chiar dacă Matei nu a spus nimănui...

- Alexandra. Suntem doar noi doi. Dumnezeu are şi altă treabă decât să... Haide, prinţesă, nu-mi strica ziua de tot. Prefer să mă faci gelos, să te uiţi după cine vrei. Şi după Matei, dacă nu ţi-e milă de Silvia - numai să ieşi din starea asta.

- Doru. Azi am fost la biserică. Nu-mi amintesc să mai fi fost vreodată la o slujbă. Am vrut cu toată fiinţa să mă duc. Mi-am dat seama că voisem de mult să fac asta, dar mă prefăceam că nu vreau. Normal, nu m-am simţit în largul meu, pentru că nu ştiam exact ce se întâmplă acolo. Dar mi-am recunoscut acolo sufletul rănit. Plin de bube, de dureri, de cărări necercetate. Erau şi Silvia şi Matei. Da, venise şi Matei. Şi a stat la toată slujba. Crezi că înnebunim cu toţii? Crezi că nu e ceva real? Crezi că zbuciumul meu e o aiureală, un non-sens? Dovedeşte-mi-o, şi o să mă liniştesc. O să redevin Alexandra pe care o ştiai.

- M-ai luat pe nepregătite. Să zicem că ai dreptate, că ceea ce simţi e real şi adevărat. Că eu sunt cel insensibil... Dar tu crezi că o să poţi lăsa toate obiceiurile şi ... plăcerile noastre deodată şi definitiv? Fumatul, spre exemplu. Ai de gând să-l laşi? Şi hârjoana noastră? Şi micile tale ironii? Unde ai s-o îngropi pe Alexandra asta? Ce vom face? Ne vom plimba cuminţi prin parcuri, ca Silvia şi Matei? Sau vrei să ne despărţim???

Alexandra vru să-şi aprindă o ţigară. Apoi o stinse.

- Nu vreau să ne despărţim, Doru. Și aşa, deprimată, tot la tine ţin. Dă-mi un răgaz, să-mi adun gândurile. Poate o să găsesc la cineva un sfat. Nu uita, chiar dacă s-a spart clubul..., noi avem prieteni. Sunt convinsă că ei ne sunt în continuare prieteni.

---

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.

---

     
  
Autor: Prof. Religie Mirela Șova