Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XXV

Capitolul  XXV

În cursul săptămânii următoare, cei şase tineri se reuniră încă o dată, pentru a înregistra melodia de la Crăciun. Trebuia să dureze trei minute, iar formaţia care o interpreta trebuia să fie alcătuită din maxim şase persoane - deci fără Doru şi Alexandra... De înregistrare s-a ocupat Adelin. Cora nu s-a mai arătat. CD-ul a fost trimis la televiziune, urmând să aibă loc preselecţia, după două săptămâni..., când trebuiau să cânte live. Deocamdată ei nu se gândeau la asta. Revelionul bătea la uşă. Şi apoi, aşa sunt tinerii: alungă din minte grijile, spaimele, ca să se invadeze de speranţe, de trăirea din plin a prezentului. Viitorul se ţese, doar, din clipe minunate de prezent.

Matei ducea o politică de diplomaţie extremă cu mama Silviei. Voia să obţină o permisiune, ca Silvia să-şi petreacă Revelionul cu familia lui.

- Silvia dragă, nu te implici în prea multe activităţi cu băiatul ăsta? îi zise doamna Emilia fetei sale mai mari, vineri, pe când ornau împreună un tort diplomat. Mâine - poimâine vii să-mi zici că te şi măriţi cu el. Nu ești, totuşi, cam aprinsă? Poate chiar mai aprinsă decât el? Ai grijă, dragă, eu am fost mai calculată, mai raţională. Nu m-am lăsat dusă de val niciun moment. Am ştiut pe cine aleg. Tatăl tău avea un viitor... Tu vrei acum să petreci Revelionul cu el, la familia lui? Atunci mâine ce o să-mi mai ceri? Ori sunteţi logodiţi, ca să fiţi atât de apropiaţi? Uite ce e. Eu nu mă opun prieteniei voastre, mai ales că băiatul e dezgheţat, inventiv şi şarmant... Cum a fost şi taică-tău în tinereţe... Dar să nu depăşiţi anumite limite. Să nu-mi puneţi răbdarea la încercare. E prea devreme să faceţi Revelionul împreună la familia lui. Eu mă opun. Mergi cu noi la familia Nisipescu.

- Mamă, nu mă mai cert cu tine, că nu are rost, acum, de sărbători. Dacă vrei să merg cu voi, aşa să fie. Deşi..., mă rog... Matei m-a rugat să te întreb dacă îl mai laşi o dată să-şi pledeze cauza... în stilul lui. Eu i-am zis s-o lase baltă.

- Da... Nu se lasă, băiatul tău. Să vină, să-şi pledeze cauza... Oricum nu mă poate convinge. Dar mă amuză. Va veni personal sau prin telefon? se interesă d-na Emilia, deja mai destinsă.

- Va veni aici, fireşte. Când vrei tu, spuse Silvia cu prefăcută indiferenţă.

- N-are decât. În după-masa asta, încheie d-na notar, finalizând şi ornatul tortului.

Silvia îl sună pe Matei şi îi dădu vestea cea bună. El „zbură" spre casa ei, convins că va începe noul an alături de Ghiocel. Era plin de optimism, mai ales că fata îi promisese sprijinul ei în proiectul de traducere.

- D-nă Petrescu, nu e nimic rău sau exagerat ca Silvia să petreacă noaptea de trecere spre Noul An cu mine, cu familia mea, eventual şi cu Dănuţa, dacă vrea şi dacă doriţi. Sorina, ştiţi, prietena Silviei, l-a invitat la ea, în familie, pe Marcel, prietenul ei. Va fi o seară paşnică. Credeţi că era mai bine ca eu, prietenul Silviei (Matei sublinie aceste cuvinte), să petrec Revelionul dormind în vreo discotecă, aiurea? În felul ăsta, fiica dvs. mă poate „controla", nu credeţi? Iar dacă nici ea nu ţine în mod special să meargă în acea vizită... Dacă ar vrea, mie mi s-ar părea normal, mai ales că va fi cu dvs.... Trebuie să ţineţi cont şi de părerea ei, nu?

- Dragă... Matei, aproape m-ai convins. Dar vrei să zici că toţi colegii voştri de liceu - sau cei mai mulţi - îşi petrec sărbătorile la familiile prietenilor sau ale prietenelor lor? Că e o modă de mare amploare, şi n-am eu cunoştință de ea? Brusc, liceenii au devenit paşnici burghezi? Iar eu sunt vreo mamă inchizitoare, de modă veche sau cu prejudecăţi?

- D-nă Emilia, de ce vă supăraţi? Vă dau şi eu ce argumente pot. Nu ţin cu dinţii de seara de Revelion, ca să fiu împreună cu Silvia atunci. Sunt şi alte zile în an. E vorba doar de un simbol... Nu e nicio problemă dacă nu se poate. Sper ca măcar să nu aveţi ceva împotriva mea. Eu încerc să o respect cât pot de mult pe Silvia şi să îi încurajez talentele, în orice domeniu.

Matei se desumflase. Atitudinea bățoasă a mamei Silviei îi arăta că încercarea lui eşuase. „Nu îi înțeleg pe aşa-zişii maturi. Tot timpul se opun. Cel puţin unii dintre ei. Mai rău decât copiii mici. Chiar şi Onu e mai înţelegător, uneori.", se gândi el, privind luminiţele bradului.

D-na Emilia, cu chipul încruntat şi cu mâna dreaptă la bărbie, se pregătea de „lovitura fatală":

- Bine, tinere. Încă o dată m-ai convins. Nu-mi place să trec peste dorinţa Silviei şi nici să refuz un tânăr atât de original şi plin de aplomb. Să fie ca tine. Îmi rămâi dator cu o tavă de plăcinte cu răvaş!

Cei doi liceeni erau uimiţi. Încă o victorie! De necrezut! Se priviră plini de mulţumire. Revelionul împreună! O noapte a viselor împletite în doi! Nici nu mulţumiră d-nei notar, atât erau de luaţi prin surprindere.

Fu un Revelion molcom, cu fundal de pocnet de bici, de buhai, de Pluguşor, de zgomot de pocnitori şi cu artificii aruncate de la balcoane. D-na Maria făcuse două tăvi de plăcintă cu răvaş: una fusese dusă de Matei mamei Silviei. De asemenea, Silvia mai pregătise un tort diplomat, pentru familia Jderului. În casa familiei Topaz plutea o linişte fericită a celor uniţi la bine şi la rău. La miezul nopţii ciocniră cupe de şampanie şi își aleseră bucata de plăcintă. Matei găsi în partea lui trei bileţele: două scrise de mama sa („Noroc cât carul", „An fruntaş") şi unul practic desenat de Onu (un purcel). Făcură haz de implicarea celui mic - care deja adormise. Silvia găsi un singur bileţel, pe care tot Onu desenase o floare cu foarte multe petale.

- Cine-mi tâlcuieşte şi mie mesajul? se amuzase ea.

- Adică dintr-un plăpând Ghiocel, te vei transforma într-o floare mai mare, vei înflori, Silvia! îi spuse Matei cu o mină aparent serioasă.

Domnul Virgil nimeri şi el tot un desen de-al Onuţului, un pian.

- Măi, să știţi că băiatul nostru se face filosof! Ce tâlc mai e ascuns şi aici? întrebase el, nedumerit.

- Poate că ai dreptate, şi... poate că şi Onu are dreptate, avu o sclipire d-na Maria. Dacă ai avea o pianină din astea, moderne, şi ai învăţa să cânţi la ea...

- Crezi că m-ar ajuta, pentru degete? intui și domnul Virgil.

- Alt sens nu poate să aibă! continuă soţia. Numai că..., lasă dragule, o să-ţi luăm. Dar cine-ţi va da lecţii de pian?

- Uitaţi că eu iau lecţii de pian de la şase ani? se oferi Silvia. Atât cât pot eu să-i explic domnului Virgil...

- Eşti foarte drăguţă. Nu-ţi vom uita propunerea, zâmbi tatăl lui Matei. Deocamdată..., e doar un răvaş de plăcintă. Nimic mai mult. Maria, tu nu ai nimic?

- Ba da, chiar două: „mare bucurie" şi „la mulţi ani"!

- Există, pe undeva, în plăcinta asta, şi răvaşe mai puţin... bune? o întrebă Ghiocelul.

- Depinde în care tavă s-au strecurat. Sunt vreo trei - patru aşa, de „opoziţie", îi răspunse d-na Maria.

Îşi făcură între ei multe urări de bine şi sănătate, pentru Noul An. Cu toţii sperau să fie un an de revigorare, mai ales pentru d-l Virgil şi unul de succese pentru Matei şi Silvia. D-na Maria părea că tânjeşte şi ea după ceva. Silvia observă lucrul acesta şi o abordă deschis, în bucătărie, pe când scoteau friptura de la cuptor.

- D-nă Maria, de ce aveţi o umbră... de mâhnire pe față, tocmai în această noapte? îndrăzni ea.

- Ei, drăguţă, deocamdată nu ai cum să înţelegi. Viaţa de familie, privită din exterior, pare foarte frumoasă, liniştită, plină de siguranţa fericirii. Îţi mărturisesc însă că mi-aş dori o preocupare în plus, un serviciu, dacă vrei..., care să mă scoată din monotonie. Nu e vorba că nu sunt mulţumită cu ceea ce am... Uneori însă îmi alunecă gândul... Nu mă lua în seamă. O să-mi treacă. Vezi, ai grijă, bărbaţii nu trebuie să ştie nimic de asta.

- Da, aveţi dreptate..., se întristă uşor şi Silvia. Dar am văzut că lucraţi goblenuri în timpul liber. Nu e... un hobby... ?

- Ba da, dar e destul de chinuitor pentru ochi şi foarte migălos. Onu mă întrerupe din lucru foarte des. Şi, de altfel, îl fac din pasiune. Nu ne aduce... niciun venit în plus. Aş vrea să fiu mai... utilă din punctul ăsta de vedere. De exemplu, ca să pot lua pianină pentru soţul meu. Eu am două mâini, nu ar trebui să mă simt neputincioasă.

- Dar poate vă pricepeţi şi la altceva, ca să puteţi încerca. Sau să urmaţi un curs de... ceva, din cele de trei luni, de şase luni, de croitorie, spre exemplu...

- La croitorie mă mai pricep. Multe rochii, fuste, mi le fac singură. Dar le cos de mână şi la o vecină. Nu avem maşină de cusut. Apoi, mi-ar trebui, probabil, una foarte bună... Nu i-am propus niciodată asta soţului meu... Lasă, uită ce ţi-am zis, Silvia. O să ne descurcăm noi, cumva. Dumnezeu ştie de ce avem noi nevoie şi ne va da...!

- Bine, d-na Maria. Vă puteţi bizui pe discreţia mea absolută. Iar dacă pot să vă ajut cu ceva, cu orice, vă rog să apelaţi la mine ca la o... rudă.

- Ca la o fiică. Mulţumesc, drăguţă. Uite, dacă vrei, să te rogi şi pentru noi, în colţişorul inimii tale, când vei vrea...

- Desigur, doamna Maria. Desigur! Deja..., se opri Silvia, simţind un val de simpatie crescută pentru răbdătoarea femeie din faţa ei. „Ar fi o mamă-soacră minunată", îndrăzni gândul ei să rostească. Silvia roşi... de căldura din bucătărie.

Restul nopţii, ca şi al vacanţei de iarnă, decurse fără incidente. Subiectul „Cora şi Adelin" părea o poveste străveche pentru Matei şi Silvia. ei îşi făureau zeci de planuri împreună. Începură deja să lucreze la programul Jderului, când la el acasă, când la ea. Silviei îi stătea ca un cui înfipt în minte ideea că trebuie să ajute cumva pe părinţii lui Matei. Dar cum să o facă, fără să-i jignească? În plus, trebuia să strângă mai mulţi bani, pentru pianină şi maşina de cusut... Toate economiile ei fuseseră cheltuite de sărbători. Se ruga mai mult acum, pentru ca Dumnezeu să le îndrume paşii tuturor pe drumul cel bun. Matei nu aflase nimic despre dorinţa mamei lui. El se gândea numai la pianina tatălui. Se simţea neputincios. Implora din priviri pe prietenul său din icoană, pe Sfântul Nicolae, să îl ajute.

Şi de această dată, şi la acest capitol, tot Cora fu cea care interveni...

---

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.

---

     
  
Autor: Prof. Religie Mirela Șova