Mandrie. Aproapele. Adam. Asuprirea saracilor

Despre mândrie

"Mândria noastră este asemenea unei fiare care, dacă este atinsă oricât de uşor, atunci este gata să sară şi să-i sfâşie pe toţi. Dar este de datoria ta să o învingi şi să nu o laşi să iasă. Chiar dacă cineva te-a supărat şi te-a mâniat şi-ţi doreşti să-i zici tot ceea ce crezi despre el, atunci procedează altfel şi spune-i mândriei tale: Stai acolo şi nu ieşi! Şi-n loc să-i răspunzi cu brutalitate, tu, dimpotrivă, vorbeşte-i cu blândeţe.

Astfel se dobândeşte smerenia. Aceasta este şi mucenicia fără de sânge."

(de la Sfântul Antonie Mărturisitorul)

Aproapele

Sfântul Duh ne învaţă să iubim pe aproapele în chip sfânt. Noi singuri nu putem să împlinim această poruncă. Primul pas spre această iubire este să lepădăm cearta, mânia, osândirea şi toate cele ce sunt direct opuse iubirii.

Dacă tu crezi că îl iubeşti pe Dumnezeu, iar în inima ta se află un singur sentiment de neplăcere, faţă de un singur om, eşti de fapt un mincinos. Aşa spune şi Scriptura.

   Ura cea sfântă faţă de aproapele înseamnă să nu fim de acord cu voia cea rea a oamenilor, chiar dacă aceştia ar fi cele mai apropiate rude, să răbdăm cu dragoste problemele pe care ei ni le creează, să ne rugăm pentru mântuirea lor. În nici un caz nu e bine să vorbim de rău pe unii ca aceştia sau să ne purtăm urât cu ei. Atunci ar însemna că îi urâm cu adevărat.

Să ne gândim mereu când ne întâlnim unii cu alţii la vorbele Mântuitorului: „Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut". (Matei XXV, 40) Aşa vom spori în iubirea de aproapele. (Sfântul Ignatie Briancianinov)

*

   Să socoteşti pe aproapele tău mai bun decât tine, să îi ceri sfat în loc să îi dai, iar lipsurile să i le completezi cu dragostea ta. Fă aceasta şi te mântuieşti. (Părintele Paisie Olaru)

Adam

Pe Adam, în Rai, nici apa nu-l putea îneca, nici focul nu-l putea arde, nici pământul nu-l putea înghiţi, nici aerul nu-l putea îmbolnăvi. Adam avea harul Duhului Sfânt, care îl ajuta să vadă şi să înţeleagă pe Dumnezeu, să priceapă cuvintele Lui şi să poată grăi cu sfinţii îngeri. De asemenea, Adam înţelegea graiul tuturor animalelor. Aceasta însemna să ai suflet viu. Dar prin căderea în păcat, Adam, Eva şi noi, urmaşii lor, am pierdut acest har. 

El nu s-a pierdut chiar de tot, numai că a rămas într-o mică măsură. Hristos, după învierea Sa din morţi, a suflat asupra Sfinţilor Apostoli, reîmprospătând suflarea de viaţă cea de la începutul lumii, cea pierdută de Adam, şi le-a dat oamenilor din nou acel har, ba chiar a promis mai mult decât harul de la început, prin ceea ce s-a dat la Cincizecime (Rusalii). (Sfântul Serafim de Sarov)

*

   Toate făpturile create, văzându-l pe Adam izgonit din Rai, n-au mai vrut să i se supună: soarele n-a mai vrut să strălucească, luna nu a mai dorit să lumineze, izvoarele nu mai voiau să ţâşnească, râurile nu mai voiau să curgă, animalele voiau să-l muşte, cerul voia să cadă pe el, aerul nu mai voia să fie respirat, iar pământul nu mai voia să-l ţină pe el. Dar Dumnezeu a oprit mânia făpturilor cu mila şi bunătatea Sa, încât toate s-au supus lui Adam. (Sfântul Simeon Noul Teolog)

*

   Adam trebuia să unească cerul cu pământul, prin bunătatea sa. Dar acest lucru l-a făcut doar Hristos, mai ales când S-a înălţat cu trupul înviat la cer. (P. Nellas)

*

Goliciunea lui Adam însemna că pierduse haina harului. Lui Hristos I s-a făcut milă de goliciunea omului şi a venit pe pământ ca să ne spele cu sângele Său, să ne îmbrace cu haina dreptăţii Sale şi aşa să ne arate înaintea îngerilor şi a Tatălui ceresc. Această haină nouă e primită de fiecare om la Botez.

Cel care păstrează curată haina Botezului e fericit şi e recunoscut de Tatăl ceresc drept fiu. El va primi moştenire cu sfinţii şi va intra în împărăţia veşnic fericită. Dar cel păcătos e fără această haină, şi, deci, e gol înaintea lui Dumnezeu. La Judecata de la sfârşitul lumii, cel păcătos care nu se spovedeşte cu părere de rău pentru păcat, se va vedea gol şi se va ruşina. Iar dacă unui om îi e ruşine să se arate gol cu trupul, cu atât mai mult îi va fi ruşine să se arate cu sufletul gol şi murdar. (Sfântul Tihon din Zadonsk)

Asuprirea săracilor

   Există o asuprire trupească: prin bătaie, răni, furt, şi una sufletească. Asuprirea sau împilarea aproapelui Îl atinge pe Hristos. Cel ce asupreşte vreun om se împotriveşte lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu e Cel ce dăruieşte unui om ceva, şi tot El e Cel care l-a zidit pe acel om. Deci e o mare greşeală să asupreşti pe orice om, dar cu atât mai mult pe cel sărac. 

Cei ce fac acest păcat sunt: judecătorii care iau mită, oamenii cu funcţii înalte care iau prin silnicie de la săraci, bogătaşii care nu îşi plătesc slugile sau le plătesc prea puţin, cămătarii, cei care pun impozite prea mari.

   Asuprirea săracilor e un păcat strigător la cer. Aşa ne spune Scriptura, la: Ieşire XXII, 22-24; Amos V, 11-12; Psalm 145, 9; Iacob V, 1-4. Lacrimile săracilor strigă la Dumnezeu după cum a strigat sângele lui Abel din pământ.

De obicei, cel bogat ajută tot pe cel bogat, iar cel sărac, orfanul şi văduva sunt părăsiţi de toţi. De aceea ei primesc ajutor numai de la Dumnezeu.

   Cele de pe pământ au fost făcute de Dumnezeu ca să folosească tuturor oamenilor, nu numai unora dintre ei. (Sfântul Tihon de Zadonsk)

 

 Prof. Religie Mirela Șova

  Raspunsuri

Literatura & Religie