Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XLVII (si Cartea Rimei...)

pt-roman.jpgCapitolul XLVII

 

 

 

Candela bucuriei

 

Candelă aprinsă cu nădejde,

Luminiţa ta ne îmblânzeşte;

Stai tăcută, în micul pahar,

Aruncând priviri de chihlimbar.

 

Ne-ntreabă copiii, de ce arzi?

Cu sclipirea ta, de ce ne scalzi?

Noi le spunem: să ne întărească

În credinţa noastră, strămoşească.

 

Cum arde uleiul, lin, în taină,

Îmbrăcându-şi a luminii haină,

Aşa curge viaţa de creştin:

Anii trec, dar el de har e plin.

 

El dă timpului său preţuire,

Prin a sa frumoasă vieţuire;

Munca lui, îmbinată cu rugă,

Ca lumina, -n cer, o să ajungă!

 

Faptele lui bune luminează

Ca soarele mândru, la amiază;

Se fereşte de orice păcat,

Ca să nu fie întunecat.

 

...Nu vă stingeţi, candele aprinse,

Nu apuneţi, inimi neînvinse,

Nu ne lăsaţi cerul fără stele,

În întunecimi şi doruri grele.

 

Luminaţi pe tineri, pe copii,

Pe cei ce vor să fie făclii;

Învăţaţi-i cum să îşi adune

Untdelemnul sfânt al faptei bune.

 

Candelă cu aripi de nădejde,

Luminiţa ta ne-nveseleşte!...

 

Era aceeaşi poezie la care se gândise Rima. La balconul din partea opusă venise El Grand Corazón, cu un buchet uriaş de liliac alb şi crenguţe de magnolia.

- Tu spune, Rima, dezvăluie-i Înălţimii Sale, ce stare sufletească aveai atunci când scriai - spune-i, copilă veşnic copilă! încheie Inspiraţia, coborând apoi de la balconaş lângă Rima.

 

Librarius Supremus îi făcu semn Rimei să vorbească. Aceasta, emoţionată, spuse încet, cu o voce atât de vibrantă, încât până şi tânărul care nota pe laptop se opri, iar Fostul Veghetor tresări adânc:

- Bucurie, înfrigurare, har, rost, cântec, fericire! Acestea toate deodată! Când scriam, îmi dădeam seama că e ceea ce-mi dorisem cel mai mult să fac, că e calea împlinirii mele şi că e un dar de Sus să pot face asta... M-am întrebat „de ce eu?"... iar inima mi-a spus să tac şi să scriu cu bucurie. Gândul la copii m-a ajutat întotdeauna, şi rugăciunea. Regret finalul acelui birou distrus şi al Dulapului, nu meritau...; îmi dau seama şi de zbuciumul atâtor doritori de a scrie care au fost lăsaţi fără elanul inimii, ...păcat, mare păcat... Însă eu nu judec. Cititorii să judece, timpul să cearnă, conştiinţele să vorbească. Eu să scriu şi să îndemn lumea spre adevăr, atât îmi doresc.

- Ce ai face dacă eu nu te-aş crede, dacă ţi-aş citi manuscrisul şi nu mi-ar plăcea? Dacă aş prefera cărţile lui Plagiatus (acesta ciuli urechile) în locul celor scrise şi încă nescrise de tine, dacă nu m-ar interesa nimic din ce au scos la iveală Dulapurile de cărţi? o probă Librarius Supremus. Eu am autoritatea să închid şi să deschid edituri, să validez ori să invalidez cărţi, scriitori. Te-ai supune hotărârii mele, oricare ar fi ea?

Rima se aşteptase întrucâtva şi la asta.

- M-aş supune, în sensul că nu aş putea publica, oficial, nimic, decât pe propriul site, pe Internet. Asta e. Dar aş continua să scriu, câtă vreme cel puţin un grup de copii, cum sunt cei de la Clubul de Literatură, spre exemplu, ar dori să citească, să pună în scenă, să se bucure de scrierile mele. Nu m-aş opri din scris... asta nu...

- Bine. Am deliberat. Decizia mea o aveţi fiecare în cutiuţa primită dinainte. Audienţa a luat sfârşit. Vă mulţumesc că aţi onorat invitaţia mea. Hristos a înviat! O rog pe distinsa Doamnă Inspiraţie să mă însoţească la un sfat de taină, iar dvs. sunteţi liberi, dragii mei, liberi să vă întoarceţi fiecare la locul lui, după cum am hotărât! încheie cu vădită mulţumire Librarius Supremus.


*


A început Postul Mare. Tinerii noştri postesc..., unii mai cu uşurinţă, alţii mai cu greu. Cora şi Vlad s-au integrat de minune în grup. Pare să nu mai fie nicio problemă..., doar că au mult, mult de învăţat şi mult, mult de gândit la ce vor face după terminarea liceului (bineînţeles, în afară de Vlad, care ştie deja...).

Silvia scrie cu frenezie...


Cartea Rimei (continuare)
 

Cap. X: Mesaje

 

Plagiatus plecă primul. Deschise cutiuţa. Înăuntru, un cuvânt ... întors, pe un bileţel: ETRAC. Nemulţumit (vederea foilor desfăcându-se din cărţile sale îl sugrumase), dar bucuros că scăpase fără altă pedeapsă, se adânci în lumea largă, căutând persoane care să aibă încredere în planurile lui de afaceri...

*

Rima era încântată de florile lui El Grand Corazón. Plecară împreună spre parc şi odată ajunşi acolo Rima deschise cutiuţa. În ea era o broşă în formă de liră, mignonă, din aur. Tânăra scriitoare şi-o prinse pe rochia albastră. O câştigase pe drept. În afară de broşă, un bileţel, scris pe hârtie fină, bleu:

 

„Dragă Rima,

Sunt convins de faptul că ceea ce ai scris până acum va avea impactul scontat asupra publicului. Dar... nu e suficient. La Cartea ta trebuie să adaugi... povestea scrierii ei, povestea Cărţii, a lui Plagiatus, a Dulapului, a Biroului, a ta! Eşti datoare cu acest roman! Fă-o în memoria biroului Veghetorului şi a Regelui Dulapurilor!

Această povestire, odată scrisă, să o ataşezi la începutul Cărţii... aşa trebuie să fie... Am încredere că va fi plină de har. O singură sugestie îţi dau: povestea Cărţii să înceapă aşa:

- Marry, Harry, Peter, Alice, Dorothy, Momo, ... , ia poftiţi aici! Să o cunoaşteţi pe Rima, Deschizătoarea Dulapului, prietena voastră nenăscută, care se naşte! Salut, Rima!

Ar mai fi ceva... Te rog să nu scrii ca şi cum ai scrie tu..., să fii un simplu personaj din carte. Tu, ca om, să fii personaj. Tu, ca scriitor, să fii din afara poveştii. Iar pentru secvenţele la care tu nu ai participat concret, ca om, am încredere că le vei prezenta corect, bazându-mă pe capacitatea ta artistică şi pe intuiţia ta - le vei imagina aproape de realitate. Gata cu indicaţiile, Inspiraţia să te îndrume!

Asta e tot. Aştept primul exemplar tipărit...

Librarius Supremus"

 

*

Editorul primise un bileţel prin care era înştiinţat că toate costurile de tipărire a cărţii Rimei urmau să fie suportate de Librarius Supremus..., iar Desenatorul găsi în cutiuţa sa o iconiţă a Maicii Domnului, pictată pe o scoică, învelită în foiţă de aur.

Dulapul dulapurilor şi Biroul celui ce nu fusese cu adevărat scriitor nu pieriseră degeaba. În scurt timp, după tehnoredactare, corectare, inserarea ilustraţiilor, Cartea urma să vadă lumina tiparului şi apoi mii de luminiţe... - ochi de cititori. Primul tiraj avea să fie de 50000 de exemplare. După aceea, cititorii vor decide!

*

Într-o cameră particulară de primire a cunoscuţilor şi prietenilor, Librarius Supremus discuta cu Inspiraţia.

- Aşa trebuiau să decurgă lucrurile; eu sunt chemată să am grijă de scriitori, mai departe... se luptă şi singuri, îi răspunse Doamna, admirând o vitrină cu vase de lut.

- A fost neaşteptat. Dacă Rima mi-ar fi fost prezentată în alt context, n-aş fi crezut că e cine e, mărturisi Librarius Supremus. Aşa, de-abia îmi vine să cred. Între subalternii mei, toţi îi ştiu de frică Veghetorului. Bănuiesc că e distrus, în primul rând în orgoliu. Dar de acum înainte, Cartea şi tot ce va mai scrie Rima sunt sub protecţia mea. O voi ruga să-şi aleagă o echipă cu care să sorteze celelalte scrieri din dulapurile de cărţi, să publicăm antologii, rând pe rând.

- Excelentă idee, Înălţimea Voastră; inspirată idee! glumi Doamna. Rima va mai scrie, atât pentru copii, cât şi pentru tineri, pentru toată lumea.

- Oamenii mei s-au orientat până acum către altfel de cărţi, tratate, cărţi pentru o anumită categorie de public, foarte cultivată. E timpul şi de altceva. Publicaţiile lui Plagiatus au bătut apa în piuă..., acum nu se mai vând. Voi aştepta să fiu primul cititor al primului exemplar al Cărţii..., încheie Înălţimea Sa, scuzându-se. În zilele astea, Doamnă, sunt mai ocupat ca oricând. Sper să mă mai vizitaţi, să-mi inspiraţi decizii cât mai bune. Respectele mele.

- Şi eu mai am ceva de făcut, conchise Inspiraţia.

*

O Doamnă sobră, năucitor de elegantă, fu văzută în faţa office-ului Fostului Veghetor, în acea zi de primăvară superbă. Resturile Biroului şi ale Dulapului ars, precum şi ale copiilor cărţii Rimei nu fuseseră măturate. Hilaria îşi luase concediu cu de la sine putere, până la clarificarea situaţiei. Inspiraţia suflă asupra resturilor, blând, ca şi cum ar fi voit să le stingă durerea. În locul lor apărură: un birouaş cât o palmă de copil, un dulăpior înalt cât un deget, CD-ul cu cartea Rimei şi copiile cărţii în mărime naturală.

*

Veghetorul - Fost Veghetor al unor Cărţi în Faşă - nu se putea admite învins. „N-am pierdut, n-am pierdut!" se amăgea el. Strângea sub braţ dosarul Rimei, nefolositor planurilor lui. În cutiuţă nu putea fi nimic bun. Trecea pe sub pomii înfloriţi anume, parcă să-i facă în ciudă. Ajunse în office-ul său. Se debarasă de dosar, se aşeză în fotoliu. Vru să o cheme pe Hilaria, să-i servească un whisky cu gheaţă.

„Nici ea nu mai e aici. Nimic nu mai e cum a fost. Doar eu, fotoliul, antecamera... Şi un maldăr de cenuşă...".

Nici nu bănuia el că, în acest răstimp, Inspiraţia salva micile păsări phoenix din cenuşa urâciunii. Deschise cutiuţa. Librarius Supremus îi pregătise o cheiţă neagră, sculptată, din lemn de abanos. O privi atent... Nu înţelegea. Cheia către ce? Spre un birou care nu fusese cu adevărat al lui niciodată, care nu-i vorbise? Despre care nici nu ştia cum de putuse vorbi? Atunci tresări.

„Oare să fi avut şi eu vreun dram de talent şi să nu-l fi cultivat? Nu se poate... Doar scrierile mele au fost respinse la început! Considerate neinteresante... Dar, dacă n-aş fi avut niciun pic de talent, biroul meu n-ar fi putut deveni unul neobişnuit! Înseamnă că un alt Veghetor m-a descurajat? Ce să cred?" şopti el.

- Să crezi ce-ţi voi spune eu, îi şopti galben Deznădejdea, instalându-se comod în sufletul Fostului Veghetor. Ţi-ai fi putut dezvolta potenţialul, pe căi cinstite. Veghetori au fost mereu, ca să descurajeze scriitorii. Numai că unii scriitori sunt mai curajoşi şi merg până la capăt. Alţii... nu.

- Aş fi fost un scriitoraş de duzină, pierdut între cronicuţe fără rost, se zbătu Fostul Veghetor. Fără putere, fără glorie, în umbra altora.

- Ştii cum se zice, croncăni Deznădejdea, fiecare îşi are locul lui în planul divin. Pur şi simplu tu n-ai vrut să-l ocupi. Te-ai gândit prea mult la alţii, la însuşirea rolului lor. N-ai făcut decât să-i pui şi mai mult în lumină, de acum încolo. Chiar nu mai ai niciun rost. Nici în poveste, nici în office, poate doar într-o antecameră a unei edituri, ca secretar. Da, ai fi bun! ironiză ea, săgetându-l înfricoşător cu gânduri de gheaţă. Iar Fostul Veghetor nu avea nici şal de protecţie, nici stilou, nici gânduri bune cu care să i se opună...

Treptat, el se lăsa cuprins de gândurile reci, cu care se întâlnise de multe ori... Privea cheia de abanos şi nu-i venea să creadă. Pierduse o viaţă tihnită, poate nu cu mari realizări, dar în care s-ar fi putut împlini, dacă nu i-ar fi fost atât de ciudă pe talentul altora. „Ce voi face acum?" Revenirea într-o funcţie oarecare, la un serviciu monoton, îl oripila. „Voi căuta un alt segment de activitate, în care trebuie să fiu Supra - Veghetor..., de ce nu, Mare Arhivar... La o adică, de ce să nu fiu promovat, pentru că, fără trădarea - se mohorî mai mult - Biroului şi a Dulapului, nici Cartea nu-mi scăpa!"

În loc să-i deschidă o uşă, cheia de abanos îl încuiase în gândurile Deznădejdii. Pe vecie? Nu se ştie... Câtă vreme e pe pământ, omul e supus schimbării. Numai să fie tresărire de inimă, rază de speranţă.

Spre asta tânjise şi tânjea Rima. Ca raza din sufletul ei să fie comunicată şi altora. Nu după glorie, nu după altceva. Îi părea rău chiar şi pentru Fostul Veghetor (sau Marele Arhivar?).

 

Cap. XI: Happy end!

 

În luna iulie a aceluiaşi an de graţie, Cartea vedea lumina tiparului, ilustrată cum se cuvine de către Desenator. La lansarea ei, Editorul, Rima şi Desenatorul discutau deja despre o colecţie în lucru, a mai multor antologii de „Scrieri pentru Prichindei", cu extrase din Cărţile în Faşă.

Iar Rima anunţase că lucra la un nou roman, pentru adolescenţi (cot la cot cu Inspiraţia!). Copila de 16 ani avea să crească vreodată? El Grand Corazón avea să-şi realizeze visul de astronom? Nu ştiu.

Pe biroul lui Librarius Supremus se odihnea primul exemplar tipărit al Cărţii. „Cartea Rimei, Deschizătoarea Dulapului fer(m)ecat", acesta îi rămăsese titlul final. Înălţimea Sa găsise timp, anulând o şedinţă, pentru a o citi. Se cufundă în lectură, descoperind o lume curată, de poveste, care atrăgea în ea, uşor - uşor, realitatea. O chemare de dincolo de cuvinte îi făcu inima să tresară, simţindu-se copil surprins de bunica tocmai când sorbea pe furiş o gură din spuma laptelui nefiert, proaspăt muls, de la iadă.

Sute de cititori treceau prin aceeaşi senzaţie, de descoperire a unei căi de acces spre fericire, aflată în inima lor. Dar cine doreşte să vadă despre ce este vorba, să citească...

Sfârşit şi început

al Cărţii celei dintru început a Rimei



Silvia se opri din lectură. Imediat, Doru începu să comenteze:

- Hei, sper că nu te opreşti aici. Vreau să ştiu neapărat în ce consta cartea aceasta, a Rimei. Că n-am înţeles bine.

- Ha, ha, râse sincer Silvia (oricum, nu ştia să râdă altfel decât sincer). Păi deja ştii ce conţine, în mare parte. Înţelege că, aşa cum a rugat-o Librarius Supremus pe Rima, Cartea trebuia să înceapă cu această poveste a Regelui Dulapurilor, a Veghetorului, a lui Plagiatus ș.a.m.d., şi abia apoi să cuprindă şi altceva.

- Da..., asta înţeleg eu, dar altceva-ul ăla, să-l scrii şi pe el, da? nu se lăsă Doru.

- Hm..., dacă o să am inspiraţie, o să scriu..., glumi Silvia. Nu ştiu încă ce anume ar putea să mai cuprindă Cartea. Cred că asta va fi partea cea mai grea..., nici nu ştiu când voi avea timp să o scriu. Că vine acum Paştele, vin tezele, bac-ul... Vin multe...

- Ei, aşa pot spune şi eu că n-am timp să mai pictez, replică Sorina. Dar îmi fac. Când vine inspiraţia..., atunci n-o las să vină degeaba. Cred că şi tu vei face la fel.

- Da..., probabil...

- Oricum, ne-a captivat Cartea ta, cu personajele astea. Îți dai seama, mi-a plăcut de Regele Dulapurilor, zise Vlad. Mai avem timp să ieşim pe undeva? Cu toţii? Sau... ne risipim care încotro?

- Ba mai avem timp să mergem undeva, clipi Matei a surpriză. I-am pregătit ceva Sorinei. Haideţi, mergem în Herăstrău. Să vedem ceva.

- Ce? Hai, zi..., ce legătură are cu mine? se miră Sorina.

- Nu spun nimic şi nu ştie nimeni, decât eu şi Silvia. Aşa că... nu spun nimic.

Silvia închiriase un spaţiu de expunere pentru tablourile Sorinei. Colaborase cu mama ei, pe cele fără ramă le dăduse la înrămat, iar mama fetei îi explicase acesteia că tablourile trebuie... văzute de un expert, ca să le poată scoate din casă. De fapt, chiar fuseseră văzute de un pictor profesionist, care era absolut încântat şi avea o mulţime de propuneri pentru autoarea lor. Merseră cu toţii, să le vadă într-o nouă lumină. Bucuria lor era că ... prin gesturi simple şi nu foarte costisitoare, prietena lor putea fi încurajată, ajutată, să-şi sporească darul.

Emoţia şi bucuria Sorinei au fost răsplata deplină pentru Silvia şi Matei...

 


Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova
 

Partager cet article

Commenter cet article