Izbucnet

Izbucnet

Planta izbucneşte, de frumuseţe şi prea-plin,

În floare.

Dar noi, oamenii, în ce izbucnim?

Dacă ne uităm în oglindă,

Părem aceiaşi de pe-o zi pe alta.

Şi, totuşi, cât de mult ne putem schimba,

Cu forţa Celui Neschimbat,

Care S-a coborât la noi,

Neschimbându-Se, unindu-Se cu noi,

Ca niciodată să nu mai putem rupe

Această legătură de iubire.

Copilul refuză braţele deschise ale mamei?

Floarea refuză razele soarelui?

Frunzele refuză adierea vântului?

Numai noi, oamenii, putem refuza

Fericirea timpului şi pe cea a veşniciei,

Închizându-ne ochii la Frumuseţe,

Întorcându-ne sufletul de la Lumină,

Neîngenunchind înaintea icoanei,

Nerupând pânzele de păianjen ale minciunii...

Până unde poate merge neruşinarea refuzului?...

Până la cel-opus...

Dar noi mai avem timp să izbucnim

În dumnezei!

 


Autor: Prof. Religie Mirela Șova