Lamaiul si Portocalul

Lămâiul și Portocalul

Au fost odată un lămâi și un portocal. Creșteau amandoi, unul lângă altul, în aceeași grădină. Erau singurii pomi acolo și, desigur, erau foarte mândri de asta. Se considerau ca doi frați: amândoi valoroși, de aceeași vârstă.

Însă de la o vreme, lămâiul a început a crede că lămâile sale sunt mult mai importante pentru oameni decât portocalele.

- Recunoaște, lămâile au mai multe întrebuințări decât portocalele, comenta el.

- Nu-mi dau seama de asta, cred însă că și portocalele au rostul lor. Ce poate fi mai bun pe o vreme caldă, decât un suc răcoritor de portocale?

- Ei, e mult mai bună limonada, nu crezi?

De la câteva vorbe, în scurtă vreme, lămâiul și-a schimbat total atitudinea față de portocal. Încerca să-i dovedească în fiecare zi superioritatea sa, ajungând până la a-l disprețui pe portocal și a-l convinge că lumea s-ar putea lipsi cu mare ușurință de portocalele sale. Deși portocalul a opus rezistență în sinea sa, statornicele remarci negative ale lămâiului l-au copleșit. Ajunsese să se întrebe: oare sunt bun de ceva?

Efectul dialogului dintre pomi a putut fi observat în anul următor. Portocalului i s-a uscat una din crengile mari. Lămâiul în schimb arăta excelent, începând să ofere mai multe lămâi.

În doi-trei ani, portocalul a rămas cu o singură creangă capabilă de rod. S-a ajuns până la clasica amenințare a stăpânului grădinii:

- Dacă nici la primăvară nu îți revii, vei fi tăiat, prietene! a spus omul.

Acum portocalul era nu numai indispus și demoralizat, ci îngrijorat de-a binelea, de moarte. Lămâiul, în semn de consolare, a încetat să-i mai vorbească. În curând, portocalul a apreciat liniștea acestuia: decât cuvinte de desconsiderare, mai bine lipsă, gândea el.

Frica și tăcerea prelungită l-au determinat pe portocal să se gândească serios la o cale de a renaște. Primăvara trebuia să-l prindă înflorit, cât mai înflorit. Se încuraja singur, cum putea. Ar fi avut nevoie de o vorbă bună... însă nu a primit-o de nicăieri. Își putea cel mult imagina un copil care mănâncă o portocală și se bucură că e dulce și zemoasă. A încercat să-și imagineze un tort de frișcă decorat cu felii de portocală, însă nu văzuse așa ceva vreodată, auzise doar o discuție de-a albinelor...

A învățat să asculte alte șoapte, cărora nu le dăduse atenție: ale vântului, ale razelor, ale stelelor, ale florilor. A simțit o încurajare tacită și a început să se bucure de mângâierea luminii, de parfumuri, de adieri. Pur și simplu, să se bucure de viață și să nu se mai întrebe cât de important e, în raport cu lămâiul sau cu oricine altcineva. Scoarța lui uscată a zâmbit, iar primăvara l-a prins înflorit pe jumătate.

Omul s-a declarat momentan mulțumit, amânând eventuala tăiere. Și așa a început renașterea portocalului. Totuși, lămâiului parcă nu-i mergea la fel de bine ca în anii anteriori. Lămâile s-au făcut mai mici și mai puține. Și-a continuat tăcerea față de portocal, iar când acesta a vrut să-i vorbească, a fluierat a pagubă, dând de înțeles că nu e interesat.

A mai trecut un an. Portocalul își revine pe deplin, lămâiul e în dizgrație.

- Prietene, tare mi-aș dori să împart cu tine fericirea mea, a rupt tăcerea portocalul, într-o zi.

- ...........

- Hai, prietene, crede-mă, nu-ți port pică pentru ce mi-ai spus în trecut. Poate chiar ai dreptate, s-ar putea ca lămâile să fie mai importante ca portocalele. Într-un singur punct ai greșit: am și eu dreptul să mă bucur de viață, ca și tine. Dacă am fost creat, înseamnă că există un scop și pentru mine, oricât de mic. În plus, dacă nu erai tu, n-aș fi avut atâta timp de gândire și n-aș fi reușit să mă bucur de lucrurile cele mai mici din jur. Pur și simplu pentru că nu le observam. Îți mulțumesc și m-aș bucura ca și tu să-ți revii, să fim prieteni din nou. Apropo, poți să-mi spui ce vrei, inclusiv despre cât de ineficiente sunt portocalele pe glob. Nu-mi pasă. Nu ești tu în măsură să stabilești valoarea lor. Și nici eu nu sunt. E ceva mai presus de noi doi.

A trecut ceva timp până când lămâiul a reînceput să vorbească. Întâi era ca un fel de monolog gâtuit. Când părea rușinat de atitudinea lui, când o justifica plin de înverșunare. Uneori, portocalul avea impresia că lămâiul l-ar strivi, dacă ar putea. În cele din urmă, lămâiul și-a revenit, pe motivul că: Nu merită nimeni uscarea mea. Merit o soartă mai bună.

Portocalul s-a mulțumit și cu atât. Înălțându-și crengile și mai sus, într-o îmbrățișare a cerului, s-a gândit că, până la urmă, e libertatea lămâiului de a gândi cum dorește, de a avea ce atitudine poftește. Poate într-o zi vor fi prieteni buni sau poate că nu. Asta e. Acest lucru nu-l va opri pe el din bucuria de a trăi și de a fi folositor cuiva, cândva, undeva, mai mult sau mai puțin.

(Mirela Șova)