Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Concurent nr. 16 / Mihaela Dordea / sectiunea ESEU


DORURI LA RĂSĂRIT
Ediţia a III-a, iunie - august 2009, secţiunea ESEU

Concurent nr. 16, Mihaela Dordea




 

TE AŞTEPT, DOAMNE!

                                                                                             

 

  Ninge. Ies afară şi mă simt în punctul de intersecţie a două veşnicii. Una a trecutului, cealaltă a prezentului. Îmi întind mâinile încet, ca două aripi care se zbat pentru întâiul lor zbor. Adun în palme primii fulgi de zăpadă din anul acesta să îi iau cu mine. Pe gene strălucesc bobiţe argintii. Atât de adâncă este noaptea, încât adorm cu mintea şi sufletul către cer, unde îngerii pregătesc bradul de Crăciun. Dorm cu capul rezemat de umărul unui cuvânt, cuvânt şoptit, care îmi aduce pe strune de vis poezia.


Aud departe, la marginea universului, cum Pruncul Iisus, nenăscut, plânge în scutece de nea, rămas acolo să aştepte naşterea Sa într-o iesle, în raiul de iarnă şi de lumină. Te aştept, Doamne! Dar nu prea ştiu unde şi cum să Te aştept... Poate , înfiorată de frigul nopţii geroasă, îngenunchind în faţa unei Biserici? Cu ochii ridicaţi spre cer într-o pădure de brad, cu mâinile căuş, potir pentru a-Ţi primi lumina când vei coborî? Sau poate în bobul de grâu, să mă fac pâine , trup din trupul Tău, adusă ofrandă pentru iertarea mea? Te-aş aştepta, Doamne, în pântecele mamei, unde aş putea să Te primesc cu sufletul curat, fără de păcatele lumii care mă ispitesc zi de zi... Unde, Doamne, să Te aştept, unde să îţi construiesc un locaş în care să am şi eu un ungher pentru a putea să îmi plec genunchii ca să Îţi cer iertare, să mă sting şi să mă reaprind în Tine, ca inima mea să bată în ritmurile universului? Te-aş aştepta Doamne în adâncul fiinţei mele, dar acolo e frig şi ceaţă... acolo nu am mai aerisit, Doamne, din vremea copilăriei mele... Acolo, Doamne, nici eu nu am mai fost de un veac... Tu, Doamne, îngemănare de tăceri şi de cuvânt, ai să poposeşti la mine în casă, să mă ajuţi să scriu o odă închinată iubirii, pe o filă albă, nouă, în cartea universului meu, care începe azi, odată cu naşterea Ta.


Atât de mult am fost copil, Doamne, şi atât de departe pare să fie copilul acela din mine... Şi mi-e atât de dor de el! Strig, Doamne, către Tine, şi mă rog, şi Te rog... Iar Tu îmi primeşti rugăciunea şi dintr-o dată, lumina stelei de la răsărit îmi pătrunde în suflet şi mă îndrept cu speranţă către ea. Flăcările colorate din pomul de Crăciun îmi arată calea şi miroase a cozonac şi brad şi aud pe la ferestre Leru-i ler şi Dalbe flori... Ne daţi, ori nu ne daţi... Şi înţeleg că este noaptea de ajun şi eu nu i-am scris încă lui Moş Crăciun...


Dragă Moş Crăciun,

Îţi las sub bradul împodobit o scrisoare, ca atunci cand eram mică. Mai ştii?
Poate ar trebui să îţi povestesc despre mine. Despre cum au trecut anii aceştia, mulţi sau puţini, cine mai ştie?de când ţi-am scris ultima epistolă. Despre visele mele, împlinite unele, pierdute altele, unele abia născute....
Dar tu ştii totul despre fetiţa care îţi scria versuri stângace, dar pline de iubire, alcătuite special pentru tine.

A trecut mult timp de atunci... După atâţia ani, te rog, ca dar de Crăciun, să aduci bucurie în suflete tuturor. Bunătate, frumuseţe şi mai ales iubire. Adu-le, Moşule, minunea primei ninsori şi jocul bulgărilor de zăpadă. Şi mai adu-le, ştiu că ai în sacul tău, speranţa! E acea pulbere de stele care rămâne la fundul sacului. E destulă pentru toată lumea.
Îţi mulţumesc, Moş Crăciun, şi dacă, cumva, vei ajunge şi la mine, lasă-ţi renii să se odihnească la fereastra mea, iar tu intra în casă. Pe uşă, nu pe horn, că stau la bloc . Vom cânta colinde, vom bea vin fiert, îţi fac şi o cafea fierbinte, aromată şi cu multă frişcă. Şi apoi ne vom aşeza la picioarele bradului cu cozonac cald şi clopoţei în suflet, iar tu ai să-mi spui poveşti.... Mi-e dor de poveşti, Moşule....

  Mihaela Dordea (Tema "Cuibar de lumină")



Fluture alb



Fluture alb ieşit din crisalidă, amintirea porneşte în zbor deasupra unei lumi de frumuseţe. Aripile de mătase obosesc şi îşi caută locaş de odihnă pe sufletul meu.

Undeva, departe, se aude ciocârlia copilăriei cântând o arie cu triluri vesele. Întâmplări de demult vin să cuprindă gândul greu de tăceri, într-o tandră învăluire.

Cuvintele pier... Picături de apă vie - apă moartă potolesc setea de anii în care aşteptam ca piticii Albei Ca Zăpada să vină să se joace cu mine iar Prâslea Cel Voinic îmi aducea mere de aur pe o tipsie de argint.

Copil al poveştilor, căutam în dâra înspumată de la marginea mării peştişorul fermecat, nu ca să-mi împlinească cele trei dorinţe, ci doar să mă bucur de strălucirea lui şi să-l arunc înapoi în apa de cleştar. Culegeam melci şi ei îmi spuneau poveşti cu prinţi şi cu domniţe, iar eu le povesteam despre o împărăţie în care mama era zâna bună şi nespus de frumoasă care locuia într-un castel de lumină, iar despre cheie nu ştiam decât eu, şi nu spuneam nimănui secretul, pentru că nu vroiam s-o pierd pe mama niciodată.


Închideam ochii şi îmi construiam o lume numai a mea, o lume magică născută din fantezia mea de copil. Puteam să călătoresc oriunde doream. Uneori încercam să prind stelele cu mâna ca să mi le prind în păr, când serile erau senine ca sufletul meu.

Dacă eram singură, vorbeam cu florile din grădină şi cu vişinul care nu prea dădea roade, cu pisicile şi puii de căţel adunaţi de mine de pe stradă şi cazaţi într-un azil unde îi doftoriceam şi le dădeam extemporale.

Alergam după vrăbii şi eram convinsă că o să-mi cadă câte un mărgăritar din gură la fiecare rostire, aşa ca fetei moşului cea cuminte.

Îmi sunau zurgălăi în suflet când ningea şi-mi plăcea să topesc pe limbă cristalele îngheţate. Mă minunam de zborul fulgilor de nea care acopereau uşor-uşor şi casele şi pomii şi toată strada. Atunci mama era Crăiasa Zăpezii şi ne plimbam doar noi două într-o sanie de argint trasă de renii lui Moş Crăciun.

Înainte să adorm, aşteptam să apară mai întâi Luna care mă fascina şi credeam că mă cheamă, aşa ca şi cum acolo ar fi fost locul meu. Mă gândeam că eu de acolo am venit pe pământ şi încă nu sunt sigură că nu s-a întâmplat aşa...

Apoi adormeam fericită între pernele moi, pentru că era mama cu mine şi nu mi se putea întâmpla nimic din ce auzisem eu că păţeau copiii câteodată când un balaur cu vreo şapte capete intra noaptea pe coş şi mânca pe cei neascultători şi mai era şi un moş care îi speria rău de tot pe copiii obraznici. Mie nu mi se putea întâmpla aşa ceva, pentru că eram cuminte, şi apoi, mama nu ar fi lăsat pe nimeni să-mi facă rău.

Pe atunci nu ştiam că există şi o lume căreia i se spune reală, o lume în care fără să vreau m-am rătăcit. O lume care mi s-a dezvăluit cu brutalitate şi în care oamenii obosesc uneori, şi atunci mor puţin doar ca să se odihnească.


"Să mori... să dormi."

Am căutat după aceea să aflu înţelesul lucrurilor pe care le descopeream mereu şi mereu şi mă uimeau fiecare în parte. Dacă nu găseam un răspuns din prima cercetare, o luam de la capăt şi până la urmă înţelegeam rostul lor.

Eram foarte mică atunci când am văzut Hamlet prima oară, cu Laurence Olivier. Nu am să uit niciodată imaginea prinţului Danemarcei, frumos şi trist, imagine care m-a fermecat şi m-a tulburat: "Să mori... să dormi."

      Sunt cuvinte care au pătruns în mintea mea şi se repetă obsedant de când mama a obosit şi ea şi a plecat să moară puţin, acolo unde odihnesc toţi cei care mi-au legănat copilăria cu mângâierea dulce a iubirii lor. Şi încă se mai adună, în castelul de dincolo de univers, iubiri care m-au făcut să cred cândva că sunt eternitate.

    Şi iar mă gândesc că vine Crăciunul şi Moşul nu poate să îmi aducă înapoi vremea care s-a scurs prin mine ca printr-o oglindă mată, şi m-a lăsat ca un ciob dintr-un glob de cristal sub o veşnicie incoloră.

   Trece timpul. Un An Nou îşi anunţă intrarea triumfală printre zidurile cetăţiii. Seara simt un înger albastru care mă veghează de când eram copil fără de griji, la marile sărbători ale lumii. Îmi netezesc o cută din rochia de gală şi îi cer să mă stropească cu isop să Îl pot primi pe El, Mântuitorul Prunc, ca o petală de lacrimă picurată pe un vitraliu de mănăstire, să pot să îmi primesc şi eu porţia de fericire, retrasă în ţesătura materiei cu şoaptele unei tainice rugăciuni.

  Mihaela Dordea (Tema "Cuibar de lumină")



 

Organizator:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Commenter cet article

Cristi 28/07/2009 15:51

5 puncte

greia 19/07/2009 17:27

Superb 7

andrei dascalescu 16/07/2009 17:36

Roxana Sonea - Concurent nr. 4- 3puncte
Cristina Gabriela Nemeş - Concurent nr 5 - 3 puncte
Jianu Liviu-Florian - Concurent nr. 13, 2 puncte
Mihaela Dordea - Concurent nr. 16, 6 puncte
Sebastian Bogdan Filipescu - Concurent nr. 17, 7 puncte
Oana Purice - Concurent nr. 18, 6 puncte
Marina Popescu concurent nr 22, 5 puncte

Mirela 16/07/2009 17:39


Multumim frumos de revenire. O... singura precizare: ati acordat de doua ori nota 3, si nu ati acordat pe 1... Chiar daca e greu sa departajati... Insa pentru punctaj chiar e necesar. Va mai
asteptam.


andrei dascalescu 16/07/2009 14:23

te-am asteptat Doamne, ff frumos!
15 puncte

Mirela 16/07/2009 14:27


Votul dvs pt eseu.... il asteptam cu note intre 1 si 7. Nu e nevoie de comentarii separate. Intr-unul singur puteti trece toate notele de la o categorie, in cazul de fata, de la Eseu.