Concurent nr. 4 / Roxana Sonea / Sectiunea ESEU

DORURI LA RĂSĂRIT
Ediţia a III-a, iunie - august 2009, secţiunea ESEU

Concurent nr. 4, Roxana Sonea

Roxana Sonea din Târgu Mureş, studentă la Facultatea de Medicină Generală din Angers (Franţa). O viață concretă ce în sesiune tinde sa evadeze. Mare zâmbitoare. Escapadele pot fi găsite aici :

http://www.agonia.ro/index.php/author/0012233/index.html

http://www.hermeneia.com/profil/79

http://www.bocancul-literar.ro//Forms/Autori/DetaliiAutor.aspx?id=17

http://www.crin-thelongwayaround.blogspot.com/

   

Despre sevraj şi saturaţie informaţională

În numărul 114 al revistei „Dilema veche", d-l Andrei Cornea în articolul "Paradoxul omului informat" pune o întrebare interesantă : de ce avem nevoie atunci când vine vorba de informaţie? De excepţie sau de rutină? Dumnealui ne răspunde prin două idei : prima ne spune că omul are nevoie de excepţie, a doua ne spune că excepţia este supusă nevoii noastre de a standardiza excepţiile, de a le înscrie în reguli, de a le explica, tocmai pentru a le transforma în ordine, în rutină. În concluzie, omul are nevoie de rutină, şi de aici paradoxul omului informat.

Eu nu cred că avem realmente parte de un paradox. Cred că omul are nevoie în principal de excepţie, pentru că dacă ar fi avut nevoie de rutină, n-am mai fi căutat excepţia de la bun început - rutina lui exista şi înainte de excepţie, s-ar fi mulţumit cu ea. Şi acum voi împărţi recepţionarea unei informaţii în două etape : prima, şocul sau surpriza, a doua, asimilarea, aplatizarea, înscrierea informaţiei în reguli, etapa de care vorbea şi d-l Cornea, în articolul său, şi cu care sunt de acord. Însă în continuare el afirmă că „asimilarea menţine sufletul viu". Mă încumet să-l contrazic. Asimilarea presupune o lege, perceperea printr-un filtru de reguli, deci raţiune, înseamnă înrolarea informaţiei într-o rutină, asta nu hrăneşte sufletul. Poate întregeşte setul de reguli, logica, dar nu sufletul.

Ceea ce menţine sufletul viu este prima etapă a recepţionării unei informaţii : şocul. Surpriza. De aceea spun că omul are nevoie de excepţie, asimilarea este doar o reacţie fiziologică la informaţie, o reacţie prin care individul îşi păstrează identitatea trecând informaţia prin filtrul propriu, analizator, păstrându-şi legile, legi la care el adaptează informaţia, face asta ca să nu se piardă în nou. Da, omul metabolizează informaţia, cum spunea foarte adevarat d-l Cornea, dar nu metabolizarea este căutată, pentru că ea există oricum, metabolizăm tot ce găsim în jur, mărunt sau foarte mărunt, infim (cum bate vântul din dreapta, că s-a lungit ziua, că azi e 10 iunie 2009... ), dar totuşi căutăm excepţiile! Altfel ne-am mulţumi cu acel puţin. Scopul căutarii unor noi informaţi e pentru a ne hrăni sufletul cu şoc. Nu este niciun paradox.
Ca exemplificare, dacă ne-am dori rutina, n-am privi ştirea de la ora 5, impactul acelor informaţii alimentează suflete (cu sentimente pozitive sau negative, dar asta e irelevant), însă nu se face şi o asimilare a lor, nu găsim raţiuni în acele ştiri, ele ne afectează infim rutina, însă sunt doze de şoc, de adrenalină ce crează dependenţă, acea dependenţă care ne face să căutăm excepţia.

De aceea, în continuare, îl contrazic pe d-l Cornea când afirmă că „societatea informaţională" ne satisface foarte puţin. Problema e un pic mai complexă. Din punctul de vedere al surprizei, al şocului, ne satisface din plin, pentru că masa imensă de informaţie este un rezervor imens de şocant.

Din punctul de vedere al asimilarii informaţiei însă, da, „societatea informaţională" nu ne satisface, pentru că (primul caz!) informaţia abundă şi este tratată într-un mod superficial : adică râzi la fel de copios la aceeaşi glumă spusă la două săptămâni distanţă, pentru că ai uitat-o, n-ai asimilat nimic, n-ai integrat-o în normal. Aşa se întâmplă cu majoritatea informaţiilor. Priviţi ţâncii care stau zi şi noapte într-un beci numit i-caffe, cu nasul într-un computer, sunt ei mai informaţi? Nu, pentru că preferă o asimilare superficială, care presupune doar satisfacerea rapidă şi amnezică a nevoii de surpriză.
Al doilea caz problematic al asimilarii este, de exemplu, informaţia despre acelaşi subiect care vine din 3 colţuri, cu 3 versiuni diferite, astfel metabolizarea informaţiei devine foarte greoaie, şi poate duce la indigestii şi saturare.

Iniţial, citind articolul, mi-am spus că omul nu poate fi saturat cu informaţie, dar m-am înşelat. Şi aici, problema se pune pe două planuri - individul poate fi saturat şi nu prea. Din punctul de vedere al surprizei, niciodată. Pentru că şocul este un drog natural, pe care cu cât îl trăieşti mai intens, cu atât necesitatea lui creşte şi pragul de sensibilzare scade, de aceea există, la fel de natural, şi circul, nu?
Din punctul de vedere al asimilării însă, da, un individ poate fi saturat, în două moduri, primul, prin asimilarea unei cantităţi prea mari de informaţie (trăiască sesiunile... ), sau prin stocarea prea multor informaţii necodificate, neintegrate (acestea s-ar putea numi date) care dau indigestii cumplite (trăiască politica românească... ; ca şi student vajnic al patriei nu înţeleg nimic din jocul scenic, şi totuşi, mi-e greaţă de el).

Omul informat, asimilarea informaţiilor, mecanismele declaşate de informaţii în structurile neuronale, etc., subiectul e mult mai complex decât l-am perceput eu la prima vedere, dar sper că am reuşit să expun măcar coerent, dacă nu corect, punctul meu de vedere.

  Roxana Sonea    (Tema: Malformaţii de percepţie... )

  

Cunosc, deci pot iubi sau iubesc, deci pot cunoaște?

Punctul de pornire. Realizez acum că iubirea nu este începutul. Ea se încadrează la daune colaterale într-un război cu noi înşine. Se încadrează la cuiele de care te agăţi disperat şi orb ca să mergi mai departe. Întâi mergi pentru că iubeşti, apoi în numele iubirii, apoi iubirea moare. Moare sufocată tocmai de elementele care au născut-o, de nevoile fundamentale neclarificate care îi subjugă pe ambii parteneri. Ei pleacă cu aceleaşi goluri şi insatisfacţii, însă amplificate, ceva mai depresivi şi închişi, ceva mai prăbuşiţi şi ceva mai alarmaţi de numărul resorturilor rupte în ei.

Sunt puţine lecţiile despre iubirea adevărată. Rar suntem capabili să le distingem şi chiar mai rar să le asimilăm, să coborâm în noi, să depăşim complexe, să schimbăm.

Viaţa este un şir de lecţii care se cer învăţate. Un clişeu. Real. N-a spus nimeni că ele n-ar fi. Ni se serveşte mereu acelaşi fel de mâncare, până învăţăm lecţia şi cerem vieţii să ne servească masa potrivită. Ideologia reîncarnărilor spre Nirvana ar oferi astfel o marjă de eroare foarte confortabilă. Ai atâtea vieţi să te risipeşti. Dar Iisus e mult mai exigent. "Ai o viaţă, apoi te judec" destul de presant aş spune. "Prin Mine ajungi la Mine!" Dar cine sunt eu? Cum să Te găsesc pe Tine dacă nu mă găsesc pe mine? Cu ce să vin? Cu ochii legaţi Te caută mulţi şi zbiară că nu exişti, pentru că nu Te descoperă cu adevărat niciodată, pentru că nu descoperă Iubirea.

Căutăm "... juste un peu de silence". Şi căutăm numai când doare. Suferinţa s-ar spune ca e un lucru rău. Doar toţi visăm cu ardoare fericirea. Orice nu se ridică la înălţimea acestui sentiment e o ratare, e timp pierdut.

Doare! Mergi la medic să-ţi amelioreze starea ancorată în material, ca să rămâi agăţat de acelaşi cui material, fără să schimbi nimic în tine, decât uneori medicamentele, mai puternice. Suferinţa însă e lecţia primordială. Iubirea e doar un scop nobil, a cărei percepţie a fost denaturată prin intermediul mediei şi exagerării laturii ei sexuale.

Nimeni nu ne învaţă să iubim, însă ne învaţă cum sa ne pierdem capetele, cum să ne aruncăm sufletul pe geam la prima mângâiere, cum să avem orgasm pe o canapea învechită, un orgasm ascuns şi furat, în urma căruia parşiv de micinos să susurăm la urechea celuilalt un "te iubesc".

Cineva spunea că sexul e doar o staţie pe Drumul iubirii, indiferent unde este plasată: înainte sau după Staţia iubirii. Dar ordinea nu influenţează?

Nu, nu sexul influenţează pentru că sexul nu e altceva decât un alt indicator al coeziunii între personalităţi incomplete, incomplet cunoscute, incomplet maturate, incomplet iubite. Acelaşi om spunea că oamenii au inventat căsătoria doar pentru a face sexul onorabil.

Eu cred că niciunul din aceste aspecte nu atinge problema fundamentală a iubirii, a iubirii care NU E măsurată prin alimentarea lipsurilor celuilalt, care NU E măsurată prin complexe primordiale care se cer satisfăcute, împlinite prin iluzia celuilalt.

Şi cred că iubirea pură, nedenaturată nu se poate naşte decât între conştiinţe complete din punct de vedere spiritual, sufletesc şi trupesc. Doi oameni compleţi vor iubi complet unindu-se într-un cerc perfect, fără timp. Cum? Nu ştiu. Sunt idealuri.

Şi cum vedeţi, sunt incompletă, şi de fapt n-am nicio definiţie a iubirii, deşi mă încânt cu idealuri. Dar nu pot să renunţ la ideea de a iubi într-o normalitate atât de rară încât a devenit anormalitate, iar asta să se întâmple, imediat după ce mă voi cunoaşte, ceea ce nu se va întâmpla niciodată. Am nevoie de o oglindă, să iubesc reflexia fără legi raţionale. Cred ca e posibil. Cum nu ştiu, eu doar cred.

  Roxana Sonea     (Tema: Malformaţii de percepţie...)

 

Organizator: Prof. Religie Mirela Șova

Comments

[Cristi]

4 puncte

[greia]

6