Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XXXIV

Capitolul  XXXIV

În săptămâna ce-a urmat, fu rândul lui Doru să aibă parte de o surpriză. El o consideră neplăcută, fiind vorba de realizarea unei recenzii la o carte religioasă, pe care i se punea şi notă (după ce o citea în faţa clasei), la literatura română. Fiecare elev primise de făcut o recenzie, nu numai el, doar că, atunci când se repartizase tematica pentru cartea respectivă, lui i se nimerise „religie".

„Offf, sunt pedepsit", gândi el.

Alexandra îl văzu că s-a mohorât. Ei îi picase „roman naturalist". Cum Doru nu o privea, nu-i putu da niciun semn de simpatie. În pauză, spăşit, Doru îl întrebă pe Matei:

- Nu ai cumva, să-mi împrumuţi... vreo carte religioasă? Dacă vrei, îți dau şi eu, la schimb, una SF, cum ţi-a picat ţie...

- Ah, mersi, am ce-mi trebuie. Mai rău stau la capitolul carte religioasă. Știi, când am nevoie, împrumut de la Silvia. De ce nu-i ceri ei? Are o bibliotecă întreagă, şi-a luat multe în ultima vreme. Sau..., dacă ţii neapărat să-ţi împrumut eu (Matei ghici că Doru nu vrea s-o roage pe Silvia), fie... Eu am trei cărţi religioase: Biblia, o carte de rugăciuni şi „Cămaşa lui Hristos". Cred că pe cea de-a treia ţi-o voi da. Ce zici?

- Ce să mai zic, decât că m-am făcut cu o pleaşcă. E groasă?

- E..., potrivită. Nu ştiu exact, n-am citit-o... încă. Dar nu-i nimic, o să ascult cu plăcere recenzia ta, glumi Matei, văzând că Doru e tot încordat.

- Mda, acum nu-i vremea de poante. Mersi. Poate mi-o aduci mâine... Ai auzit, trebuie să facem şi fişe de lectură, ca profa să fie sigură că am citit ce ne-a dat. Asta mai lipsea. Nu mai am timp nici să mă-ntâlnesc cu Co... Brusc, Doru se opri. Dar îi ieşise „perla" din gură.

- Whatt? Cu cine te întâlneai tu? Cu Cora? De când? Și... Alexandra? făcu ochii mari Matei.

- Hai, că nu mai e timp de vorbit acum..., îţi explic după ore. Sper că... vei ţine şi acest secret, se mohorî de tot Doru. Nu era ziua lui cea mai bună - din punctul lui de vedere. Din al nostru însă... poate că era o zi providenţială pentru Doru!

Întâlnirea lui Doru cu Cora - unica, de până acum, în afară de cea de la petrecere, nu decursese prea pasional. Doru fusese introdus în lumea Corei - oameni de afaceri în vârstă, care se adunau din când în când la o şuetă, organizată într-un hotel de lux. Cam oficială întâlnirea, după părerea lui Doru. Măcar dansaseră. Nu chiar muzică disco..., dar o putuse strânge în braţe. „Totuşi, e cam nepăsătoare faţă de mine, cugeta Doru, şi culmea ar fi să mai apară şi Adelin." Nu, Adelin nu apărea şi n-avea să mai apară, pentru că înţelesese. „Mi-am pierdut timpul cu fata asta. S-a jucat de-a prietena şi îndrăgostita cu mine. Însă nici Doru nu va fi mai fericit cu ea", conchisese el.

Primind a doua zi cartea de la Matei, Doru o privise cu ciudă. „Ar fi culmea să-mi mai şi placă, ha, ha.", avu el o întrezărire. Cum tema era pentru săptămâna următoare, se apucă de citit chiar în acea zi, convins că îi va lua multă vreme. Când deschisese la prima pagină, îl sună Cora.

- Ce faaaci? Nu eşti liber? A..., ai de citit. Asta e, se îmbufnă sirena, gândindu-se instantaneu la un înlocuitor ca partener. Trebuia să meargă la o prezentare de modă, avea invitaţie pentru două persoane. „Colecţia de iarnă 2008 / 2009 - nu o pot rata. Altfel rămân în urmă", îi specificase ea lui Doru, care habar nu avea de aşa ceva, nu fusese niciodată invitat. Părinţii lui aveau venituri relativ modeste şi nu-şi permiteau lux... - doar un pic mai mult decât nivelul de sărăcie.

Însă Cora chiar nu avu cu cine să se ducă la prezentarea de modă. La Adelin nu mai îndrăznea, la colegii de clasă - toţi o ştiau cât e de ambiţioasă şi ce aere de superioritate îşi dă..., cu Matei - nu se putea pune problema. Aşa că... pur şi simplu nu s-a dus.

Puţin tulburat, Doru începu lectura. Avea alături coli, pix, ca să ia „notiţe". Iar telefonul.

- Alo, Cora? Doar ţi-am spus că..., se repezi el.

- Cora? Nuuu..., Alexandra sunt, se auzi o voce total uimită. Dar... de ce... cum... Voiam să te rog, dar nu mai are importanţă. Alexandra închise.

„Măi, măi, măi, toate pe capul meu. Hei, pagubă-n ciuperci, şi cu fetele astea", se enervă Doru, închizând cartea. „În fond, ce mare crimă am făcut? Nu pot ieşi cu cine vreau? Chiar o să anunţ că sunt cu Cora..., deîndată ce voi fi mai sigur că SUNT cu ea. Că şi Cora..., acum o poate întoarce ca la Ploieşti, mai ştiu eu spre cine..."

Matei rumega noua descoperire. Doru şi Cora. Nu i se părea că s-ar potrivi. Totuși, îl ştia pe Doru sufletist, plin de viaţă, chiar dacă o făcea pe catârul în ultima vreme. „E treaba lor, în fond. Dacă mă bag, iese rău. Şi poate Cora nu-i chiar aşa o fată rea. Doar... cam dură pentru o fată. Pe când Silvia..." O sună, imediat, pe aceasta, că nu avusese prea mult timp să mai stea de vorbă cu ea, de la o vreme.

- Ai puţin timp? Ce faci? Treabă? Înveţi? o alintă el.

- Aaaa, bună Matei, se auzi glasul fericit al Silviei. Fii sigur că tocmai mă gândeam la tine, normal. Fac o plăcintă cu dovleac. Îţi aduc mâine, la şcoală, o porţie. O fac personal... În rest, nimic deosebit.

- Mmmm, aş veni şi acum pentru o bucată, dacă... (dar nu termină fraza - voia să spună: dacă mama ta ar fi mai înţelegătoare). Ai mai convins pe cineva să postească, cu tine? Sau tot singură îţi găteşti? se arătă el preocupat.

- Ei, doar tata. Gătesc pentru mine şi pentru el. Mama şi Dana, nu. Asta e. Însă pe plăcinta mea vor tăbărî... Ha, ha, ha. Bine, te pup, şi - nu uit pentru mâine. Tu ai început să citeşti la română? Că şi nouă ne-a dat aceeaşi temă, ca la voi. Da. Mie mi-a picat cea religioasă. La voi?

- Ah, la noi, lui Doru, chicoti Matei. I-am împrumutat cartea mea, dar cu ocazia asta va trebui s-o citesc şi eu, că mă simt cu musca pe căciulă. Şi... zi-mi, ai mai scris ceva? Vreo poezioară? Ceva?

- Of, nu mai am timp, Matei. Uite, nici măcar să vorbesc pe îndelete la telefon, nu pot. Pe net n-am mai intrat de nu ştiu când, decât când am căutat materiale, pentru şcoală. Doar ştii şi tu. O să văd, am ceva în minte, numai să iasă. Acum chiar închid, am dovleacul pe foc, la rumenit...

- Bine, bine, hărnicuţa mea, să nu uiţi să-i pui multă scorţişoară, mie aşa-mi place, da? Pa, pa, te pup.

Ce să-i faci, viaţa de licean e plină cu de toate. Şi vin, şi trec, aşa de repede, încât parcă n-ai timp să le guşti din plin, să le analizezi, să le selectezi... Sorina citi Acatistul Sfântului Spiridon, marele făcător de minuni. Se ruga pentru familie, pentru prieteni şi în mod special pentru Alexandra. Într-o vreme nu o simpatizase prea mult pe cea căreia îi ziceau odinioară „actriţa" (dar acum, considerau că nu i se mai potriveşte); însă mai ales de când aceasta suferea după Doru şi de când se schimbase mult, adică de când Alexandra devenise mai sinceră şi mai prietenoasă, Sorina se ataşase de ea, la fel de mult ca şi de Silvia.

- Sfinte Spiridon, ajut-o tu pe Alexandra, şi ajută-l pe Doru, ca să se împace. Sau... ca să fie bine, aşa cum crede Dumnezeu de cuviinţă, completă ea, după acatist. Se apropia sărbătoarea Sfântului şi citise despre câteva dintre minunile lui, care o impresionaseră. Când aflase şi despre papucii săi, care se tocesc atunci când Sfântul „pleacă", sărind cuiva în ajutor, şi mai ales, că ei au fost aduşi la biserica Sfântului Spiridon (din capitală) - se bucurase foarte mult. „O să mă duc şi eu, când voi avea cel mai mic răgaz", îşi zisese, anunţându-l şi pe Marcel. Iar Marcel, şi pe Matei, care-i spusese Silviei...

Sorina se mai împlinise la trup. Avea însă acelaşi suflet blând, mărinimos, prietenos, statornic. Marcel simţea lângă ea o linişte aparte. De altfel, şi el un băiat liniştit - doar cam rebel în gândire, prea raţional, uneori - calculat, echilibrat. Prietenia lor decurgea fără salturi, fără incidente. Se bucurau amândoi şi de compania lui Matei şi a Silviei. „Poate unii dintre noi vor fi nașii altora", glumeau între ei. Marcel era şaten, cu ochii căprui, cu un chip comun, simpatic. Sorina, brunetă cu ochi căprui, tunsă acum scurt, cu breton. Drăguţă, nu foarte cochetă, simplă. Amândoi, din familii de cadre didactice. Asta înseamnă: nu prea bogaţi, dar bine educaţi.

- Alexandra, iar s-a întâmplat ceva? Ce-i cu tine? Probleme la şcoală? o întrebă mama, văzând-o tristă. (De fapt, Alexandra plângea de-a binelea. Avea impresia că speranţele ei cu Doru chiar sunt deşarte.)

- Ah, nu, mamă, stai liniştită. Mă doare puţin capul, cred că... vreo viroză. E vremea lor. Poate-mi faci tu un ceai cald, cu lămâie, se ascunse fata.

- Ei, lasă, că nu te cred. Cu băiatul ăla cum mai e? Că n-ai mai ieşit cu el, n-a mai dat pe la noi... Într-o vreme eraţi nedespărţiţi. Acum... ai alt prieten? o descusu mama.

- Nu..., adică, dacă o să am, o să-ţi spun. Acum am de învăţat, o „alungă" Alexandra, ştiind că mama ei poate insista să afle totul, ca apoi să-şi facă gânduri, griji, cum fac mamele.

- Biiine, îţi fac un ceai cald. Poate nu-l bei!

Alexandra îşi impuse să nu mai plângă. Un gând liniştitor îi veni în minte: „Poate e mai bine aşa. Poate că el e mai fericit cu... Cora. Să-mi văd de ale mele şi să nu mă mai gândesc la el. Nu-l pot obliga..." Închise ochii şi-şi muşcă buzele, să nu mai plângă. Se privi în oglindă şi se compară, instinctiv, cu Cora. Nu putea spune că ea e mai urâtă. Ochii negri, migdalaţi, străpungători ai ei erau mai calzi decât ochii Corei... Și mai negri decât ai ei!

În fine, Doru şi... cartea. Doru citeşte. Sst! Să-l lăsăm măcar noi, să se concentreze.

Mai e puţin până la Crăciun. Și mai e timp să cânţi un colind, două, chiar şi unele noi. Un telefon neaşteptat din America o pune în priză pe Silvia.

- Alo, Silviuţa? Eu sunt, Diana! Uite ce e, venim de sărbători, şi Victor vine..., să le facem în ţară. Apoi - cine ştie? Dar aş vrea muuuult de tot să le facem cu voi, cu grupul. Gândeşte-te tu cum şi unde e mai bine. Noi abia pe 23 ajungem în ţară. N-o să avem timp de toate pregătirile... În fine, ai mei zic că vor face undeva, la restaurant, au rezervat locuri... Dar eu şi Victor... Te roooog!

- Desigur, sigur, Diana! O să ne gândim! Faceţi cu noi, acolo unde o să facem noi. Nu ne-am gândit prea tare la asta, dacă ai ști cât suntem de ocupaţi...

- Da, vă cred. Ce bine! Împreună, în sfârşit!!! Îţi mai dau o temă, şi chiar te rog... Colinde - scrie colinde. Și dacă are timp Matei, să le compună melodii... Nu mă refuzi, da? Hai, să renască Clubistul, cât de puţin! Promiţi?

- Diana, asta nu promit. Nu ştiu dacă o să pot scrie colinde etc. etc. Dar vom încerca. Voi să veniţi cu bine... Vă pupăm!

- Pa! Pa! Vă iubimmmm! Va fi superrrr!

Mirată de entuziasmul şi de venirea Dianei, dar şi bucuroasă, Silvia deja se gândea cum să facă. „Aşa... O să-i spun lui Matei. Apoi Sorinei şi lui Marcel. Iar Alexandra... Măcar să fie cu noi, chiar dacă nu cântă. Doru? Cred că va fi... ocupat. Aşa. Și facem ori la Matei, ori la mine. Da, cred că la mine. Să vorbesc cu mama, mai întâi."

Sună la Matei.

- Alo, bună seara, Silvia sunt. A, bună seara, doamna Ana. Cum vă mai simţiţi? Aha. Matei e acasă? Mi-l puteţi da puţin?

- Sigur, Silvioara, îndată.

Matei fu la fel de surprins.

- Da, e bine că vin ei. Noi nici nu ne-am mai gândit ce şi cum. Şi nici la colinde. Scrii, nu? Când şi cât om avea timp. Că am terminat cu tezele. Ah, vrei la tine? Bine, asta rămâne de văzut. Până duminică să ai gata textul! După slujbă, ne adunăm la mine, să cântăm. Bine?

Duminică după-amiaza, la familia Topaz. Sorina, Marcel, Silvia, Matei şi Alexandra. Onu, printre ei. Doamna Maria şi doamna Ana stau de vorbă într-un dormitor. Domnul Virgil e retras în celălalt.

- Ce facem, avem textul? o întreabă Marcel pe Silvia. Avem idei? Că propuneri - slavă Domnului!

- Ba, vă mai fac şi eu o propunere, intră doamna Ana, zâmbind. Ştiţi, eu m-am recuperat..., adică mă simt bine şi aş dori să mă întorc acasă. E bine, e prea bine şi frumos aici, la familia ta, Matei - dar eu am casa mea, nu pot lipsi de tot, şi nici nu o pot lăsa aşa de mult în grija vecinilor... M-am tot gândit, am vorbit cu părintele Pavel, cu doamna Maria... Aş vrea să vă invit pe toţi de Crăciun la mine. Un Crăciun tradiţional. Să mergem de cum luaţi vacanţă, cu toţii, să facem pregătirile împreună. Şi, când or sosi băieţii ceia din străinătate, să vină şi ei. Om vedea cu dormitul. Casa mea nu e foarte mare, dar am eu vecinele mele, care s-ar bucura de oaspeţi. Şi, hai, învăţaţi colinde, că va fi nevoie! O să colindaţi prin sat. Ce ziceţi?

Se făcu linişte. Nimeni nu se aşteptase. Urmă ploaia de întrebări: Unde e satul? E departe? E şosea până acolo?

- Se cheamă Valea Codrului. E la circa 300 km de Bucureşti. E la poale de munte. Dar şoseaua, chiar dacă ninge, se deszăpezeşte iute. Nu sunt probleme. Vă las să vă gândiţi, oricum noi avem... de vorbă la bucătărie. Să ne spuneţi ce hotărâţi, zâmbi doamna Ana. Intuia că tinerii vor primi.

- Ce facem? Ne întrebăm părinţii? Vreţi? se entuziasmă Sorina. Nu ştiu dacă miss Diana va fi încântată..., dar poate plecatul în afară i-a mai trezit şi ei nostalgia originilor, glumi ea. Eu aş merge. Am şi un costum popular, şi trăistuţă, şi bundiţă, pe undeva. De la bunica. A fost costumul ei de mireasă...

- Eiii..., am merge noi, dar să ne întrebăm părinţii, clipi cu subînţeles Silvia. Iar eu n-am aşa un costum, doar să-mi cumpăr. Dar nu asta e problema. Aş vrea mult să mergem. Și să colindăm la fereastră!

- E clar, mergem, hotărî Matei. Daţi telefoane la părinţi - stai liniştită, Silvia, cu mama ta vorbesc eu, după... tradiţie - iar Victor cu Diana au zis că fac acolo unde facem noi, nu? Atunci nu au ce comenta. OK. Ar rămâne o singură problemă..., de fapt, două. Una: colindele. A doua: Doru?

- Pe prima să o rezolvăm noi cumva, chiar începând de azi...., iar a doua, eu zic s-o lăsăm în grija lui Dumnezeu. Dacă Doru va dori să vină, va cere singur asta. Eu sigur n-o să-l întreb, şi pe voi vă rog la fel..., vorbi Alexandra. Sunteţi hotărâţi să ne facem toţi rost de costum popular sau nu e musai?

- Să ne facem, dacă şi cum putem. Să-i spunem şi Dianei. Și... să o anunţăm pe doamna Ana de răspunsul nostru, interveni Silvia. Apoi la treabă.

Telefoane, discuţii, decizii. Mai era de vorbit cu mama Silviei. Ceilalţi părinţi acceptaseră, încântaţi. Rămăsese ca să meargă şi părinţii lui Matei - adică întreaga familie Topaz. Tinerii repetară toate colindele deja cunoscute, apoi Silvia scoase o foaie.

„Linu-i lin, floare de crin,

S-a născut Fiul Divin;

Nu-i ca orice împărat,

Ci-i în iesle înfăşat;

Stelele Îl luminează,

Îngerii Îl priveghează,

Maica Sfântă-L alăptează,

Blândul Iosif îi veghează!

Cete de colindători

Merg cu vestea până-n zori,

Ca să afle-ntreg pământul

Că născutu-S-a Preasfântul.

Ca să spună tuturor

Că avem Mântuitor,

Să nu fie-n neştiinţă

Cel ce zace-n neputinţă,

Ca să fie bucuroşi

Toţi cei binecredincioşi.

Haide, gazdă, cu colac,

De colinzile îți plac!"

Zăboviră până târziu, iar Matei găsi o melodie potrivită. Îşi notară toţi versurile. Fiecare se gândea la iarnă, zăpadă, munte, costum popular, colinde... şi la un colac împletit, mirosind a copt. Diana fu anunţată şi ea.

- Adică la o pensiune drăguţă din staţiunea Valea Codrului? O găsesc pe Internet, ca să mă interesez? Ah, nu? Bine, cu costumul popular nu-i o problemă. Doar să-mi spuneţi zona, să-l cumpăr adecvat. Moldova? Bunnn. O să se intereseze Victor şi venim direct acolo. Poate reuşim chiar pe 22. Voi să repetaţi colindele! Să-mi trimiteţi versurile pe mail! Neapărat..., mergem în tot satul (?!)...

Niciunul dintre prietenii noştri nu se gândi şi la Cora. Poate pe Adelin chiar l-ar fi invitat, dacă nu l-ar fi ştiut super-super ocupat. Dar pe Cora... Sirena în costum popular, cu maramă... Chiar că nu se potrivea. Tăcură toţi, complici, vizavi de subiect.

- Eu zic să plecăm vineri, pe 19. Există maxi-taxi pentru asta, îi anunţă la final doamna Ana.

---

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.

---

     

Autor: Prof. Religie Mirela Șova