Concurent nr. 13 / Jianu Liviu-Florian / sectiunea ESEU

23.06.2009

DORURI LA RĂSĂRIT
Ediţia a III-a, iunie - august 2009, secţiunea ESEU

Concurent nr. 13, Jianu Liviu-Florian

PROFESOARA DE LIMBA ROMÂNĂ

Poate numele ei a trecut demult într-o lume mai bună. Poate mai citeşte încă, de acolo, extemporalele de control ale fiecărei zile din spatele elevilor de ieri. Poate titlul este greşit: este învăţătoarea de limba română. Poate a ieşit la pensie. Mai scrie încă scrisori deschise pe care nu le citeşte nimeni. Scrisori către Bunul Dumnezeu. Poate este în greva depersonalizării.

Profesoara de limba română nu mai are demult identitate. Ca şi limba pe care a mângâiat-o în gramatica existenţei, în poezia visurilor ei din primii ani de şcoală şi de liceu. Sună telefonul? Nu sună telefonul. Sunt ocupate toate telefoanele oamenilor mari de astăzi, şi piticilor de ieri. I-a trimis cineva o floare? Este greu să trimiţi o floare pe lumea cealaltă. Pe lumea aceasta, nu este timp. Nu a mai primit demult o floare. I-a mai scris cineva? Cutia de scrisori este goală, ca şi singurătatea care o înconjoară. Cine îşi mai aduce aminte de ea? Cât de scumpă a ajuns memoria în ziua de azi! Amintirile te pot întoarce la o lume de vârstă mai mică. La o lume fără părere de sine. Sunt nesuferite amintirile acestea. Cu ele poţi ajunge până în copilărie. Noi suntem oameni mari. Uneori, chiar oameni cosmici. Şi ajungând oameni cosmici, învăţăm alte limbi. Limba de lemn. Limba de piatră. Şi ajungem la limba de lacrimă.

Biblioteca ei este plină de profesori de limba română. Unii - români fiind - s-au dus mai departe de ţară ca să scrie mai frumos. Şi profesoara de limba română i-a adus înapoi din alte limbi. Au crescut în biblioteca ei alte flori. Biblioteca memoriei ei este plină de fişele foştilor ei elevi. Toţi - mici. Toţi - neştiutori. Toţi, astăzi - atoate şi atotştiutori. Primele lor semnături pe caietele sărăcăcios liniate, îmbrăcate în hârtie albastră sau mov, au fost bastonaşele şi punctele şi liniuţele. Ultimele lor semnături aprobă jucării de lux pentru scaune de import. Scaunul profesoarei de limba română de la catedră a rămas majoritar de lemn. Cu toate eforturile dascălilor moderni de a-l înlocui cu scaunul ergonomic. Asta a făcut-o să stea şi spre bătrâneţe drept. Să scrie şi la 70 de ani frumos. Şi citeţ. Şi să vorbească rar despre chirie, medicamente, boli, copii şi nepoţi. Şi să gândească des despre toţi elevii ei. Printr-un accident de iubire, profesoara de limba română a ajuns iubită, mamă şi bunică. Dar a avut copii mult mai mulţi. Unii s-au băjenit aruncând la despărţirea de profesoara de limba română o ultimă invectivă. Profesoara de limba română nu s-a supărat. A predat mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dacă a plecat, nu a plecat ca să se odihnească. O să zâmbiţi. Este pretutindeni în lume, în spatele fiecărui elev. Citeşte, dar nu mai corectează. Adună cuvintele frumoase şi faptele bune. Şi compune. În sfârşit, compune. Prima ei compunere liberă în limba română creştină.

Nu am citit-o, încă. Ştiu doar că ea începe simplu: "La început au fost iubirea, părinţii, bunicii şi copilăria." Ceva mai bun nu vom găsi vreodată, oricât vom căuta pretutindeni, şi întotdeauna...

Jianu Liviu-Florian (Tema: "Cuibar de lumină")

BISERICA SFÂNTUL GHEORGHE DIN CER

A murit Gheorghiţa. Ieri a murit. Astăzi o îngroapă. În satul ei de lângă Craiova.

Gheorghiţa a fost o femeie care, vreme de cincizeci de ani, a ţinut, pe cheltuiala vieţii ei, o Biserică deschisă.

Vreme de cincizeci de ani, Gheorghiţa se scula odată cu zorile, se ruga, se spăla, se îmbrăca, lua cheile, şi deschidea uşa Bisericii. Se aşeza apoi pe un scaun, lângă masa cu lumânări, şi aştepta.

Intrau oameni, cereau lumânări, ea le vindea lumânări.

Intrau oameni, scriau pomelnice, ea le lua, şi le punea pe masă, să le ia preotul.

Intrau oameni, întrebau ce şi cum, de ale vieţii, de ale Bisericii, ea le spunea când vine preotul, sau îi sfătuia, după puteri.

Intrau oameni de cu dimineaţa, şi până seara târziu. Ea păzea icoanele şi odoarele Bisericii, să nu intre om, să îl împingă necuratul, să facă pe dracul.

Ea aprindea candelele, ea făcea focul, ea dădea cu mătura, ea ştergea praful, ea era om de rugăciune, om de ajutor şi om de ordine. Ea săpa, grebla, semăna, plivea, şi culegea.

Prima Biserică deschisă a Craiovei era a Gheorghiţei. Ultima, tot a ei. Biserica se deschidea odată cu ea, şi se închidea odată cu ea.

Ţinea şi postul, şi rânduielile.

Unei fetiţe orfane, crescută în Biserică, îi spunea ades:

"Maică, tu să mulţumeşti! Cine, ce ţi-o da, să nu uiţi niciodată să mulţumeşti!"

Preotul Bisericii are 90 de ani. Mai tânăr decât ea. Spunea:

"Femeia aceasta este o Sfântă. Ea ţine deschisă Biserica. Măcar atâta lucru să facem pe lumea aceasta: să ţinem deschisă Biserica!"

A murit Gheorghiţa. A urcat la cer, şi a deschis Biserica Sfântul Gheorghe Vechi, care va rămâne cu uşa deschisă, pe cheltuiala sufletului ei, o veşnicie. Fie-i amintirea vie!

Jianu Liviu-Florian (Tema: "Cuibar de lumină")

Organizator: Prof. Religie Mirela Șova