|
Lumină prin jertfă şi
suferinţă
Credinţa tinde sã devinã tot mai mult un artificiu al emancipãrii sociale, publice, consacrându-i-se o imagine tot mai
depãrtatã de origine. Dacã istoria oferã momente de întrebuinţare a ei ca armã politicã, ca pretext, în realitatea contemporanã ea s-a trasformat într-un paravan al imoralitãţii, într-o
"cealaltã faţã" a societãţii. Astfel, credinţa este tot mai des întâlnitã ca valoare supremã, însã nu în înţelesul ei profund, ci doar ca impact iluzoriu. În aceste condiţii, cuvintele
Scripturii, rânduiala bisericeascã, Sfintele Taine nu sunt decât prilejul manifestãrii unui fals interes. Dar în fond ce este credinţa şi care sunt criteriile dezvãluirii ei?
Acest lucru nu se poate identifica decât prin perspectiva unei analize mai pãtrunzãtoare a învãţãturii creştine, a unei evaluãri obiective a Tainelor supreme ale
acesteia.
Terminând actul creaţiei, Dumnezeu nu Şi-a abandonat lucrarea. Grija şi nemãsurata Sa iubire revelându-se acum, chiar şi dupã umilitoarea cãdere
spre întuneric, prin Pronia Divinã. Însã, nu numai cã Tatãl cã nu S-a depãrtat de lumea aceasta, dar vegheazã la desãvârşirea ei, la îndeplinirea scopului încredinţat. Cel mai
important aspect al purtãrii de grijã este trimiterea, spre mântuirea neamului omenesc, a Însuşi Fiului Sãu cel Unul Nãscut, Acesta luminând calea cãtre Împãrãţia lui Dumnezeu. Nici
Hristos, dupã finalizarea misiunii Sale pãmânteşti, nu a uitat lumea, lãsând, ca moştenire haricã, Sfintele Taine, în cadrul cãrora El ni se descoperã în toatã activitatea Sa
iconomicã.
Încununarea tuturor Tainelor, apogeul lor harismatic este Sfânta Tainã a Euharistiei, ea cuprinzând dumnezeiasca jertfã a lui Hristos,
adusã, în mod nesângeros, la Prestol. Instituitã la Cina cea de Tainã, de cãtre Mântuitorul, Euharistia (din grecescul "mulţumire"), prin împlinirea scopului ei harismatic, este lucrarea
care sfinţeşte Darurile aduse (pâinea şi vinul, produse specifice ale priceperii omeneşti în ceea ce priveşte hrana - boabele acestor roade simbolizând sufletele credincioşilor ce ajung
la unire cu Hristos prin lucrarea liturgicã) trasformându-le în Trupul şi Sângele Fiului lui Dumnezeu, prin rostirea epiclezei; Taina este momentul în care Hristos se
oferã în stare de jertfã (idee susţinutã de existenţa Trupului şi a Sângelui, acesta din urmã, deşi creând o construcţie pleonasticã, accentuând caracterul de sacrificiu al
lucrãrii).
Sãvârşitorii Sfintei Euharistii sunt episcopul sau preotul, ca urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, cãrora Mântuitorul le-a spus:
"Aceasta sã o faceţi întru pomenirea Mea" (Luca 22,19) - cuvinte ce vorbesc despre caracterul de normã sau cel testamentar al Sfintei Euharistii, prin ele oferindu-le apostolilor
puterea şi dreptul sacerdotal de a sãvârşi misterul Sfintei Taine. De multe ori existã tendinţa de a-i considera primitori ai lucrãrii euharistice doar pe credincioşii ce s-au
pregãtit pentru gustarea Darurilor, omiţându-se, sau excluzându-se con-slujirea cler-mireni, princiu fundamental ce stã la baza Cuminecãturii ca Tainã a Adunãrii. Sinergia euharisticã
este cea care desãvârşeşte opera tainicã ca fiind venirea-împreunã a creştinilor întru Hristos, ca mãdulare ale Lui şi împlinirea Bisericii ca Trup al
Mântuitorului.
Euharistia cuprinde jertfa nesângeroasã a lui Hristos, cea care se va aduce neîncetat, pânã la "sfârşitul veacului", fiind o dovadã în plus a iubirii Fiului
lui Dumnezeu pentru creaţia Tatãlui, un rãspuns al omenitãţii la jertfa sângeroasã purtatã de Iisus pe altarul Golgotei. Jertfa, ca element mântuitor, presupune con-lucrarea Întregii
Persoane Treimice, începând cu hotãrârea Tatãlui de a da pe Fiul Sãu spre întruparea prin Duhul Sfânt, şi culminând cu Învierea lui Hristos. Întruparea Cuvântului ca Mântuire constituie
ideea fundamentalã a întregii istorii a dogmei hristologice, fiind, în primul rând, însuşirea caracterului ipostatic: Dumnezeu- Fiul S-a fãcut om afarã de pãcat la "plinirea vremii",
atunci când omul conştientizase suficient necesitatea unui Izbãvitor şi dorise cu adevãrat venirea Lui. Scopul înomenirii lui Hristos este ca prin moarte, El sã refacã comuniunea
om-divinitate. În ceea ce priveşte modalitatea în care s-a produs aceastã patimã, existã o întrebare care rãsunã deseori în conştiinţa colectivã: de ce a ales Dumnezeu ca Însuşi Fiul Sãu
sã moarã ca un tâlhar, de ce I s-a cuvenit acestuia rãstignirea, cea mai umilitoare pedeapsã? Oare nu putea Dumnezeu sã-L protejeze pe Hristos de o asemenea caznã? Sigur cã putea...însã
acest sacrificiul ar mai fi avut acelaşi efect? Ar mai fi privit omul jertfa cu aceeaşi cutremurare? Cu siguranţã cã nu. Coborându-se la un nivel inferior, atât social cât şi moral,
Hristos Şi-a asumat astfel cea mai josnicã condiţie umanã, a îndurat, ca om şi ca Dumnezeu, dispreţul semenilor şi al Creaţiei. „Spre deosebire de Buddha şi Lao-Ţe, Mântuitorul nu dă
aforisme şi pilde, ci carne şi sânge, chin şi deznădejde" (Nicolae Steinhardt). Cu toate acestea, moartea Mântuitorului nu este numai o simplã suportare de pedeapsã, ci o încununare a
ascultãrii şi a îndeplinirii cuvântului Sãu. O dovadã a asimetriei ipostasului lui Iisus (a faptului cã voinţa umanã urmeazã celei divine) este Învierea Lui, deschiderea drumului cãtre
Împãrãţia Cereascã.
Fiind o imagine a întregii lucrãri iconomice, Euharistia dezvãluie toate aceste momente, accentuând plinãtatea şi puterea ei haricã:
Adunarea în Hristos, prin Bisericã constituie Întruparea Acestuia, formarea ipostasului Sãu; aducerea Darurilor şi transformarea lor în Trupul şi Sângele Mântuitorului sunt o retrãire a
jertfei celei sfinte, iar împãrtãşirea cu acestea culmineazã lucrarea euharisticã, fiind reîntoarcerea cãtre Hristos, cãtre viaţa veşnicã: "Cel ce va mânca din pâinea aceasta nu va muri
în veci" (Ioan 6, 49). Astfel, veşnicia se identificã cu Numele lui Hristos, se dobândeşte prin Taina Euharistiei şi se trãieşte alãturi de Dumnezeu, în Împãrãţia
Sa.
Am vorbit în paragrafele de mai sus despre importanţa haricã a Euharistiei, despre rolul ei în conturarea unei conştiinţe şi a unei existenţe creştine.
Aceste informaţii, deşi poate prezente în activitatea credincioşilor, de cele mai multe ori nu sunt însuşite îndeajuns, nu li se cunosc întregile semnificaţii. Întrebaţi de ce se
împãrtãşesc, probabil cã un numãr considerabil de oameni şi-ar gãsi drept rãspuns îndemnul preotului, al pãrinţilor, al profesorului de religie, "fiindcã aşa este bine". Dar dacã nu
cunoaştem rostul esenţial al lucrãrii mântuitoare, cum putem şti "ce e binele"? Care este reperul acestei aprecieri, dacã nu ştim valoarea superioarã, primordialã a vieţii
creştine? Cum putem sã nu ne îndoim de binele celor din jur, dacã nu suntem în stare sã credem în Binele şi Adevãrul absolut întruchipat de Hristos ! Mai dureros este cã
împãrtãşindu-ne din Însãşi Bunãtatea, gustând din ea, nu putem sã cunoaştem rodul acestui dar, subordonându-ne unor pseudovalori. Toatã "desacralizarea" contemporanã provine tocmai
din indiferenţa acestor rãspunsuri, din faptul cã ne împãrtãşim "pentru cã zice preotul, cã aşa e bine".
Pe de altã parte, un considerent al primirii Sfintei Cuminecãturi des întâlnit, este teama de situaţia personalã de dupã viaţa
aceasta, fapt ce reduce însemnãtatea supremã a Euharistiei la o simplã condiţie, la trãirea ei drept caznã, drept canon. În acest fel i se ştirbeşte caracterul haric, al bucuriei
nemãsurate a unirii întru şi cu Hristos; ea nu mai este cinstitul dar al fericirii şi al veşniciei, ci un tribut "plãtit" lui Dumnezeu pentru a ajunge alãturi de El. Ideea mai sus
menţionatã ce duce la neînţelegerea Tainei este cauzatã şi de perceperea Împãrãţiei divine ca spaţiu al Judecãţii, creându-se o imagine superficialã a unui Dumnezeu rãsplãtitor, care
tinde sã aşeze sub semnul fricii toatã activitatea creştinului. Acesta este, probabil, unul dintre cele mai grave pãcate, întrucât actului de jertfire întreprins de Hristos, iubirii Sale
I se rãspunde cu teamã, cu prezenţa sentimentului de îndatorire (ce diferã de cel de recunoştinţã); ne apropiem de Potir doar din obligaţie, ne împãrtãşim cu Trupul şi Sângele
Mântuitorului doar din interes pentru starea noastrã individualã. Raportându-ne la valori mediocre, uitãm adevãratul folos şi scop al Euharistiei: refacerea chipului lui Dumnezeu în
om, limpezirea raţiunii, întãrirea voinţei şi curãţirea sentimentului, unirea prin Bisericã (ca mãdulare dumnezeieşti) cu Hristos şi ridicarea la Împãrãţia lui Dumnezeu.
Prin împãrtãşire, noi cunoaştem şi gustãm Raiul, ne apropiem şi simţim, cu cât pregãtirea noastrã duhovniceascã este mai intensã, tot mai mult Edenul promis: "Gustaţi şi vedeţi cã Bun
este Domnul" (chinonicul duminical).
Cunoscând rolul Sfintei Taine, nu vom putea sã ni-l însuşim pe deplin dacã nu reuşim sã o vedem nu ca pe constrângere, ci ca pe cel
mai sublim dar, dacã nu vom renunţa la "pentru cã aşa a zis", adoptând o poziţie nouã: "pentru cã vreau sã-L primesc şi sã fiu pãrtaş lui Hristos, pentru cã vreau sã trãiesc veşnic
alãturi de Dumnezeu". Euharistia, ca subiect al teologiei, este "jertfa vieţii veşnice"; însã câţi dintre noi au puterea sã conştientizeze jertfa sângeroasã, sã accepte jertfa
nesângeroasã adusã la Prestol şi sã trãiascã într-adevãr prin harul tainic? Poate doar aceia care cunosc bucuria şi lumina împãrtãşirii, care se împãrtãşesc nu doar cu pâine şi vin, ci cu
Trupul şi Sângele Celui ce din iubire S-a dat morţii şi a biruit-o.
|
/https%3A%2F%2Fassets.over-blog.com%2Ft%2Fcedistic%2Fcamera.png)
/idata%2F2044040%2Fsfinti-noiembrie%2Fbannermire4.jpg)