Concurent nr. 22 / Marina Popescu / sectiunea ESEU

25.06.2009

DORURI LA RĂSĂRIT
Ediţia a III-a, iunie - august 2009, secţiunea ESEU

Concurent nr. 22, Marina Popescu, din Bucureşti

Gânduri despre Tot (frenezia gândurilor naşte tristeţe...)

Putem asemui viaţa cu orice: cu un cântec, cu o carte, cu un munte. Dar nu o putem asemui niciodată cu ea însăşi, pentru că oricâte comparaţii şi analogii am face, nu vom afla niciodată ce este ea cu adevărat. Iar dacă am afla ce este viaţa şi care este scopul ei, oare nu am suferi mult mai mult? Gândiţi-vă ce lupte s-ar duce atunci, pentru că fiecare ar vrea să îşi ducă scopul la îndeplinire. Iar dacă nu ar reuşi... câte lacrimi, câtă deznădejde... Cuvântul „ratat" ar căpăta atunci cu adevărat un sens.

Nimic din Dumnezeu nu este în om. Şi totuşi, totul din Dumnezeu este în om, mai puţin Dumnezeu Însuşi. După asta plângem noi, după Fiinţa lui Dumnezeu, pe care nu vom afla-o niciodată. Şi chiar aflând-o, nu ne-am schimba cu nimic, sau ne-am schimba cu totul şi atunci nu am mai fi oameni.

Spun unii că primele credinţe ar fi fost politeiste şi animiste. Au văzut ei că oamenii desenaseră, de exemplu, pe pereţii unei peşteri un soare, pe vasele lor tot soare, pe scuturi şi arme - soare. Şi au ajuns la concluzia că oamenii credeau în soare. Dar ce se va întâmpla dacă peste câteva mii de ani se vor găsi obiectele noastre (haine, ceramica etc) pe care noi am desenat flori? Vor crede cei de atunci că noi am crezut în flori?

La început a fost o singură religie. Mai bine zis, o singură credinţă. După care, la un moment dat, cineva şi-a dat seama că modul cel mai simplu de a deţine puterea e să-i subjugi pe oameni prin credinţă. Şi atunci au apărut religiile. Transfigurări, completări, modificări ale credinţei iniţiale. Variaţiuni pe aceeaşi temă. Aşa a apărut şi istoria. Ca o bătălie între dumnezei. Istoria, aşa cum o vedem azi, nu ar mai fi fost altceva decât „trecut" dacă ar fi existat o singură credinţă. Ce ar mai fi însemnat Nero dacă nu i-ar fi prigonit şi adus pe creştini pe stadioane să fie devoraţi de lei? Ar fi fost doar un nebun. Iată de ce istoria este ceva contrafăcut, pentru că Dumnezeu este unul singur, iar bătălia între dumnezei este un spectacol regizat. De către noi. Dacă Dumnezeu a creat lumea, ne-am propus să creăm şi noi Istoria, să nu rămânem mai prejos.

Pentru cei ce-şi imaginează viaţa ca pe o carte, Istoria este coperta ei. O copertă detaşabilă, pe care o putem schimba sau putem desena floricele cu pixul pe ea. Pentru a limita nelimitatul şi a mărgini nemărginitul, omul şi-a creat Istoria, cu Timpul şi cu toate ale sale. Iluzii de biată fiinţă imperfectă ce-şi închipui că astfel va trăi veşnic...

Ce este tăcerea? O negare a condiţiei umane. Omului i s-au dat cuvintele să pălăvrăgească întruna, uitând de Cuvânt. Dumnezeu are tăcerea, omul are cuvintele. Iar atunci când nu le mai foloseşte se cufundă în sine şi în Dumnezeu; şi nu, nu mă gândesc la cei muţi. Despre o altfel de tăcere este vorba...

Marina Popescu, Tema "Malformaţii de percepţie"

TIMP ŞI CUNOAŞTERE

Despre obsedantul Timp

Trecutul pentru om e timp mort, iar viitorul e timpul care încă nu s-a născut. Cât despre prezent, el nu poate fi reprezentat, el nici nu apucă bine să se nască şi a şi murit.

Singurul mod în care ne putem închipui timpul este cel de eternitate. Sensul timpului e cel al devenirii, al transformării. Timpul, aşa cum îl percepem noi este ca o consecinţă a imperfecţiunii noastre. Tocmai de aceea oamenii au simţit nevoia să cuantifice timpul, să-l împartă în secunde, minute, ore, zile şi aşa mai departe; pentru a putea atunci să spună: ieri am fost, azi sunt, mâine voi fi. Omul, ca fiinţă imperfectă, supusă devenirii, nu avea cum să se oprească la a spune: eu sunt. Pentru că atunci s-ar fi oprit în loc. Şi el, şi timpul. A, dacă omul nu ar fi avut memoria, atunci ar fi putut spune: eu sunt, pentru că ar fi trăit într-un prezent continuu, fără şansa de a evolua. Pe când aşa, omul măsoară timpul tocmai pentru a-şi măsura devenirea sa. De aceea până când Dumnezeu nu a creat lumea şi omul, timpul nu era măsurat, ci era doar eternitate. Ce-l interesa pe Dumnezeu ziua de ieri, de azi sau cea de mâine? El este perfect, absolut. Mereu egal cu sine, nu poate evolua sau involua, el este acelaşi în orice punct al eternităţii. În schimb omul, imperfect, are nevoie de ieri, de azi şi de mâine pentru a da un sens existenţei sale.

Despre cunoaştere

Ce este mai important: cunoaşterea sau drumul către cunoaştere?

Şi dacă am ajunge în sfârşit la cunoaşterea absolută care obsedează omenirea (sau mă rog, o parte a ei) încă de la început, la ce ne-ar folosi? Ce dacă am dezlega toate tainele? Nu am câştiga nimic, pentru că Dumnezeu şi-a luat toate precauţiile: ne-a dat moartea. După ce Adam a mâncat din pomul cunoaşterii, Dumnezeu s-a şi grăbit să-l sortească morţii, temându-se ca nu cumva omul să atenteze şi la pomul veşniciei. Aşa că orice adevăruri am afla, chiar şi adevărul absolut, nu am reuşi să-i luăm locul lui Dumnezeu sau să fim egali cu el.

Dar drumul către cunoaştere are, cred, importanţa lui. Paradoxal, îl văd chiar ca pe o împăcare cu Dumnezeu, o apropiere de El. Dacă în Vechiul Testament Dumnezeu nu vrea ca omul să ştie prea multe, odată cu Noul Testament, cu venirea lui Iisus, cred că are loc o reabilitare a cunoaşterii. Dumnezeu pare că l-a iertat pe om şi-l trimite pe Iisus pe pământ pentru a săvârşi El însuşi un act de cunoaştere. Drumul spre Golgota asta înseamnă. Cunoaşterea suferinţei umane, atât fizice cât şi psihice. Purtând crucea în spate, cununa de spini pe frunte, ascultând cuvintele batjocoritoare, Iisus înţelege omul. Pe cruce, Dumnezeu moare. Şi totuşi Dumnezeu trăieşte.

Astea sunt doar câteva idei pe care le am azi. Mâine s-ar putea să am altele sau să nu mai am deloc. La ce o să-mi folosească mie aceste idei? Probabil la ce le foloseşte altora lipsa unor asemenea idei. Până la urmă finalul e acelaşi pentru noi toţi şi depinde de fiecare cu ce alege să umple golul dintre ieri care a murit şi mâine care nu o să se mai nască. „Tot secretul vieţii se reduce la atât: ea n-are niciun rost; fiecare dintre noi găseşte însă unul" (Emil Cioran - Amurgul gândurilor).

Marina Popescu, Tema "Malformaţii de percepţie"

Organizator: Prof. Religie Mirela Șova