Metanii de iarna

Metanii de iarnă

Fulgii, în metanii, cad, albind pământul,

Cum albeşte-o rugă înteţită, gândul;

Dansul li se-opreşte, nu-şi aleg şederea,

Acoperă totul, rămân cu tăcerea.

 

Oamenii se miră, nu-nţeleg misterul,

Câte flori croieşte, din zăpadă, gerul?

Câtă irosire, sub tălpi arondate

Paşilor vremelnici spre eternitate...

Fulgii, în metanii, n-au lacrimi să plângă,

Dar indiferenţa omul şi-o aruncă

Dacă-şi aminteşte de copilărie,

Ca să mai surâdă pentru-o feerie.

Liniştea prea albă, priponită-n case,

Fără a lui voie, omul o uitase...

Zgribulit în suflet, ca pasărea-n iarnă,

Aştepta-n surdină harul să se cearnă...

Autor: Prof. Religie Mirela Șova