Devierile comportamentale ale elevilor si combaterea lor

Devierile comportamentale ale elevilor

şi combaterea lor

Tema pe care v-o propun nu este deloc nouă. Ea a constituit obiectul multor dezbateri psiho-pedagogice. Ea revine în actualitate, pentru că şcoala se confruntă astăzi cu probleme din ce în ce mai dificile privind comportamentul elevilor.

Scopul temei propuse pentru dezbatere este:

-  oferirea unor sugestii explicative privind înţelegerea fenomenului adaptării / inadaptării şcolare, în vederea prevenirii şi combaterii eficiente a devierilor comportamentale ale elevilor;

-  analizarea diferitelor aspecte ale „insuccesului şcolar", cu scopul înţelegerii sale corespunzătoare şi a adaptării celor mai potrivite măsuri de prevenire şi înlăturare a efectelor lui.

Un elev este adaptat şcolar atunci când realizează adaptarea pedagogică (instrucţională) şi adaptarea relaţională. Prima înseamnă disponibilitatea elevului de a-şi însuşi informaţiile transmise şi de a le operaţionaliza în mod creativ. Cea de-a doua se referă la capacitatea elevului de a relaţiona cu profesorul şi cu ceilalţi elevi, de a interioriza normele şcolare şi valorile sociale acceptate.

Nu este uşor, nici chiar pentru psihologi şi pedagogi experimentaţi, să se definească multiplele cauze ale comportamentului şcolar deviant. Iată câteva dintre acestea, după Saunders şi W. Gnagey:

1. Antipatia în raport cu şcoala. În acest caz, profesorul trebuie să ducă o muncă sisifică de motivare a elevilor, prin:

- a avea aşteptări maxime în raport cu elevii;

- a fi plin de entuziasm pentru obiectul de studiu;

- a comunica elevilor scopurile urmărite, mijloacele şi strategia pe care intenţionează să le utilizeze în acest scop.

În acest fel se determină la elevi asumarea de responsabilităţi şi creşterea întăririlor pozitive, prin atingerea obiectivelor propuse;

- a stabili o atmosferă empatică în clasă;

- a implica elevii în mod activ în procesul de predare / învăţare;

- a sublinia că fiecare lecţie transmite ceva foarte important pentru viaţa elevilor;

- a cultiva încrederea în sine a elevilor;

- a folosi interesele şi cunoştinţele anterioare ale elevilor;

- a utiliza curiozitatea naturală a elevilor, aducându-le în faţă un arsenal variat de tehnici şi mijloace;

- a provoca elevii prin solicitările la care trebuie să răspundă şi care nu trebuie să fie nici excesiv de uşoare, dar nici exagerat de dificile;

- a întări pozitiv comportamentele dezirabile;

- a planifica diferenţiat activităţile de învăţare, în funcţie de interesele, nevoile, abilităţile elevilor;

- a utiliza din când în când competiţia între elevi.

2. Nevoia de recunoaştere socială, mai ales din partea colegilor. Aceasta se face în modul cel mai evident prin provocarea autorităţii profesorului.

3. Izolarea socială - Apare în cazul elevilor labili psihic, marginalizaţi în grupul şcolar, care, din dorinţa de a se integra în grup, provoacă probleme profesorului.

4. Comportamentul impulsiv - al elevilor incapabili să anticipeze consecinţele actelor lor.

5. Ignorarea regulilor, conştientă sau inconştientă.

6. Conflicte între sistemele de reguli ale elevului (cele de acasă, cele pentru grupul de prieteni, cele pentru şcoală).

7. Transferul afectiv - Spre exemplu, antipatia resimţită de elev faţă de tatăl său (dacă există), poate fi transferată asupra profesorului şi a şcolii, în general. Această cauză este, deci, legată de problemele din mediul familial al elevului.

J. Thurston, J. Feldhusen şi J. Benning enumeră 24 de factori ai mediului familial care induc comportamentul deviant, în urma unor cercetări făcute în S. U. A. Aceşti factori sunt semnificativi şi pentru România. Iată câţiva dintre ei:

- Regulile tatălui sunt prea lejere sau prea stricte sau lipsite de coerenţă;

- Indiferenţa sau ostilitatea părinţilor faţă de copii;

- Părinţii au serviciile total diferite şi, în general, au prea puţine lucruri în comun;

- Părinţii nu vorbesc între ei despre copii şi despre problemele lor;

- Părinţii nu se iubesc, sunt reci unul cu celălalt;

- Părinţii îi dezaprobă pe copii mai mult decât îi încurajează;

- Mamele nu sunt fericite în mediul în care trăiesc;

- Copiii sunt pedepsiţi de părinţi pentru absolut orice greşeală;

- Părinţii lasă pe prietenii copiilor lor să aibă o influenţă hotărâtoare asupra acestora, pentru a-şi masca dezinteresul;

- Părinţii îşi petrec timpul lor liber în mod negativ.

8. Pornirea spre agresivitate.

9. Anxietatea - provocată şi de profesor, dacă acesta are obiceiul să judece elevul în faţa colegilor etc.

10. Modul de manifestare al profesorului - Există mai multe atitudini inadecvate ale profesorului, care pot crea probleme de disciplină. Şi anume:

  - asuprirea elevilor;

  - ignorarea lor dispreţuitoare;

  - evaluarea constant negativă a elevilor.

Asemenea profesori ajung adesea să fie bătuţi de elevi; spre exemplul, se înregistrează multe asemenea cazuri în Marea Britanie. Studiile britanice recomandă profesorului modern să fie o personalitate pozitivă, care să dispună de metode de predare eficace, să stabilească şi să menţină standarde comportamentale coerente; care să fie sprijinit de directorul şcolii / liceului pentru măsurile disciplinare pe care le ia; să aplice standardele de comportament tuturor elevilor, cu consecvenţă.

În plus, profesorul modern are nevoie de sprijinul părinţilor elevilor, de cunoştinţe psihologice solide şi de intuiţie psiho-pedagogică, pentru a putea diagnostica şi trata comportamentele inadecvate; de influenţa pozitivă a directorului, de impunerea unor măsuri stricte de respectare a disciplinei.

Devierile de comportament ale elevilor au fost clasificate în funcţie de mai mulţi factori. D. Ozunu a alcătuit următoarea clasificare:

a. Devieri de comportament care ţin de constituţia psihopatoidă - A copiilor care aparţin tipurilor de perverşi, schizoizi, cicloizi, epileptoizi sau a combinaţiilor acestor tipuri. Manifestările lor au cauză organică şi sunt greu de tratat. Se recunosc după: lipsă de afectivitate sau hiperactivitate, autism, amoralitate sau labilitate morală accentuată, minciună, atitudini obscene, tendinţe de a se constitui în bande etc.

b. Devieri de comportament ce ţin de modificările structurii neuropsihice - Acestea sunt datorate unor traumatisme cranio-cerebrale, unor boli infecţioase etc. Se manifestă prin: nelinişte motorie, labilitate psihică, negativism, isterie, refuz al sarcinilor de lucru, tendinţe de chiul, vagabondaj, minciună ş.a. Sunt rare şi parţial educabile.

c. Devieri de comportament datorate schimbărilor negative din mediul fizic şi social - Din cauza carenţelor mediului familial, a influenţelor negative ale prietenilor etc.

d. Devieri de comportament ce ţin de schimbările patologice produse şi în cazul individului, şi al mediului - Sunt greu recuperabile.

În funcţie de sfera psihicului predominant afectată, devierile de comportament se pot localiza astfel:

   în sfera relaţională - Copiii care refuză comunicarea, fiind egoişti, capricioşi, respinşi de colectiv. Aceşti copii fie sunt prea răsfăţaţi în familie, fie sunt neglijaţi afectiv în familie. Ei afişează o atitudine pesimistă sau criticistă.

   în sfera afectivităţii - Copiii irascibili sau total pasivi. De obicei, ei au suferit traume psihice.

   în sfera dezvoltării intelectuale - Copiii ostili învăţăturii, fără curiozitate pentru nou, cu retard intelectual şi cu ritm lent de evoluţie. Ei au dese conflicte cu părinţii, din aceste cauze, dar şi cu profesorii şi colegii; obişnuiesc să chiulească, să mintă, să fure, să consume alcool şi droguri.

   în sfera voliţională - Copilul încăpăţânat, capricios, indisciplinat, dezordonat etc. Sunt urmări ale tutelării excesive sau ale nesupravegherii copilului.

Tulburările de comportament pot fi uşoare (de gradul I), mijlocii (de gradul II) sau grave (de gradul III). Profesorii se confruntă, de obicei, cu tulburări de conduită uşoare, care nu intră sub incidenţa juridicului, dar în ultimul timp s-au răspândit şi abaterile severe de conduită, care se vindecă mult mai greu, ca: furtul repetat, vagabondajul, actele de tâlhărie, consumul sistematic de alcool, de droguri, prostituţia ş.a.

Preocuparea psiho-pedagogilor de azi e în primul rând de a preveni devierile de comportament, lucru mai eficient decât terapia lor. Pentru a preveni, profesorul are nevoie de cunoaşterea elevilor, a mediilor lor familiale (spre exemplu, pentru a depista din timp copiii orfani, pe cei abandonaţi, pe cei cu părinţi despărţiţi, pe cei cu afecţiuni neuropsihice etc.), pentru a putea lua o serie de măsuri.

De asemenea, el trebuie să anticipeze situaţiile de inadaptare şi să le remedieze din timp. Iar dacă s-au manifestat comportamente de inadaptare şcolară, trebuie luate măsuri ca să nu se repete. Măsurile posibile sunt următoarele:

- socioterapia şi psihoterapia familiei;

- plasarea elevului în situaţii interpersonale pozitive;

- consilierea spre alegerea unei profesii care să nu fie în dezacord cu aptitudinile sau interesele elevilor;

- dacă e cazul, trimitere spre examen neuropsihiatric şi endocrinologic;

- popularizarea legislaţiei penale, cu rol profilactic în inducerea autocenzurii comportamentale.

În primul rând, este nevoie de relaţii adecvate, echilibrate între elevi şi cadrele didactice. Este importantă optimizarea comunicării dintre profesor - elev, profesor (diriginte) - familie, îndrumarea elevilor spre asistenţă psiho-pedagogică şi medicală. Părinţii trebuie atraşi ca parteneri în prevenirea devierilor de comportament ale copiilor lor, prin dezvoltarea încrederii în posibilităţile acestora, în autocontrolul pe care ei şi-l pot manifesta, în trăsăturile lor pozitive.

Pentru aceasta, profesorii au nevoie de urmarea unor cursuri de perfecţionare (de psihologia copilului, de sociologia familiei, de sociologia moralei, de psihoterapie, de psihoterapie ortodoxă sau religioasă), de înfiinţarea centrelor şi a cabinetelor de consultanţă familială şi şcolară, mai ales pentru tratarea „elevilor - problemă" (a celor cu tentative de suicid, a celor ce se droghează etc.).

Să nu se uite faptul că elevul nu e un simplu „obiect" ce poate fi manipulat la bunul plac al profesorilor, ci este o persoană, sensibilă la influenţele exterioare. Trebuie ţinut cont, în plus, şi de vârsta elevului. Perioada cu frecvenţă maximă de manifestare a conduitelor deviate este de la 10 - 11 la 14 - 15 ani, pubertatea. În această etapă crizele de personalitate nu trebuie să îngrijoreze, decât dacă sunt prelungite.

Trebuie să se aleagă sarcini de lucru pe cât posibil în acord cu interesele şi aptitudinile reale ale elevilor şi să se elaboreze metode şi procedee formative şi diagnostice, încât elevul să se poată autocunoaşte, autoevalua, învăţa creativ.

În mod concret, în sala de clasă profesorul poate recurge la strategii diverse, pentru a evita sau a rezolva situaţiile conflictuale rezultate din comportamentele deviante ale elevilor. După Saunders, acestea sunt:

A. Strategii de evitare - Profesorul e tolerant, glumeşte, pentru a evita conflictul; se preface, eventual, că e bolnav. Aceste strategii nu pot fi folosite des, căci profesorul îşi va pierde credibilitatea. Ele sunt utilizate curent de profesorii din Occident, care sunt supuşi permanent perspectivei conflictului. Ele sunt doar o soluţie de moment, nu întotdeauna cea mai bună.

B. Strategii de diminuare - Prin acţiuni de amânare, răspunsuri tangenţiale, care ignoră sursele principale de conflict, în mod deliberat. Nici aceste strategii nu rezolvă conflictul.

C. Strategii de confruntare - Ele sunt: de putere sau de negociere. Cele de putere se ghidează după principiul „Divide et impera" („fragmentează şi stăpâneşte"), adică împărţirea grupului de elevi angajaţi în conflict sau a situaţiei conflictuale.  Sau se fac ameninţări care nu vor fi puse niciodată în practică. De asemenea, se pot promite recompense sau să se facă apel la tradiţia şcolii.

Cele de negociere: când elevii implicaţi în conflict par dispuşi să accepte o soluţie raţională. Se pot folosi trei procedee: compromisul, apelul la afiliere, pseudo-compromisul.

Compromisul e riscant; poate fi un precedent, fiind considerat de cele mai multe ori de către elevi ca o dovadă de slăbiciune.

Apelul la afiliere înseamnă să se ceară elevilor neutri la conflict să se disocieze de turbulenţi. Acesta se recomandă numai în ultimă instanţă, pentru că afectează relaţiile ulterioare dintre elevi.

Saunders, Watkins şi Wagner dau şi câteva sfaturi generale, în privinţa unor situaţii conflictuale la clasă:

- Evitaţi confruntarea cu elevii în faţa clasei, căci ei pot câştiga astfel noi aderenţi;

- Evitaţi orice ameninţare, mai ales pe cele care pot fi percepute ca fizice;

- Optaţi pentru alternativa care dă câştig de cauză şi profesorului, şi elevilor;

- Sfătuiţi elevul să vă descrie percepţia sa asupra stării conflictuale, dar şi dumneavoastră explicaţi-i propria percepţie asupra stării conflictuale respective.

Trebuie să ţinem seama că nicio altă etapă a vieţii nu cere mai multă înţelegere şi afecţiune din partea adulţilor decât cea a adolescenţei (14 - 18/20 ani). Deşi ieşirea din conformismul infantil îmbracă forma multor stridenţe, excentricităţi, nesupuneri, cu timpul adolescentul va realiza penibilul situaţiei şi faptul că doar integrarea e calea de emancipare şi valorizare.

Să-l ajutăm, pentru aceasta, orientându-l spre un ideal în viaţă, nu numai profesional, ci şi un ţel duhovnicesc, spre împlinirea lui sufletească. Educaţia religioasă poate ajuta foarte mult spre aplanarea acestor comportamente deviante, supărătoare.

---

Bibliografie

- „Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi gradele didactice", Coordonator Constantin Cucoş, Editura Polirom, 1998;

- „Profesorul - între autoritate şi putere", Emil Stan, Editura Teora, Colecţia „Psihologie aplicată", 1999;

- „Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenţi. Prevenire şi terapie.", Emilia Albu, Editura Aramis, Colecţia „Educaţia XXI", 2002;

- „Experienţa duhovnicească şi cultivarea puterilor sufleteşti. Contribuţii de metodologie şi pedagogie creştină.", Pr. Dr. Eugen Jurca, Editura Marineasa, Timişoara, 2001.

 

Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Referat

Mirela Șova