Clasa: a VII-a

Disciplina: Religie Ortodoxă

Subiectul (titlul lecţiei): Dumnezeu Se descoperă oamenilor. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție

Tipul lecţiei: transmitere şi însuşire de cunoştinţe

Durata lecţiei: recomandabil două lecții, a câte 50 min. fiecare

Obiective operaţionale:

La sfârşitul lecţiei, elevii vor fi capabili să:

O₁: să definească: „revelaţie", „patriarhi", „profeţi", "Sfânta Scriptură", "Sfânta Tradiție";

O₂: să indice felurile revelaţiei dumnezeieşti, detaliind la fiecare;

O₃: să precizeze motivaţia descoperirii lui Dumnezeu către oameni;

O₄: să analizeze povestirile prezentate, extrăgând învățăminte.

Obiective formativ-educative:

- să înţeleagă că Dumnezeu ni S-a descoperit întotdeauna pentru că ne iubeşte şi ne cheamă în împărăţia Lui.

- să-şi formeze deprinderea de a citi zilnic sau măcar săptămânal din Sfânta Scriptură, întrebând profesorul de Religie sau preotul despre pasajele pe care nu le înţeleg.

Strategia didactică:

• metodele de învăţământ folosite la lecţie: conversaţia, explicaţia, expunerea, povestirea, conversaţia euristică, problematizarea.
• formele de organizare a clasei: frontală.

 
Bibliografia:

• Sfânta Scriptură;
• Arhim. Ilie Cleopa, „Minunile lui Dumnezeu din zidiri";
• Catehism ortodox;
• Proloagele;
• Sfântul Siluan Athonitul, „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei";
• Patericul;
• Dogmatica ortodoxă, Pr. Remete.

Desfăşurarea lecţiei:

I. Moment organizatoric

- Rugăciunea „Împărate ceresc";

- prezenţa.

II. Anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse

• Se notează pe tablă / în caiete titlul lecţiei noi: „Dumnezeu Se descoperă oamenilor. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție".
• Astăzi vom vorbi despre paşii pe care i-a făcut Dumnezeu către noi, pentru ca noi să-L cunoaştem şi să-L iubim, ca și despre modalitățile prin care putem afla cu certitudine despre aceasta.

III. Transmiterea noilor cunoştinţe

- Religia înseamnă o legătură de iubire între Dumnezeu şi om. În Rai, Dumnezeu vorbea direct cu Adam şi Eva. Dar oamenii au întrerupt această legătură, prin păcat, prin răutate. Dumnezeu nu l-a părăsit pe om, ci a continuat să-l ajute şi să-l caute.Dumnezeu ne iubeşte ca un Tată. Ne doreşte binele, ne vrea aproape de El, vrea să stea de vorbă cu noi, vrea să ne audă. De aceea El ni Se descoperă (revelează) în multe feluri, atât cât putem şi vrem noi să-L cunoaştem şi auzim. El ne descoperă voia Sa cu noi, planurile Sale, iubirea Sa, frumuseţea Sa, adevărul Său, fericirea Sa, poruncile Sale. De la El ştim despre îngeri şi demoni, despre Rai şi iad, despre suflet, despre mântuire. Nimeni altcineva nu ne putea spune despre acestea.

 
Revelaţie (în limba greacă - "apocalipsis") = descoperire a unui lucru ascuns.

- Descoperirea (Revelaţia) lui Dumnezeu a început deci în Rai, apoi s-a continuat în poporul evreu prin patriarhi (Avraam, Isaac, Iacob) şi prin profeţi (Ilie, Isaia, Daniel și ceilalți). La celelalte popoare au rămas atunci doar amintiri (reminiscențe) ale descoperirii din Rai: unele neamuri au avut o zestre a memoriei mai bogată, altele mai stinsă; "amintirile" s-au păstrat ca tradiţie a lor, din tată în fiu.
Popoarele lumii mai aveau o legătură cu Dumnezeu în afara acestei tradiții străvechi, pe care o are orice om din orice timp cu Dumnezeu. Şi anume, omul care e atent la natură, poate cunoaşte din ea câte ceva despre Dumnezeu. E mare taina naturii. Ştiinţa o cercetează, şi-şi dă seama că Dumnezeu a creat prin natură o superbă bijuterie. Orice gânganie ne uimeşte şi ne arată că Dumnezeu a creat-o şi îi poartă de grijă. De exemplu, furnicile ţesătoare din ţările calde îşi fac singure suveici cu care ţes. Cine le-a învăţat să-şi facă suveici? Sau urşii, când sunt răniţi, se vindecă singuri cu o plantă numită lumânărică. La fel, vulpea, când e rănită de vânători, se vindecă singură cu răşină de molid. Cine i-a învăţat să se vindece? Cine a învăţat pe broasca ţestoasă să scape de veninul de viperă cu planta numită cimbru? Şi cum şarpele se vindecă atunci când este lovit la ochi, cu mărar? Sunt multe minuni în natură, şi cine are ochi îşi dă seama că frumuseţile din lume au un Creator minunat, mai mare decât orice artist.

- Aceasta este deci descoperirea (revelaţia) naturală (din natură) a lui Dumnezeu. Este însă şi o revelaţie mai presus de natură (supranaturală). Aceasta s-a făcut prin patriarhi, prin profeţi, dar cel mai mult şi mai deplin prin Hristos. Dumnezeu Însuşi a venit la noi, cu chip omenesc, ca să ne arate în mod direct că ne iubeşte, cât ne iubeşte, şi ce fericire ne doreşte şi ne dăruieşte.

Nouă ne rămâne să credem în El şi să dorim şi noi din tot sufletul fericirea Raiului, împlinind poruncile Sale.

"Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui." (Ioan 14, 21)

"Dar sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin." (Ioan 21, 25)

Deci, descoperirea sau revelaţia lui Dumnezeu e comoara de adevăruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca ei să cunoască iubirea şi voia Lui, s-o împlinească şi astfel să se mântuiască. Numai Hristos - Adevărul poate astâmpăra setea de adevăr a sufletelor noastre.

Căci sufletul are sete, şi încă una groaznic de mare. Aşa a fost făcut sufletul nostru de către Dumnezeu, să înseteze după El, după Adevărul Său, după frumuseţea Sa, şi până ce sufletul nu Îl găseşte pe Dumnezeu nu se linişteşte. Noi spunem astăzi că suntem „stresaţi": stresul ne arată că sufletul nostru e departe de Dumnezeu şi plânge... Din milă şi iubire, Dumnezeu a venit la noi, să ne astâmpere setea. Şi e şi astăzi cu noi, dar noi nu-L vedem şi nu ne lăsăm îmbrăţişaţi de El.

- Copiaţi schema următoare:

Revelaţia:

- naturală (prin observarea naturii Îl descoperim pe Creatorul ei);

- supranaturală:

     - prin patriarhi; prin profeţi (la poporul evreu; Dumnezeu vorbeşte anumitor oameni, iar ei spun și altora voia lui Dumnezeu);

     - prin Hristos: El Însuşi vine pe pământ şi învaţă pe oameni despre Dumnezeu; apoi trimite pe Apostoli să continue predica Sa până la sfârşitul lumii. Cuvintele lui Hristos sunt transmise şi azi în Biserica Sa.

- Descoperirea (revelaţia) supranaturală a lui Dumnezeu este cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie.

Dumnezeu nu a vorbit prin scrieri, prin cărţi sau scrisori cu Avraam sau cu Moise, ci a vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă poporul evreu a căzut în păcate mari (închinarea la idoli), atunci le-a dat cele 10 porunci pe Tablele Legii, abia atunci a fost nevoie de scris. Aşa s-a scris Vechiul Testament. La fel şi Apostolilor, Hristos nu le-a dat scrise cuvintele Sale, ci le-a spus că Duhul Sfânt le va aduce aminte poruncile.

Cu vremea, oamenii s-au abătut şi de la poruncile aduse de Hristos, aşa că a fost nevoie să fie iarăşi trecute în scris faptele şi cuvintele lui Dumnezeu. Aşa s-a scris şi Noul Testament, care împreună cu Vechiul Testament formează Sfânta Scriptură sau Biblia. În mod normal nu trebuia să avem nevoie de Sfânta Scriptură, ci să dăm Duhului Sfânt inimile noastre pentru a scrie pe ele (cum ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur și alți Sfinți ai Bisericii). Şi azi nici măcar de Sfânta Scriptură nu ne folosim cum trebuie, ba chiar sunt mulţi creştini care nu o cunosc.
Sfânta Scriptură cuprinde cuvântul lui Dumnezeu, al adevărului, al mântuirii. Cuvântul acesta e foarte puternic, poate schimba sufletele, le poate lumina, poate naşte credinţa. Cuvintele Bibliei nu se învechesc, au tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

"Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate." (II Timotei 16)

- Biblia e cartea cea mai citită, tradusă şi răspândită din lume. E cea mai frumoasă carte din lume. În ea e arătată iubirea lui Dumnezeu faţă de om. Ea începe de la facerea lumii (Vechiul Testament) şi se termină cu sfârşitul lumii şi împărăţia veşnică (Apocalipsa). Sfânta Scriptură e păstrată de Biserică, e averea Bisericii Ortodoxe; numai Biserica poate să o explice. Sunt mulți care umblă cu Biblia în mână, dar fără explicaţia Bisericii, şi de aceea o înţeleg greşit, o răstălmăcesc.

Roadele (folosul) citirii Sfintei Scripturi ne sunt arătate de pilda semănătorului: depinde pe ce „pământ" cad cuvintele sfinte. Biblia e cartea vieţii veşnice; de aceea Biserica o cinsteşte şi la fiecare slujbă se citeşte din ea. La Liturghie, când mergem dimineaţa, sărutăm Sfânta Evanghelie, iar când se citeşte din ea îngenunchem. Sfânta Scriptură e cartea învăţăturilor scrise pe care le-a descoperit Dumnezeu prin oamenii aleşi de El (profeţii, apostolii) şi prin Hristos.

- Sfânta Tradiţie e descoperirea dumnezeiască păstrată nescrisă, prin viu grai, din om în om, din neam în neam, de la strămoşi la nepoţi. Mai apoi s-a trecut în scris şi Sfânta Tradiţie (prin cărţile sfinţilor, prin Crez, prin cărţile de slujbă ş.a.). Mântuitorul nu a scris nicio carte, El numai a predicat. Şi Sfinţii Apostoli la fel: au predicat cuvântul lui Dumnezeu, iar mai târziu au scris foarte puţin din ceea ce au predicat, cărţi şi scrisori care s-au adunat de către Biserică sub numele de „Noul Testament". Înseamnă că Sfânta Tradiţie e mult mai bogată decât Sfânta Scriptură.

Misiunea Apostolilor a fost de a predica, nu de a scrie. Iar Sfântul Ioan scrie la sfârşitul Evangheliei sale că multe din învăţăturile şi faptele Mântuitorului au rămas nescrise şi s-au păstrat prin Tradiţie.

Tradiţia nu e doar o poveste despre Dumnezeu. Minunea e că acest cuvânt al lui Dumnezeu ce a ajuns la noi prin Scriptură sau prin Tradiţie e dătător de viaţă: cine îl aude sau îl citeşte nu numai că îl ţine minte ca să îl povestească urmaşilor, ci îi schimbă viaţa, îl transformă, îl face locuitor al împărăţiei cerurilor, îl face bun, răbdător, iubitor, ca şi cum ar fi un alt om - dacă primeşte acest cuvânt cu smerenie şi cu rugăciune.

- Care are valoare mai mare, Scriptura sau Tradiţia?

Pentru creştini, amândouă au o valoare la fel de mare, căci amândouă ne vorbesc despre Dumnezeu şi mântuire. Poţi să-mi spui tu care dintre mâini, stângă sau dreaptă, ar putea să-ţi lipsească? Sau care dintre ochi? Sau care dintre picioare? E drept că Tradiţia e mai veche decât Scriptura. De la Adam până la Moise (cel care a scris primele cinci cărţi din Biblie) nu au fost cărţi scrise despre Dumnezeu, dar Tradiţia exista. La fel şi Noul Testament: la începutul creştinismului, cuvântul nescris alerga, iar primii creştini aveau cuvântul credinţei din predică. Abia după câţiva ani au început să şi scrie.

Tradiţia adevărată e recunoscută pretutindeni, totdeauna (adică de la Hristos), de către toţi (creştinii ortodocşi). Ne gândim acum la Tradiţia creştină, lăsând la o parte tradiţiile Vechiului Testament, ca unele care au fost transformate, îmbunătăţite de Hristos. Poporul nostru, fiind creştin de la Hristos, prin predica Sfinţilor Apostoli Andrei şi Filip, are o bogată Tradiţie creştină. Fiecare popor ortodox are, de altfel, o Tradiţie creştină mai mult sau mai puţin bogată. 

- De ce nu poate orice om să explice Scriptura?

- Pentru că Hristos a dat misiunea predicării Evangheliei Apostolilor, nu la toţi oamenii; numai unii au darul învăţării. În plus, pentru a putea explica fără greşeală Biblia trebuie să duci viaţă fără de păcat şi să cunoşti Tradiţia Bisericii. Atunci Duhul Sfânt care este în noi de la Botez recunoaşte Duhul din Scriptură, şi putem explica.

- Ce nu este scris în Scriptură şi este în Tradiţie?

- Foarte multe lucruri. De exemplu, în Biblie Hristos ne spune că trebuie să ne botezăm, dar nu ne arată cum. El ne cere să ne mărturisim, să ne împărtăşim, dar nu şi cum să facem aceasta. Ne spune să ne facem semnul Sfintei Cruci, dar nu şi cum. Explicaţiile aceasta sunt în Tradiţie: Apostolii L-au văzut pe Hristos cum făcea şi au făcut şi ei la fel. Dar nu s-au putut scrie toate gesturile, cuvintele, faptele lui Hristos; multe s-au ţinut minte şi s-au imitat. De aceea spunem că Tradiţia (Predania = ce ne-a predat Hristos) se mai numeşte şi „ţinerea de minte vie a Bisericii". Tradiţia creştină vine de la Hristos şi de la Apostoli, şi nu a suferit schimbări de-a lungul timpului. Dacă apare o învăţătură nouă, care schimbă Tradiţia, aceea e mincinoasă, demonică.

- Deci Scriptura şi Tradiţia Bisericii cuprind în ele Revelaţia dumnezeiască. Cine este creştin adevărat le cercetează cu dragoste şi smerenie, şi culege din ele mierea harului dumnezeiesc, se bucură de Împărăţia cerurilor cea adusă nouă de Hristos.

Ceea ce ne-a descoperit Hristos se află în Noul Testament şi în Biserica creştină. Sfinţii Apostoli au purtat până departe veştile cele bune aduse de Hristos oamenilor, şi mai apoi au făcut aceasta urmaşii lor, şi urmaşii acestora, până în ziua de astăzi. Toate adevărurile descoperite de Hristos lumii au impresionat profund pe oameni.

IV. Fixarea noilor cunoştinţe

- Întrebări şi discuţii:

V. Aprecierea, asocierea, generalizarea

- De la Sfântul Eufrosin bucătarul

Eufrosin era un călugăr din vechime (sec. IX după Hristos), care nu ştia prea multă carte. De aceea el se ocupa cu prepararea hranei pentru ceilalţi călugări, iar aceştia râdeau de el în fiecare zi. Eufrosin însă îi ierta şi nu se supăra de vorbele lor, văzându-şi mai departe de treabă.

În acea mănăstire era şi un preot care se ruga în taină să-i arate Dumnezeu bunătăţile pregătite celor care Îl ascultă şi fac poruncile Lui. Într-o noapte, preotul a visat că se află   într-o grădină plină de multe bunătăţi, şi-l vedea pe Eufrosin în mijlocul acelor bunătăţi.

- A cui este grădina aceasta? a întrebat preotul pe Eufrosin.

- Grădina aceasta este locuinţa celor ce iubesc pe Dumnezeu, iar mie, pentru bunătatea Dumnezeului meu, mi s-a dat voie să vin aici, a răspuns Eufrosin smeritul.

- Şi ce faci în această grădină? l-a mai întrebat preotul uimit.

- Eu stăpânesc toate câte vezi şi mă bucur de ele, a răspuns iarăşi Eufrosin. Poţi să iei şi tu din aceste bunătăţi, dacă voieşti. Atunci preotul i-a arătat lui Eufrosin că vrea nişte mere. Şi Eufrosin i le-a cules şi i le-a dat. Chiar atunci a bătut clopotul mănăstirii, şi preotul s-a sculat să se ducă la slujbă. Şi credea că ceea ce a văzut a fost doar un vis. Dar lângă el se aflau merele date de Eufrosin. Ele aveau o mireasmă atât de frumoasă, încât preotul a stat mai mult timp nemişcat de uimire. După aceea, preotul s-a dus la biserică şi l-a rugat pe Eufrosin să îi explice unde a fost el aseară.

Eufrosin nu a vrut să-i spună la început, dar mai apoi i-a zis:

- Acolo am fost azi-noapte, părinte, în grădina aceea preafrumoasă, unde sunt bunătăţile pe care le vor moşteni iubitorii de Dumnezeu, şi pe care şi tu ai vrut să le cunoşti. Că voind Dumnezeu să-ţi descopere ce e pregătit pentru cei drepţi, a lucrat prin mine, smeritul, această minune. Şi, părinte, iartă-mă, că eu sunt vierme şi nu om.

Atunci preotul a povestit la toţi fraţii vedenia ce a văzut şi i-a îndemnat să facă fapte bune, pentru a moşteni şi ei acele bunătăţi. Iar fericitul Eufrosin a fugit de la mănăstire, ca să nu îl laude oamenii, şi a rămas necunoscut.

Iar din merele acelea mâncând, mulţi bolnavi s-au vindecat. Slavă Dumnezeului nostru în veci! (după Proloage, la 11 septembrie)

- De la Sfântul Siluan Athonitul:

Pentru a cunoaşte pe Domnul, nu avem nevoie nici de bogăţii, nici de ştiinţă prea multă, ci să fim ascultători, smeriţi şi să iubim pe aproapele, şi Domnul va iubi un asemenea suflet şi Se va arăta pe Sine Însuşi sufletului şi-i va da tot ce are nevoie pentru a-şi găsi odihna în Dumnezeu.

Domnul nu Se descoperă decât sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul le face cunoscute lucrurile Sale, care sunt de neînţeles pentru mintea noastră, dar Se descoperă prin Duhul Sfânt. Să ne străduim să aflăm ce e în inima noastră, căci în inima unui sfânt e împărăţia cerurilor, iar în inima unui păcătos e întuneric şi chin. Cine îi ocărăşte pe oamenii răi şi nu se roagă pentru ei, acela nu va cunoaşte niciodată harul lui Dumnezeu.

Sfinţii vorbesc despre ceea ce au văzut şi au cunoscut aievea. Ei nu vorbesc despre ceea ce nu au văzut. Nu spun, de pildă, că au văzut un cal lung de un kilometru sau un vapor de zece kilometri, ceea ce nici nu există. Ei vorbesc despre Dumnezeu, pe Care L-au şi văzut, căci dacă El nu ar exista, nici nu s-ar pomeni despre El pe pământ.

Unde ni se descoperă azi Dumnezeu? În Biserică, prin Sfânta Împărtăşanie, dar şi în inima noastră. Acolo locuieşte Dumnezeu de când ne-am botezat. Revelaţia înseamnă în primul rând faptul că ne dăm seama că Dumnezeu ne iubeşte: pe mine, pe tine, pe el, pe ea, pe toţi. În al doilea rând, simţim cât de mult ne iubeşte, cu ajutorul Duhului Sfânt.

- Iată un exemplu de vedere a lui Dumnezeu:

Un călugăr se ruga neîncetat lui Dumnezeu să-i ierte păcatele. A început să se gândească la împărăţia cerurilor şi se gândea: „Mă voi mântui, poate, dacă Îl voi ruga pe Dumnezeu din inimă să-mi ierte păcatele, dar dacă în Rai nu vor fi părinţii şi rudele mele, îmi va părea rău pentru ei, fiindcă îi iubesc. Ce fel de Rai va fi pentru mine acela, dacă mă voi întrista pentru rudele mele?" Aşa a gândit el timp de şase luni. Într-o zi, în timpul unei slujbe, călugărul cu pricina şi-a ridicat ochii spre icoana Mântuitorului şi a făcut această scurtă rugăciune: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul" şi iată că icoana s-a făcut Însuşi Mântuitorul viu. Şi sufletul şi trupul călugărului s-au umplut de o dulceaţă negrăită, şi sufletul lui a cunoscut prin Duhul Sfânt pe Domnul nostru Iisus Hristos şi a înţeles că Domnul e milostiv, frumos şi negrăit de blând şi şi-a dat seama că iubirea lui Dumnezeu face ca omul să nu-şi mai poată aduce aminte de nimeni (nici de rude, cum se gândea el), şi din acea clipă sufletul lui arde de iubire pentru Domnul.

Să nu învăţăm de aici cumva, Doamne fereşte, că Domnul se arată cui vrea şi când vrea cineva. Domnul ni Se arată numai când crede El de cuviinţă, spre binele şi ajutorul nostru, şi nu ca să ne mândrim sau lăudăm cu „sfinţenia" noastră. Să ne pregătim pentru întâlnirea cu Hristos, prin rugăciune şi fapte bune!

- Istorioară religioasă:

Vulturul

după Pateric

La o mânăstire din pustie, în timpul Sfintei Liturghii, se cobora ca un vultur peste Trupul şi Sângele Domnului. Nimeni nu vedea vulturul, decât preotul şi diaconul. Într-o zi, vulturul nu s-a mai coborât după obicei. Atunci preotul a zis către diacon:

- În mine sau în tine este vreo greşeală, care a împiedicat vulturul să vină. Depărtează-te de la mine, şi de se va coborî, se va cunoaşte că din cauza ta nu s-a pogorât. Depărtându-se diaconul, îndată s-a pogorât vulturul.

Iar după ce s-a sfârşit slujba, a zis preotul către diacon:

- Spune-mi, ce ai făcut?

- Nu ştiu să fi greşit cu ceva, a răspuns diaconul, decât că a venit un călugăr la mine cerându-mi cutare lucru, şi i-am spus că nu am timp de el.

- Deci din cauza ta nu s-a pogorât, pentru că s-a întristat fratele din cauza ta, a zis preotul. Şi s-a dus diaconul şi a cerut iertare de la călugăr.

- Despre citirea din Sfânta Scriptură:

Ar fi bine ca fiecare creştin să citească zilnic câte puţin din Sfânta Scriptură. Biserica a rânduit pentru fiecare zi părţi mici de text din Biblie care să se citească, aşa încât în decursul unui an să fie citit tot ce e mai important din Noul Testament. Aşa cum gospodarul harnic se străduieşte să aibă pentru sine şi ai săi zilnic bucata de pâine sau mămăligă pe masă, aşa şi creştinul îşi hrăneşte zilnic sufletul şi inima cu pâinea din cer a cuvântului lui Dumnezeu cuprinsă în Scriptură.

Din Biblie se citeşte cel mai mult de către credincioşi „Psaltirea" (cu Psalmii lui David), Evangheliile şi Epistolele. Psaltirea s-a tipărit, de exemplu, de peste 100 de ori în limba română. Şi ea nu este o carte numai pentru călugări!

Să nu uităm că românii noştri străbuni au cunoscut foarte bine Psalmii, şi că primele scrieri şi tipărituri de la noi au fost din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie. Să ne cinstim străbunii cum se cuvine, respectându-ne credinţa şi tradiţia!

Cel care, din diferite motive, nu citeşte zilnic din Scriptură, măcar să meargă la Biserică cât poate de des şi să asculte acolo ce se citeşte din Biblie, dar şi predica preotului, care explică citirile.

VI. Activitatea suplimentară

- Exerciţiu:

Selectaţi propoziţiile adevărate dintre cele de mai jos:

a) Biblia sau Noul Testament este cea mai frumoasă carte. DA / NU

b) Sfânta Scriptură nu poate fi înţeleasă uşor. DA / NU

c) Tradiţia sau Predania înseamnă ce a ţinut minte Biserica de la Hristos. DA / NU

d) Mântuitorul Hristos nu a scris nimic, doar a predicat cu iubire. DA / NU

e) Scriptura e mai mare decât Tradiţia. DA / NU

f) E bine să citim zilnic din Sfânta Scriptură, dar şi din cărţile sfinţilor. DA / NU

g) Descoperirea dumnezeiască care nu e din natură se află în Scriptură şi Tradiţie. DA / NU

h) Şi Tradiţia s-a scris în parte, nu numai Scriptura. DA / NU

VII. Încheierea

- Rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat".

Clasa: a VII-a

Disciplina: Religie Ortodoxă

Subiectul (titlul lecţiei): Faptele rele - încălcări ale voii lui Dumnezeu

Tipul lecţiei: mixtă

Durata lecţiei: 50 min.

Obiective operaţionale:

La sfârşitul lecţiei, elevii vor fi capabili să:

O₁: să definească noţiunea de „păcat";

O₂: să enumere felurile păcatului după diferite criterii;

O₃: să prezinte semnificaţia celor şapte păcate capitale;

O₄: să indice urmările păcatului (vremelnice şi veşnice);

O₅: să motiveze necesitatea luptei creştinului cu păcatul şi modalităţi pentru această luptă.

Obiective formativ-educative:

- să înţeleagă că faptele rele și păcatele, în general, ne despart de Dumnezeu.

Strategia didactică:

• mijloacele de învăţământ folosite la lecţie: carte de rugăciuni.
• metodele de învăţământ folosite la lecţie: conversaţia, explicaţia, lectura biblică şi patristică, argumentarea, problematizarea.
• formele de organizare a clasei: frontală.

Bibliografia:

• Sfânta Scriptură;
• Credinţa ortodoxă;
• Ep. Irineu de Ekaterinburg, „Educaţia religioasă";
• Pr. Ioan Mircea, „Dicţionar al Noului Testament";
• Sfântul Tihon de Zadonsk, „Despre păcate";
• Sfântul Ioan de Kronştadt, „Liturghia - cerul pe pământ";
• „Minuni ale sfinţilor îngeri";
• Ilarion V. Felea, „Duhul Adevărului".

Desfăşurarea lecţiei:

I. Moment organizatoric

- salutul, rugăciunea, prezenţa.

II. Verificarea cunoştinţelor

- Se face oral, prin întrebări adesate frontal, cu notare.

III. Pregătirea pentru lecţia nouă

- Care este opusul virtuţii?

IV. Anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse

- Se notează pe tablă / în caiete titlul lecţiei noi: „Faptele rele - încălcări ale voii lui Dumnezeu". Vom învăţa astăzi despre semnificaţia păcatului în raport cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu sufletele noastre.

V. Comunicarea noilor cunoştinţe

"Fereşte-te de rău şi fă binele" (Psalm 33, 13)

Primul păcat a fost făcut de îngerii conduşi de Lucifer, care astfel s-au transformat în diavoli: mândria. Primii oameni, ascultând de diavol, au călcat singura poruncă a lui Dumnezeu, săvârșind păcatul strămoşesc, cu care ne naştem toţi, şi care se şterge prin Botez. Numai Hristos S-a născut ca Om fără acest păcat şi S-a jertfit pe Cruce pentru a ne scoate din robia păcatului, a diavolului şi a morţii. Dar oamenii au păcătuit şi înainte, şi după venirea lui Hristos. De aceea Dumnezeu a lăsat Taina Spovedaniei, pentru ştergerea păcatelor creştinilor care regretă ce au făcut, care vor să se lase de păcat şi să se apropie de Dumnezeu.

- Păcatul îl desparte pe om de Dumnezeu. „Nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru" ne spune profetul Isaia (59, 2). Iar nelegiuire sau fărădelege înseamnă tot „păcat", întrucât este ceva făcut împotriva legii lui Dumnezeu, fie ea legea lui Moise, fie legea dragostei adusă de Hristos. Cu cât păcătuieşte omul mai mult, cu atât se îndepărtează de Dumnezeu mai mult, şi cu cât se îndepărtează mai mult, cu atât se întunecă mai mult, căci Dumnezeu este lumină. E vorba de întunecarea sufletului şi de îmbolnăvirea lui, în primul rând. Stând omul mai mult timp în păcat, sufletul poate chiar muri, încât omul respectiv să fie cu trup viu şi cu suflet mort. Iar dacă moartea trupului îl prinde şi în această moarte sufletească, atunci acela e pierdut şi nu îl aşteaptă decât o veşnicie de păreri de rău şi chinuri.

- Există mai multe feluri de păcate, unele fiind mai grave şi altele mai mici, dar toate despărţindu-ne de Izvorul Vieţii: de Dumnezeu. Astfel, există păcate trupeşti (ca îmbuibarea) şi sufleteşti (ca invidia); păcate contra aproapelui (ca furtul) şi păcate contra propriei persoane (ca beţia); păcate făcute la vedere şi păcate făcute în ascuns (ca mândria). De asemenea, există păcate împotriva Duhului Sfânt (ca necredinţa, ura împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii, lepădarea de credinţa ortodoxă, deznădejdea etc.), păcate strigătoare la cer (ca uciderea, oprirea plăţii lucrătorilor, homosexualitatea, asuprirea văduvelor şi a orfanilor, batjocorirea şi lovirea părinţilor) şi păcate de căpetenie.

- Păcatele de căpetenie sunt rădăcina multor alte păcate mai mici. Ele sunt în număr de şapte, şi anume:

1. Mândria - preţuirea prea mare de sine şi dispreţuirea celorlaltor oameni.

2. Iubirea de argint - pofta neînfrânată după bunurile pământeşti.

3. Desfrânarea - lăsarea în voia poftelor trupului.

4. Invidia - părerea de rău pentru binele altuia şi bucurie pentru suferinţa lui.

5. Lăcomia - pofta nestăpânită de a mânca şi a bea peste măsură.

6. Mânia - supărarea cu uşurinţă pentru orice lucru şi pornirea de a ne răzbuna asupra celor care ne-au greşit.

7. Lenea - nepăsarea faţă de împlinirea datoriilor şi dezgustul faţă de munca manuală sau de cea intelectuală.

- Omul a fost făcut de Dumnezeu foarte bun; aşa era şi diavolul înainte de cădere. Dar păcătuind, omul şi-a stricat singur firea cea bună, cunoscând şi binele, şi răul. Noi ne naştem cu o stricăciune în firea noastră, care ne este curățată prin Botez, dar pe care o stârnim iarăşi prin păcatele făcute după Botez. Păcatul îl facem pentru că ne vine îndemnul la păcat sau ispita. Această ispită poate fi dinăuntrul nostru (prin pofta trupului - de exemplu, îmbuibarea; a ochilor - de exemplu, iubirea de arginţi; sau a inimii - de exemplu, mândria) sau din afara noastră: de la diavol (prin gânduri mincinoase) sau de la lume (prin cuvinte sau prin fapte rele).

Orice ispită poate fi biruită prin rugăciune, prin lupta plină de curaj împotriva poftelor şi prin atenţie continuă asupra gândurilor noastre.

- Urmările păcatelor sunt grave. Păcatul l-a scos pe Adam din Rai; pentru păcatele noastre Hristos a fost răstignit. Păcatul ne otrăveşte sufletul şi ne poate îmbolnăvi chiar şi trupul; păcatul distruge buna înţelegere dintre oameni. Sunt mai multe pedepse pentru păcat. Unele sunt în lumea aceasta, ca mustrarea conştiinţei şi suferinţele de tot felul, iar altele sunt după moartea trupului, dacă nu ne-am întors de la viaţa de păcat, şi anume: muncile veşnice.

- Există şi fapte care par bune, dar care au un scop rău (ca milostenia făcută pentru a fi lăudat de ceilalţi). O faptă e bună dacă izvorăşte dintr-o inimă bună şi dacă are un scop bun: adică să fie făcută spre slava lui Dumnezeu şi folosul aproapelui. Altfel este tot păcat. Deci fapta cea rea este doar una din formele păcatului, care începe mai întâi în gândul nostru. Întâi acceptăm săvârșirea răului în mintea noastră, și abia mai apoi îl punem în practică, prin faptă (dacă între timp nu ne răzgândim, nu ne oprim). De aceea, să fim mai atenți la gândurile pe care le primim în minte, aceasta însemnând trezvia, atenția permanentă la sine. Ea se dobândește în timp, prin experiență și stăruință, și cu ajutorul lui Dumnezeu, invocat prin rugăciune.

- Acestea ştiind, să nu ne facem robi păcatului, şi prin păcat, diavolului, ci să fim fii ai lui Dumnezeu, râvnind apropierea de El şi amintindu-ne cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Toate vă sunt îngăduite, dar nu toate vă sunt de folos".

VI. Fixarea noilor cunoştinţe

-  Întrebări şi discuţii:

• Ce înseamnă „păcat"? Ce alte denumiri putem da „păcatului"?
• De câte feluri este păcatul?
• Cum ajung oamenii să păcătuiască?
• Care sunt urmările păcatului?
• Enumeraţi păcatele capitale şi definiţi-le.
• Cine ne-a salvat din robia păcatului?

VII. Aprecierea, asocierea, generalizarea

- Lectură biblică:

„Şi a zis şarpele către femeie: «Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?» Iar femeia a zis către şarpe: «Roade din pomii raiului putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!»

Atunci şarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul». De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat şi bărbatului său şi a mâncat şi el." (Facere III, 1 - 6)

Urmăriţi cum vine ispita şi cum face ca omul să creadă ceva rău drept bun şi atrăgător.

- De la Sfântul Tihon din Zadonsk:

Ajutoare în lupta împotriva păcatului:

• 1. Buna creştere din copilărie şi tinereţe.
• 2. Îndepărtarea de oamenii răi: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune" (I Corinteni 15, 33); „Oamenii răi vatămă mai rău decât şerpii veninoşi, căci aceia otrăvesc pe faţă, iar cei dintâi otrăvesc în fiecare zi, în chip tainic şi pe nesimţite". (Sfântul Ioan Gură de Aur)
• 3. Citirea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi folositoare de suflet (cărţi de rugăciuni, Acatistiere, Paterice, Vieţile Sfinţilor etc.).
• 4. Acceptarea sfaturilor şi a mustrărilor celor mai înţelepţi decât noi.
• 5. Să ne amintim că la Botez ne-am lepădat (prin naş) cu jurământ de Satana şi de lucrurile lui.
• 6. Amintirea de moarte, de judecată, de iad şi de împărăţia cerurilor. „Adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată". (Înţelepciunea lui Isus Sirah VII, 38)
• 7. Să ne gândim că e scurtă dulceaţa păcatului şi că îi urmează amărăciune veşnică.
• 8. Să ne gândim că păcatul e sămânţa şi roada diavolului.
• 9. Să ne gândim ce nobil e să fii fiul lui Dumnezeu.
• 10. Să ne gândim că Hristos a suferit pe Cruce pentru a ne scoate din mocirla păcatului.
• 11. Să citim vieţile sfinţilor, care au învins păcatul, şi să le urmăm.
• 12. Să gonim de la noi, ca pe nişte muşte, de la bun început, gândurile rele care ne atrag la faptele rele. Dacă vom tăia gândurile, vom tăia şi fapta care se naşte din ele.
• 13. Să ne gândim mereu la Dumnezeu, ca la Cel ce e pretutindeni şi cunoaşte toate, de Care nimic nu e ascuns, şi ca la Cel drept, care răsplăteşte sau pedepseşte.
• 14. Să ne ferim de prilejurile la păcat: flecărelile şi petrecerile fără rânduială.
• 15. Să nu ne intereseze ce fac ceilalţi oameni; chiar dacă toţi în jurul nostru ar trăi în păcat, noi să fim fii ai Luminii.
• 16. Ispitele intră în casa inimii prin ferestrele ochilor şi urechilor: deci să păzim aceste ferestre; ochii să fie păziţi de imagini deşarte, iar urechile de clevetiri.
• 17. Rugăciune neîncetată, pentru că în fiecare clipă avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.

- De la Sfântul Ioan din Kronştadt:

„Dă, Doamne" - rugăciunea aceasta ne arată că nimic nu ne aparţine, de fapt, decât mulţimea păcatelor, şi că toate le primim în dar de la Dumnezeu prin mila Lui. De aceea trebuie să-I cerem cu smerenie tot ce avem nevoie, şi să-I mulţumim după ce am primit.

VIII. Evaluarea

- Comentaţi următoarea istorioară din Pateric:

Batista pocăinţei

În secolul VI d.Hr. trăia în zona Traciei o vestită căpetenie de hoţi. Mulţi soldaţi de-ai împăratului Mauriciu încercaseră să-l prindă, dar în zadar. Datorită mulţimii reclamaţiilor de la oamenii jefuiţi, împăratul a hotărât să trimită garda lui personală, pentru a-l prinde pe hoţ.

Acesta a aflat şi, prin mila lui Dumnezeu, a început să se căiască de păcatele făcute. S-a predat singur împăratului, cu regret sincer pentru viaţa pe care o dusese. La puţin timp, s-a îmbolnăvit grav şi a fost internat în spital. Pe patul morţii, a plâns cu amar pentru toate păcatele lui, umplând o batistă de lacrimi, în auzul tuturor celorlaltor bolnavi. În plânset încă fiind, şi-a dat sufletul.

În acelaşi timp, doctorul spitalului, care dormea acasă la el, a văzut în vis mulţi diavoli care se apropiau de patul hoţului cu listele păcatelor lui. Odată cu ei au venit şi doi bărbaţi luminoşi. Diavolii au adus un cântar şi pe un taler au pus listele cu păcate. Cei doi îngeri nu aveau ce să pună pe celălalt taler, pentru că hoţul făcuse numai rele. Ei au găsit totuşi batista hoţului, udă de lacrimi, pe patul de spital, şi au pus-o pe aceasta la cântar. Imediat, talerul cu batista a atârnat mai greu decât cel cu păcatele, încât îngerii au luat sufletul hoţului şi l-au ridicat la cer, iar diavolii au plecat ruşinaţi.

Sculându-se din somn, doctorul a alergat la spital. Acolo a găsit pe hoţ mort, cu batista udă de lacrimi pusă pe faţă. El a povestit tuturor, chiar şi împăratului, visul său şi a arătat că nu numai tâlharul de pe Cruce a fost iertat, ci şi acest hoţ înrăit, care s-a căit pentru păcate.

IX. Activitatea suplimentară

- Prezentaţi în scris legătura dintre lecţia despre faptele rele şi pilda Fiului risipitor.

X. Încheierea

- rugăciunea, salutul.