Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Smerenia si casatoria

 

Smerenia și căsătoria

4138597132_6a23538f19.jpg 

 

“Dacă veţi întâlni un om smerit cu adevărat, veţi crede că e un băiat bun şi înţelept şi că a fost interesat de ceea ce i-aţi relatat. Iar dacă nu v-a făcut plăcere comunicarea cu el, - e probabil doar datorită faptului că sunteţi invidios că viaţa poate fi primită atât de uşor şi cu încredere desăvârşită. El nu meditează la smerenia sa, de fapt el în genere nu se gândeşte la sine.” (Clive Lewis)

 

Creştinii mereu vorbesc despre smerenie şi mereu o proslăvesc. Doar că după pragul bisericii ea devine ca peştele scos din apă, - îşi pierde toată valoarea, dacă nu se transformă chiar într-un neajuns. Oare ce loc trebuie să ocupe smerenia într-o convorbire, într-un oficiu, pe stradă, într-un magazin? Aici adesea ea este privită nu ca o virtute, ci ca un handicap.

Cu toate acestea, e o calitate mai mult decât apreciabilă, - fără smerenie nu există nicio viaţă demnă şi nicio dragoste adevărată. De aceea are o legătură foarte importantă cu viața de familie. O să încerc să explic în limbajul psihologiei, lăsând (aparent) puţin la o parte bogăţia tradițiilor creștine, pentru care smerenia a fost indispensabilă în toate veacurile.

 

Realismul smereniei

 

Ce reprezintă smerenia pentru mulţi oameni din prezent? Adesea acest cuvânt aduce cu sine asociaţii negative: o slăbiciune, o părere diminuată despre sine, imposibilitatea de a-ţi apăra propria poziţie, un om rușinos şi mereu umilit. Dar aceasta e doar o caricatură a smereniei şi departe de a fi adevăr.

În primul rând smerenia nu e o părere diminuată despre sine, ci o apreciere obiectivă şi reală. Cu alte cuvinte omul smerit, care repară bine încălţămintea sau care vorbeşte fluent engleza, nu va zice: „Eu repar încălţămintea (vorbesc engleza) mai rău decât toţi." Mai degrabă îşi va aprecia just puterile sale. La urma urmei, dacă cineva având statura de 2 metri va afirma că e cel mai scund, nu vom putea spune că e un om smerit. Omul smerit e însă şi un om care-şi ştie foarte bine slăbiciunile. Dar orice om (şi creștinii cunosc cel mai bine acest fapt) e plin şi de neajunsuri adevărate, însoţite de un egoism profund.

 

E un tablou care ne trezeşte durere şi spaimă. Și mândria ce apare încearcă să ascundă starea reală a lucrurilor prin amăgire, formându-se un cerc vicios. Mândria ascunde neajunsurile proprii de sine şi de alţii, fără să le scoată la iveală, şi ca urmare le permite să se dezvolte, totodată pierzându-se total tabloul despre adevărata stare a lucrurilor. Şi ce e mai grav, pentru păstrarea acestei imagini false, se va purcede şi la înjosirea altor oameni. E o greşeală gravă şi din păcate una de care suferă mai toţi oamenii.

 

Curajul care îi permite omului să se întâlnească cu starea reală a lucrurilor şi se numeşte smerenie. Smerenia e o corecţie pentru eroarea produsă în sufletul nostru de mândrie. Iată spre exemplu, practica Alcoolicilor Anonimi ne arată că, pentru a evada din această cumplită patimă, e nevoie fundamentală de smerenie. Toate încep de la faptul că omul recunoaşte că nu e în stare să stăpânească „problema" sa. Fără acest pas e zădarnică lupta. De aceea smerenia e foarte importantă în viaţa noastră - şi nu doar în cazul alcoolismului, desigur.

 

Raportarea justă faţă de sine schimbă multe. Iubirea corectă de sine permite celui smerit să convieţuiască mai uşor cu propriile neajunsuri, dar şi cu cele ale altora. Nu mai e necesară minciuna pentru a părea mai bun în ochii proprii, sau ai altora. De aceea el este gata să apară în faţa lumii aşa cum este, să fie supus judecăţii celor din jur, şi chiar să primească sfaturile acestora. Aceasta înseamnă şi că se poate schimba mai uşor.

 

Eliberarea de propriul Eu

 

Există o neînţelegere destul de des întâlnită, care consideră modestia drept smerenie. Dar acestea sunt lucruri diferite. Desigur modestia, adică dorinţa de a nu atrage o atenţie sporită asupra propriei persoane, poate exprima şi smerenie, dar nu neapărat. După modestie se pot ascunde şi neliniştea sau dorinţa de a fugi de răspundere.

 

Omul smerit nu va ieşi pe scenă să ţină o cuvântare, atunci când ştie că există cineva care o poate face mai bine ca el. Cel ruşinos nu o va face, având ca motiv pur și simplu teama. În al doilea caz, după această frică se ascunde teama de un posibil insucces, şi atunci modestia va fi doar o latură a mândriei, care tinde să păstreze imaginea unui “Eu” desăvârșit. Omul care repetă mereu: „Nu sunt demn, nu sunt bun de nimic", - poate atrage o atenţie mai sporită asupra propriei persoane şi într-o măsură oarecare o compătimire. Spre deosebire de el, omul smerit, atunci când va vedea că nu are cine ţine cuvântarea în cauză, o va face el însuși destul de uşor, fără a atrage atenţia la un posibil eşec. Cel smerit nici nu tinde spre această posibilă cuvântare în faţa unui public larg, dar şi nici nu se teme de ea, fiindu-i clar că propria persoană nu este centrul universului, în jurul căruia se învârt celelalte.

 

Omul liber de simţirea exagerat de bolnăvicioasă a propriului Eu percepe mai profund lumea înconjurătoare. El este deschis altor păreri și opinii și mult mai des este recunoscător pentru toate din viața sa. Toate acestea se reflectă în orice relaţii pe care le stabileşte. El nu are ca prioritate să-şi impună punctul său de vedere, el nu simte nevoia stringentă să-şi dovedească importanţa sau dreptatea sa. Astfel el ocupă în lumea relaţiilor interpersonale exact atât loc de cât are nevoie, lăsând spaţiu liber celorlalţi.

De fapt, să iubeşti înseamnă să plasezi în centrul vieţii şi o altă persoană. De aceea fără smerenie adevărată nici dragostea nu e prea posibilă.

 

Puterea căsătoriei

 

Însăşi unirea a doi oameni prin sfânta Taină a Cununiei e un pas al smereniei. "Am nevoie de tine, - îi spune soţul soţiei, - nu pot fi împlinit doar de propria persoană". E un acord de "dependenţă" benevolă de altă persoană. Mai apoi, puterea smereniei va lucra asupra acestei relații. La rândul său, o căsnicie bună ajută la creşterea acestei smerenii.

Căsătoria – e ca o lecţie lungă a smereniei. Unde mai poţi atât de clar să-ţi dai seama de propriul egoism şi tragica neputinţă de a iubi? Iar în căsătorie asemenea confruntări dureroase vor fi mereu: celălat, vrând sau nevrând, ne va aduce aminte de acestea tot timpul.

Mândria îl îndeamnă pe om să-şi dovedească propria importanţă şi desăvârşire, iar soţii au posibilitatea de a observa neajunsurile unul altuia. Astfel apare lupta învinuirilor – ca să nu mă doară propria nedesăvârşire, îl învinuiesc pe celălalt. Dar asemenea relații nu pot să se dezvolte.

Atunci când omul îşi apreciază propria persoană în mod realist, el îşi cunoaşte greşelile şi neajunsurile, e gata să le accepte şi va fi mult mai îngăduitor faţă de neajunsurile altora. Aceasta soluţionează multe conflicte din familie, ajută la împăcare şi o conlucrarea pentru o familie fericită. În afară de aceasta, omul smerit e capabil să aprecieze şi să stimeze, dar chiar şi să-l observe pe altul. Şi nu în ultimul rând omul smerit iartă mult mai uşor. Astfel după o situaţie de nedepăşit (după părerea unora - să zicem că e vorba de adulter) se poate restabili familia doar de la o smerenie a ambilor părţi implicate.

 

Cum apare smerenia?

 

Deci cum am putea să o dobândim? Şi aş vrea să aduc aici cuvintele: "Dacă cineva îşi doreşte să devină smerit, eu îi pot propune primul pas: daţi-vă seama de propria mândrie. Acest pas va fi unul esenţial. Cel puţin să înaintaţi fără el nu e posibil". Şi aici apare un paradox: ca să înveţi smerenia trebuie să o ai de la început. Dar dacă conştient tind să uit de propriu Eu, oricum mă îngrijesc tot de el.

Mai corect ar fi să tindem, să ne îngrijim mai mult de celălat, şi să acordăm mai puţină atenţie propriei persoane. Dar şi această problemă e destul de grea pentru noi: ca să fii mai smerit, trebuie să iubeşti, iar ca să poţi iubi trebuie să ai şi smerenie.

Înţelegând că prin propriile eforturi nici cu un firişor de păr nu te vei apropia de smerenie, trebuie să încerci să faci fapte care exprimă smerenie, făcând abstracție de tine însuți, să-ţi ajuţi cu ce poţi aproapele, să-i arăţi importanţa sa pentru tine, să primeşti obiecţile sale critice şi sfaturile, să-ți ceri iertare pentru greșelile proprii și chiar să accepți situația așa cum e, atunci când cel de alături îți greșește ție. Însă toate acestea singure nu vor face omul mai smerit.

Cum am văzut, în spatele mândriei se ascunde frica de a ne întâlni cu propriile neajunsuri şi păcate. Această frică poate fi biruită prin experienţa dragostei: atunci când eu sunt iubit pentru nimic, pot abandona tendinţa de a-mi apăra propriul eu. Dar acest fapt nu poate fi transformat într-un sfat de folos, într-o tehnică de a învăţa smerenia. Învățarea ei durează... o viață. Desigur, pe calea unei vieţi creştine. Şi această cale neapărat trebuie să implice relaţiile cu alţii: să te lepezi de Eul tău nu numai în relațiile cu alții (cu oamenii), ci şi cu Acela care Singur este blând și smerit cu inima.

 

Articol apărut în original pe siteul www.eparhia-saratov.ru, în traducere Natalia Lozan, adaptare Mirela Șova

Partager cet article

Commenter cet article