Saculetul si crenguta - de Mirela Sova

Săculeţul şi crenguţa

 de Mirela Şova

Şi mama a adunat într-un săculeţ toate cuvintele tăioase pe care le rostise copilului ei. Crezuse că a avut tot dreptul să o facă, toată îndatorirea. Dar în ziua aceea – adică în ziua cea normală, în care a putut vedea clar lucrurile – şi-a dat seama că acele cuvinte usturătoare veneau din nerăbdarea ei şi din uitare. Uitase că e mamă, că el e copil.

Treburile cele importante ale adulţilor o acaparaseră mai mult decât dorinţa stângace a propriului copil de a-i arăta ei (anume ei, cu drag ei, cu precădere ei, de o mie de ori ei) că o iubeşte şi are nevoie de atenţia ei, de iubirea ei.

De acolo şi până la „mai lasă-mă-n pace”, „joacă-te şi singur”, „vezi ce e la tv” a fost un pas cât o glumă. Iar copilul părea tot mai neascultător în faţa comenzilor dureroase, de la propria mamă uitucă.

S-a gândit acel copil: „Cum e să uit şi eu că sunt copil?” Şi s-a preocupat să se joace singur, să-şi creeze lumea lui imaginară, în care mama era încă prezentă. Era modul lui de a o aştepta pe mama reală să-şi revină.

Spunea o poezie cu o gâză, într-o zi, când i s-a părut că simte mângâierea mamei şi a glasului ei. Însă nu se auzea decât o nouă suită de comenzi şi constatări defavorabile: „Trebuie să...”, „Nu-mi place că...”, „Nu-i bine...”.

Copilul nu mai oftă. Realiză că el nu putea uita că e copil şi că-şi poate ierta mama la infinit. Putea crede că ea, într-o zi normală, va fi iar mamă, poate ca atunci când – bebeluş fiind – îl strângea în braţe şi-l iubea. „Şi acum mă iubeşte, dar nu vede c-am crescut puţin, doar puţin”, se gândi el.

Da, mama şi-a adus aminte. Într-o zi înflorită, a putut privi şi ea adevărul, cu gând curat. Şi a alcătuit săculeţul. Poate era chiar o zi de Florii, când copilul a venit acasă, cu o nevinovată crenguţă de copac sfinţită în mână – şi care nu era nuia.