Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Rasuna toaca - Octavian Goga

3123165152_30858b0d91.jpgRăsună toaca...

     de Octavian Goga

 

 


Răsună toaca de utrină
În pacea unei nopţi târzii
Şi, rând pe rând, câte-un opaiţ
S-aprinde-n mutele chilii...

 

De glasul ei tresai pe pernă,
Măicuţă, tu, cu chip frumos,
Şi-alergi în grabă la altarul
Mântuitorului Hristos...

 

Te văd în colţul vechi de strană
Cum stai supusă de răstrişti,
Şi-atâta jale pare scrisă
În ochii tăi curaţi şi trişti...

 

Şi cum te-nchini în rugăciune,
Eu mă gândesc înduioşat:
Nemilostiva toacă-a nopţii
Ce vis frumos ţi-a tulburat?...

 

---

 

"Poezia religioasă este în genere pândită de spectrul unor extreme binecunoscute ce au ameninţat-o dintotdeauna, făcând-o nu de puţine ori să sucombe într-un aer inautentic din punct de vedere artistic. Aceste extreme sunt, pe de o parte, spiritualismul descărnat, de care ţine extrema simplificare axiologică a viziunii, în care ce-i sus e valorificat şi ce-i jos e devalorizat, pe de altă parte, tabloul religios sentimentalist, pictat în maniera artei naive frecventă la noi în curentul gândirist. De multe ori înţeleasă şi practicată ca o poezie a transcendenţei radicale, a extremei spiritualizări, poezia religioasă de acest gen e menită să sucombe din start datorită fatalei ei poziţionări, aceea a unei perspective exterioare, de la distanţă, care este însă inadecvată în practica poeziei ca artă a cuvântului.
 

 

Poezie a transcendenţei metafizice au practicat la noi atât Arghezi, cu poezia îndoielii, cât şi Blaga, cu poezia sa metafizică, dar şi Vasile Voiculescu. Distanţa faţă de Dumnezeu, îndoiala calamitează aici propriu-zis atmosfera religioasă, o subverteşte, o subminează. Îndoiala sistematică este un factor subminator ca şi naivitatea sau păşunismul de altfel, care şi acestea distrug autenticitatea atmosferei.


În materie de poezie religioasă, inacceptabilă este astăzi poezia îndoielii care înainte de a ajunge la aer încearcă să-l respire cu plămânii raţiunii subiective. O poezie religioasă credibilă mai ales astăzi s-ar potrivi să fie firesc una de atmosferă, pornind din interiorul fenomenelor, din proximitatea lor vie, nu din depărtări ideologice. Poezia care începe prin a chestiona existenţa lui Dumnezeu (şi să ne gândim la Vasile Voiculescu, care exclamă: „Tu eşti prea sus: lumina de la Tine îmbătrâneşte ca s-ajungă pân’ la noi”) sucombă din lipsă de atmosferă, prin definiţie atmosfera poetică fiind dată a priori (pre-reflexiv), nu aposteriori. Putem vorbi de o poezie a îndoielii ca atare, dar nu de o poezie religioasă a îndoielii.

 

Criticul Nicolae Manolescu vedea în formula argheziană un model pentru acei poeţi actuali „a căror poezie e bazată pe dualitate şi pe contrarii, este tensionată, etică şi filosofică”. Criticul are dreptate, căci Arghezi poate să fie eventual un model pentru o poezie filosofică a îndoielii, dar nu totuşi pentru o poezie religioasă. Vorbind despre poezia religioasă autentică, aceasta cum spuneam trebuie să fie una animată de un simţ mistic şi liturgic, singurul creator de atmosferă în acest sens. După părerea mea, Arghezi, Blaga, chiar şi Vasile Voiculescu sunt mai degrabă poeţi filosofici şi metafizicieni decât poeţi religioşi. Tradiţia gândiristă a poeziei româneşti religioase suferă, se ştie, de declarativism şi de alegorism naiv, astfel încât nu poate constitui un model pentru poezia religioasă tânără."

 

(extras din interviul luat de Daniela Pitrop Nuţu d-lui Florin Caragiu, 13 martie 2009)

Partager cet article

Commenter cet article