Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Profesorul de Religie: exigente, lamuriri - dupa Vasile Bancila

5244505477_415e7828a0.jpgProfesorul de Religie: exigențe, lămuriri

 (după Vasile Băncilă)

 

 

Vasile Băncilă (1897 – 10 iunie 1979), filozof, pedagog, eseist, estetician, logician, sociolog, teolog român, gânditor de talie mondială, născut în Brăila, este prea puțin cunoscut cititorilor români de azi, mai ales că nu s-a publicat deocamdată integral opera sa.

Marele gânditor Vasile Băncilă menționează în lucrarea “Inițierea religioasă a copilului”, alcătuită din studii adunate și publicate în volum doar postum, despre cine și cum ar trebui să facă educație religioasă copiilor, în România de... ieri și azi. Vizionar, având o înțelegere profundă și profetică a realității, autorul pare a se adresa peste timp, educatorilor și celor responsabili pentru trasarea liniilor directoare în privința educației religioase din școli, de astăzi, după un regim comunist tracasant, cu urmări traumatizante pentru neam, cu răni încă nediagnosticate și nevindecate. Mai mult, pedagogul Vasile Băncilă anticipează urmările grave ale separării forțate dintre religie și știință, ale psihologismului care scapă din vedere existența sufletului și a spiritului, ale lipsei de vocație a multora dintre educatorii moderni și post-moderni.

Lucrarea INIȚIEREA RELIGIOASĂ A COPILULUI apare abia în anul 1994, cu sprijinul Muzeului Brăilei și al fiicei autorului, Ileana Băncilă, după ce studiile din cadrul ei fuseseră publicate între anii 1936 – 1939.

 

Cine poate face educație religioasă a copiilor?

 

Înainte de orice, educatorul trebuie să aibă credință adâncă, pură și subtilă. Oamenii atinși de scepticism nu pot face educația religioasă copiilor. Din nefericire însă ei sunt astăzi numeroși, uneori găsindu-se și printre profesorii seminariilor ori facultăților de teologie! Am întâlnit chiar, e adevărat, foarte rar, învățători și preoți cari au declarat că, în definitiv, ei nu fac decât act de conformism profesional, ca în oricare altă meserie! Cu astfel de oameni e de-a dreptul inutil să se mai discute metoda educației religioase, când lor le lipsește esențialul. Față de ei trebuie mai degrabă o acțiune de convertire. Iar această acțiune de convertire trebuie să ducă la însușirea unui sentiment religios, care să fie adânc, pur și subtil.

 

Să fie ADÂNC, pentru că adevăratul sentiment religios e în legătură cu cele mai vitale instincte ale omului, cu instinctul nemuririi, cu nevoia de supremă motivare a existenței, cu instinctul de iubire și de devotare și cu toată drama cosmică a existenței umane și a existenței realității generale. În sentimentul religios trebuie să se simtă ecoul viril și fastuos al pateticului fără nume al existenței.

 

Apoi, sentimentul religios trebuie să fie PUR, adică DEZINTERESAT. Nu e destul că acest sentiment e în legătură cu instinctele cele mai vitale, ci el trebuie să aibă și orientare obiectivă și dezinteresată. Există sentimente religioase foarte intense, chiar dramatice, dar ele nu sunt curate și acesta e mai ales cazul experiențelor religioase ale oamenilor moderni. Omul care nu e religios decât într-o nenorocire sau când speră ceva sau când e stimulat de orgoliu, nu are o religiozitate curată.

 

În sfârșit, sentimentul religios trebuie să fie SUBTIL. La drept vorbind, n-ar mai fi nevoie să precizăm această condiție, fiindcă orice sentiment religios adânc și dezinteresat e subtil, chiar dacă e al unui păstor. Oamenii dotați cu multă religiozitate se bucură de un grad de subtilitate naturală. Noi aici ne referim însă la altceva și anume la necesitatea ca sentimentul religios să fie CONTINUU CULTIVAT și să fie continuu întreținut prin contactul cu operele marilor autori religioși, prin reflectare directă asupra evenimentelor din viață și, firește, mai ales prin adâncirea crescândă a textelor sacre. Educatorul religios este obligat să-și dea seama că sentimentul trebuie și el întreținut ca orice pe lume. De aceea, oricât de mare i-ar fi cultura religioasă, trebuie să o crească neîncetat. Și trebuie să fie oarecum filosof, tocmai pentru a fi mai religios: să gândească asupra vieții din jurul său pentru ca să extragă material de înțelepciune religioasă. Educatorul religios nu trebuie să uite un moment că sufletul său însuși trebuie să fie îngrijit și autovegheat, pentru ca flacăra credinței să se înalțe din ce în ce mai curată și mai stălucitoare...

Având un sentiment profund, curat și luminat, educatorul va putea realiza, măcar din când în când, în clasă, momente de transfigurare. Căci aceasta trebuie să fie suprema și totodată modesta sa năzuință.

 

(...)

Lecția de religie trebuie să fie, oricât de umil, o schimbare la față. Cea mai mare izbândă a acestei lecții va fi atunci când asupra ei se va coborî un reflex de strălucire taborică...

 

(...)

Între ora de religie și celelalte ore deosebirea trebuie să fie ca între haina de sărbătoare și haina de toate zilele. La lecțiile de religie, ei (educatorii) trebuie să se îmbrace pe dinăuntru, fiindcă dacă vor avea credință numai cât un bob de muștar, vor spune muntelui să se mute și el se va muta și nimic nu le va fi cu neputință (Matei 17, 20).

 

(...)

Suntem aduși să discutăm aspectul desigur cel mai dureros al educației religioase actuale: chestiunea sincerității. Am văzut, fie în școala de aplicație, fie în cursul inspecțiilor, propunători cari, la lecția de religie, înscenau o adevărat demonstrație teatrală. Ridicau vocea sau o făceau molcomă și tainică, executau gesturi impresionante, se dedau unei mimici forțate... și credeau că în felul acesta au adus pe Dumnezeu în casă. Ei erau de fapt niște cabotini ai educației. Erau victimele acelei literaturi de manual didactic și de proces verbal pedagogic, care cere ca lecția să fie trăită, tonul pătrunzător, gestul elocvent, dar erau mai ales victimele nesincerității lor. Lecția nu e o mecanică patetică, ce se construiește din afară înăuntru. Actorii ce-și calculează rolulile, oricât ar fi de inteligenți și de dotați, nu joacă niciodată atât de natural și de sugestiv ca cei cari intră în rol, identificându-se cu eroul respectiv, deși aceștia pot să aibă mai puțină știință ori nici nu pot să spună cum procedează. Învățătorii care cabotinează m-au făcut întotdeauna să mă gândesc la acei șefi de orchestră sau de coruri, ale căror gesturi sunt o adevărată gimnastică exasperată, uneori de un comic violent, spre deosebire de liniștea și gesturile abia schițate, cu cari un Enescu, de exemplu, conduce, expresiv până la o mătăsoasă demiurgie, orchestra cea mai numeroasă. Educatorul trebuie să-și apropie virtutea unei totale sincerități, aceasta fiind în general, cea dintâi condiție a metodicii. Știința metodei vine în al doilea rând.

 

(...)

Să nu uite apoi educatorul că însuși sufletul copilăresc, atât de credincios, îl va ajuta să creadă sau îi va înmulți surprinzător credința, așa că nu trebuie să disprețuiască acest prețios aliat spiritual, care e copilul, prezența copilului lângă el.

 

(...)

Altă condiție, tot atât de indispensabilă, e ca să se însoțească educația religioasă pe de o parte cu un fel de blândețe severă, pe de alta, cu o corectă preparație doctrinară. (...) E vorba de severitate ca ecou și stil de viață al unei mari seriozități în fața vieții, seriozitate care nu exclude bunătatea, vioiciunea și freamătul lăuntric. (...) Dogmaticul trebuie scos din formalismul teologic și înțeles în chip viu și luminos. Iar în școală nu trebuie un moment să se creadă că urmează să se predea copilului un curs de dogmatică. Ci anume înțelegeri dogmatice trebuie răspândite liber dar ferm în lecțiile de religie și mai ales educatorul să fie el pătruns de știința dogmelor, căci atunci acestea își vor radia lumea lor în vorbele lui. Ceea ce cerem, cu alte cuvinte, e mai ales duh dogmatic, intuiția adevărului religios în ortodoxia sa neclintită și coborârea lui asupra elevilor. Afară de câteva cunoștințe cari să le devină structurale, copiii trebuie să intuiască prezența acestui duh dogmatic, chezășie a disciplinării și înălțării sentimentului. Dar pentru aceasta trebuie ca educatorul să știe că realitatea e cu mult mai largă decât cea a simțurilor și a logicii pozitive și că religia e chemată tocmai să dea sufletului dimensiuni de cunoaștere cari nu se întâlnesc în toate celelalte obiecte la un loc, să dea certitudinea existenței și farmecului altei lumi, care prezidează veșnic lumea imediată.

 

(...)

Atitudinea educatorului e ceea ce am putea numi primum movens în iscarea și destinul procesului educativ. Felul prezenței sufletești a educatorului hotărăște soarta educației. Iată adevărul pe care el trebuie să-l știe ca pe o obsesie! (...) Fiecare om sugerează o anume atmosferă. Sunt oameni cari îmbălsămează totul în jur ca un trandafir de soi și sunt alții cari infectează totul ca un dihor. (...) Ființa educatorului stă pe sufletul elevilor sau ca o imponderabilă și aromată brazdă de flori spirituale sau ca o pecingine grea! Aici se poate aplica ceea ce spune Ispirescu în acel minunat “Înșiră-te mărgărite”. Pe cei doi feți logofeți persecutați de mama vitregă și transformați în scânduri de pat, dormeau boierul, tatăl lor, și țiganca, ce luase locul mamei adevărate. Iar scândurile vorbeau noaptea: Dado, zicea una, căci copiii erau un băiat și o fată, dado, zise băiatul, greu ți-e ție? – Greu, răspunse fata, căci este păgâna pe mine. Dară ție, greu îți este? – Mie nu-mi este greu, zise băiatul, că este tata pe mine. Așa și educatorii sunt mai mult ca tatăl ori mai mult ca pângara și vitrega de țigancă...

 

(...)

Educatorul nu va putea face educație decât făcând, mai întâi și necurmat apoi, autoeducație. Procedând astfel, va realiza sărbătoarea în propriul său suflet și o va putea comunica și altora. Va ajunge să facă parte dintre acei oameni rari, cari au marele dar de a ști să realizeze sărbătoarea, iar nu dintre cei cari strică sărbătoarea. Cu acest aer de sărbătoare calmă în suflet va trebui să vină educatorul la ora de religie și atunci el va avea ceva din Ioan Botezătorul, care vestește minunate Nașteri în ființa învățăceilor lui...

 

(extrase din Vasile Băncilă, “Inițierea religioasă a copilului”, 1994)

Spor la o citire integrală și edificatoare!

Partager cet article

Commenter cet article