Prefacere - Demostene Andronescu

 Prefacere

de Demostene Andronescu

Am cerșit un timp lumină

Pe la uși străine,

Neștiind că luna plină-i

Prinsă toată-n mine.

La răspântiile vieții

Stam cu mâna-ntinsă

Și mă miluiau drumeții

Cu lumină stinsă.

Când și când, câte-o scânteie

De-un nebun zvârlită,

Îmi părea cale lactee,

Mie dăruită.

Și treceam așa prin viață,

Miluit de lume,

Ca și ea cătând prin ceață,

Nu știu ce anume.

Dar odată, pe-nserate,

Obosit de vise,

Am găsit la lume toate

Porțile închise.

Și rămas în noapte-afară

Fără lumânare,

Am privit așa-ntr-o doară-n

Mine ca în zare.

Și am tresărit deodată

Căci văzui că-n mine

Bezna-i ciuruită toată

Și mijesc lumine.

Am dat zgura la o parte

Cu înfrigurare

Și-n străfundurile-mi moarte

S-a iscat cântare.

Iar prin rana-mi sângerândă,

Ca printr-o spărtură,

A țâșnit o rază blândă

De lumină pură,

Ce-nvelindu-mă în toate,

Mătăsoasă, moale,

A dat vieții mele plate

Sensuri verticale.

De atunci fără-ncetare

Luminez întruna,

Nu fălos ca mândrul soare,

Ci sfios ca luna.

Iar când mâlul se adună

Și-mi astupă vrana,

Mă sleiesc ca pe-o fântână,

Adâncindu-mi rana.

(din vol. “Peisaj lăuntric”)