Modele literare: Jane Eyre & co
Modele literare: Jane Eyre & co
O carte apărută în 1847, “Jane Eyre”, autor Charlotte Brontë, semnată inițial cu pseudonimul Currer Bell, un roman, produce și astăzi încântare, sensibilizare, inspirație... Nu numai pentru a fi ecranizat, ceea ce s-a și întâmplat în mai multe rânduri, ca în cazul tuturor romanelor celebre, ci pur și simplu pentru a fi citit cu pasiune.
Trăgând cortinele criticii literare deoparte și citind, pur și simplu, rămâi uimit de o producție de secol XIX atât de profundă, care îți conturează locuri, evenimente, personaje, de multe ori în situații limită, și modul în care își depășesc ele problemele. Probabil nu doar faptul că autoarea era fiică de pastor irlandez a contribuit la modul în care vede ea lucrurile - și personajele ei - și anume legate indisolubil de Pronia divină. Dacă la momentul apariției romanului vâlva a fost datorată în mare parte conținutului său neobișnuit și faptului că o autoare putea scrie atât de inteligent, astăzi tocmai sensibilitatea și tăria de caracter a unui personaj atrage atenția cititorului.
Este vorba de eroina principală, Jane Eyre, asupra căreia se presupune că autoarea a transpus în mare parte elemente din propria viață interioară – ceea ce nu ne preocupă câtuși de puțin – care își depășește un destin tragic, de orfană crescută din mila unor rude răutăcioase și disprețuitoare, apoi de copil dus la un așezământ - școală pentru săraci. Având un spirit al dreptății ascuțit, curaj și perseverență, dar și mare sensibilitate pentru tot ce e bun, frumos, adevărat, Jane culege din jur tot ce e bun și care poate conține urme de bunătate și de dragoste, chiar în cele mai nepotrivite condiții. Marcată în primul rând de credința simplă și profundă a colegei sale de pension, Helen Burns, micuța Jane vede și află că dincolo de dreptate este dragostea creștină.
Helen se lasă bătută și certată permanent de una din profesoarele de la pension, fără nicio urmă de mânie în reacții, fata considerând permanent, cu seninătate, că viața e prea scurtă pentru a ține minte vreo amărăciune și că pur și simplu acelei doamne nu-i place de firea ei, ceea ce o conduce la comportamente aparent nedrepte. “Oare pe lumea asta nu suntem toți împovărați de greșeli?”, se întreabă Helen, când îi arată prietenei sale că merită doar să disociezi între păcat și păcătos, dar niciodată să urăști altceva decât păcatul.
Prietena lui Jane nu va trăi mult, ci în curând va muri de tuberculoză. În noaptea dinaintea morții, Helen îi repetă crezul ei – pe când Jane o ținea îmbrățișată: “Dumnezeu e Creatorul meu și al tău. El nu-și va nimici niciodată făpturile. Mă bizui deplin pe puterea Lui și mă încredințez bunătății Sale. Număr ceasurile până la clipa cea mare care mă va dărui Lui și mi-L va descoperi. (...) Dumnezeu este tatăl meu, Dumnezeu este prietenul meu; eu Îl iubesc și cred că și El mă iubește.” Până atunci, Jane fusese obișnuită cu o altă prezentare a dumnezeirii: cea care pedepsește, aruncă sufletele în iad, calculând greșelile fiecăruia. Se obișnuia în mod special la așezăminte pentru copii oropsiți să se folosească asemenea argumente, pentru a-i face mai... cuminți.
După ce-și completează educația la pensionul-așezământ, ajungând chiar profesoară, Jane simte nevoia de mai mult. Rugându-se ca Dumnezeu să-i călăuzească pașii mai departe și ca ea însăși să realizeze ce e mai bine să facă pe viitor, tânăra Jane – de 18 ani – dă un anunț la ziar pentru un post de guvernantă, într-o familie cu posibilități financiare. La anunț îi răspunde o singură doamnă, intendenta d-lui Rochester, care o solicită pentru educarea unei copile aflată în grija seniorului. Astfel, Jane își lărgește orizontul. La fiecare schimbare din viața ei, Jane trăiește spaime și-și imaginează tot felul de situații, însă le controlează pe toate cu puterea rațiunii, înaintând spre scopul / scopurile propuse și fiind conștientă că toate sunt în grija unei Rațiuni divine.
La Thornfield, într-un castel ce pare a ascunde o stafie, Jane învață totuși ce înseamnă un trai tihnit. Deși sufletul ei simte nevoia de o libertate și mai mare de expresie, de călătorie, de viață, se rezumă cu modestie la a se împrieteni și a educa o fetiță ce vorbește mai mult în limba franceză, într-un mediu pașnic, deschis bunăvoinței.
Acolo îl cunoaște pe stăpânul castelului și se îndrăgostește de el, deși rămâne rezervată, conștientă de uzanțele timpului: nu se cade ca un nobil bogat să se însoare cu o guvernantă săracă, fără nume. Acesta însă o admiră pentru sufletul ei curat, drept și supus, punând-o la încercare și cerând-o în final de soție. Nu doresc însă a intra aici în amănunte, nici să povestesc întreg romanul. Nu. Doar să punctez câteva impresii, cuvinte, pasaje memorabile.
Dar pentru a putea înțelege mai bine, am privit și filmul, atât în ecranizarea mai veche, cât și cea din 2011. Filmul m-a ajutat să creez în mintea mea atmosfera de atunci. Să înțeleg cum erau pe atunci obiceiurile, cum se îmbrăcau, ce tabieturi aveau. Jane a fost deosebit de îndrăzneață și sclipitor de inteligentă, ca și sensibilă, pentru vremea și condiția ei.
Înainte de a fi cerută de soție de dl Rochester, ea îi spune:
“Credeți că dacă sunt săracă, neînsemnată, urâtă și mică, n-am suflet și n-am inimă? Vă înșelați! Am tot atâta suflet cât și dumneavoastră și tot atâta inimă. Și dacă Dumnezeu mi-ar fi dăruit puțină frumusețe și multă bogăție, aș fi făcut ca despărțirea să fie pentru dumneavoastră tot atât de dureroasă pe cât este pentru mine acum! Ceea ce vă spun n-are nicio legătură cu obiceiurile și convențiunile, nici chiar cu trupul muritor; spiritul meu se adresează în această etapă spiritului dumneavoastră; e ca și când amândoi am fi pășit dincolo de moarte și am sta la picioarele tronului ceresc, egali – așa cum suntem!”
Cât curaj i-a trebuit lui Jane să spună asta! Când era copilă, mai repede putea spune adevărul, cu toate riscurile. Când a crescut, s-a învățat să se supună regulilor, să rabde, păstrând clocotul interior. Dar nu, nu era momentul atunci să se căsătorească. Nu după voia lui Dumnezeu. Înaintea altarului, se descoperă că dl Rochester... Dar nu spun. Inima Janei simte că nu trebuie să rămână lângă el, are chiar o viziune în legătură cu asta, iar glasul conștiinței este mai puternic decât rugămintea lui pasională. Ea părăsește castelul, fără bani, fără țintă.
În mod inexplicabil logicii omenești, ajunge în grija unui văr al ei, pastor englez, și al unor verișoare. Nu i s-a dat de urmă, se ascunde timp de un an sub un nume fals, ca învățătoare pentru fete de la țară.
În persoana vărului ei, St John, întâlnește practic un nou pretendent la mâna ei. Interesant și ciudat personaj, acest pastor aspru, lucid, inteligent, perseverent, harnic, cu planuri mari de a merge misionar în India. Și el o urmărește pe Jane, fără a se îndrăgosti însă de ea, așa cum se întâmplase cu dl Rochester, ci rece, urmărind să constate dacă e demnă pentru o soție de misionar, total dăruită unui scop nobil, unei jertfe totale. Când St John ajunge la concluzia că da..., că Jane ar fi potrivită, caută s-o convingă chiar împotriva dorinței ei. Iar ea e tot mai tulburată, aproape convinsă că prin gura lui St John vorbește Domnul..., până când imploră cerul să-i arate calea cea bună. Să simtă în inima ei ce are de făcut. În acel moment, aude foarte aproape glasul dlui Rochester strigând-o de trei ori pe nume. Și a știut ce are de făcut.
St John devine misionar necăsătorit și până la sfârșitul vieții va predica indienilor cu conștiința că astfel își asigură un loc lângă tronul ceresc. Însă Jane rămâne la o viață care din punct de vedere al misionarului părea egoistă, obișnuită: de a avea o familie cu bărbatul iubit, acum liber de constrângeri sociale în privința căsătoriei. Nu zic mai mult.
Eroismul Janei constă, din punctul meu de vedere, nu numai din înfruntarea situațiilor și a nedreptăților sociale prin care trece, ci cu precădere din felul în care știe să își asculte inima și să-și împace conștiința, respectându-se pe sine ca persoană liberă, creată de Dumnezeu, și supunându-se - ca femeie - aceluia care știe să o iubească pe măsură – adică nemăsurat.
Nu mai puțin frumoasă însă este mărturisirea dlui Rochester, ajuns orb și ciung, vizavi de raportarea la Pronie: “Am greșit. Aș fi ofilit o floare imaculată și i-aș fi întinat neprihănirea. Atotputernicul mi-a smuls-o din mâini. În trufața mea răzvrătire L-am blestemat aproape. În loc să-mi plec fruntea sub voia Sa, L-am sfidat. Dreptatea dumnezeiască și-a urmat drumul, nenorocirile m-au copleșit; am fost silit să trec prin valea umbrită a morții. Pedepsele Atotputernicului sunt cumplite: mi-a trimis o încercare ce m-a făcut smerit pe tot restul vieții mele.” Iar în momentul în care nobilului senior părăsit îi este cel mai greu și se roagă lui Dumnezeu cu umilință, atunci aude ca un răspuns vocea Janei: “Vin, așteaptă-mă!”
Desigur, romanul este ficțiune, întotdeauna ficțiune bazată pe experiență și pe inspirație...!
M. Șova