Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

FREAMAT DE CONDEI - 25 noiembrie 2009, Constantin P. Popescu

FREAMĂT DE CONDEI - o rubrică în cadrul căreia puteţi citi texte în proză mai lungi sau mai scurte, după cum primim şi selectăm pe blog.




                                                                          AŞTEPTARE

de Constantin P. Popescu



       Nu, hotărât lucru, aşa nu se mai putea. Toate cele trăite i se păreau ucise în mod fizic de zgomot şi gălăgie. În aşa fel încât tot ceea ce făcea omul acela ziua şi noaptea se deformau într-un fel imperceptibil la început, dar apoi cumplit de apăsător. Nu mai mânca decât însoţit de motoarele maşinilor şi motocicletelor de pe stradă. Nu mai putea dormi de strigătele celor care se distrau noaptea la bordura trotuarului cu un cântec dat tare şi multe sticle de bere rece, aşa era bună vara. Mii de maşini i se părea că îi calcă în cauciucurile lor scrâşnite  toate cântecele vechi şi dragi. Urlete de furie sau de extaz la vreun gol al nu se ştie cărei echipe de fotbal, victorioase ca mereu împotriva alteia. Vuiete de tot felul, maşini de găurit la orice oră vreun perete din beton, motoare tari de tăiat cu dinţi de oţel, pentru copaci, desigur, sau alt lemn, lemn care lui îi era foarte drag pentru că din el se făceau cândva viori şi chitare.

     Somnul i se părea un dar foarte rar, se petrecea cel mai bine când se aşternea zăpada, albul ei suprima zgomotele, le absorbea în mantaua ei fină. Oamenii se ascundeau prin case şi parcă abia atunci simţea şi el cât de blândă poate fi starea de linişte, dar uneori şi atunci se simţea viscolul cu vuietul lui sinistru şi rece. Observase însă că iernile cu zăpadă se răriseră şi de aceea oamenii se tot străduiau să facă la fel de mult zgomot ca şi vara sau toamna sau primăvara.

 

 

      Mult nu mai putea rezista astfel şi într-o bună zi se duse la catedrala cea mare, nu era sărbătoare, era o zi obişnuită când era liber. Merse şi intră oarecum sfios în clădirea impunătoare şi lucitoare, din marmură albă, se opri în prag şi nu prea ştia ce trebuie să facă. Privi statuile şi picturile icoanelor, era cam răcoare acolo şi se duse pe covorul cel roşu drept înainte cu paşi şovăitori. Era pe covor, un pic mai în faţă, o rază de soare care lui i se păru că îl va încălzi. Se simţea un pic ciudat, poate că urechea lui aştepta acolo cu adevărat liniştea cea mai fină, dar auzi foşnete şi zgomote de paşi pe lângă el, de parcă ar fi umblat pe acolo umbre nevăzute, dar pe el nu-l privea asta. Era destul că nu era linişte, iar un semn că intuia bine realitatea acelui loc a fost clopotul cel mare care bătu exact atunci. O primă bătaie de clopot care îi opri bătăile inimii, deşi ştia că este doar prima din multe altele care urmau să vină. Urechea dreaptă îi vuia foarte tare şi se năpusti afară, la Soare, dar era cît pe ce să fie lovit de o maşină luxoasă, cu geamuri prin care nu se putea vedea nimic, mai era şi neagră ca un dric. Speriat de toate acestea, omul încremeni pe bordura trotuarului şi privind în jos la pietrele acelei borduri, auzi în urechea stângă clopotul catedralei electrizându-l iar, apoi peste sunetul clopotului auzi cântecele pe care le cântau cei care stăteau nopţile de vară la bordura trotuarului. Da, bordura era vinovată pentru iluzia zgomotului din capul lui, îşi amintea de gălăgia produsă bietei lui străzi atunci când au operat-o de bordurita cea veche...

     Plecă iute din locul acela şi ca să nu mai vadă bordura privi cerul senin şi albastru, erau numai nori mici şi frumoşi, albi, dar prin ei trecea lăsând o dungă albă perfect dreaptă un avion. Motoarele acelui turboreactor se făcură o durere atât de puternică a urechii lui drepte încât îşi cuprinse capul în mâini. Pâlnia aceea a palmelor nu-l apără însă, ba chiar durerea i se înteţi. Merse grăbit înainte, numai înainte, oriunde, numai acolo nu, aşa nu se mai putea, sigur că nu.

 

 

      Primii care i-au simţit surditatea au fost colegii lui, dar el nu credea decât că li se pare lor sau că ei glumeau aşa. Se simţea mult mai bine să audă numai cu urechea lui stângă. Râdea, spunând că el aude numai cu urechea inimii. Dar chiar când spunea asta auzea iar bătaia clopotului celui mare şi urechea dreaptă îl aducea cu durerea ei la starea de panică dinainte. Alarma acelui clopot îi spunea că e grav.

      Într-o zi se trezi că se agaţă de el pe stradă un chip foarte supărat pe care nu-l auzea şi vedea cum faţa aceea ţipă la el, nu înţelegea ce spune, omul dădea din mâini cu furie şi ochii lui aruncau parcă scântei. Nu mai văzuse în felul acesta niciodată. Dar se scuză cum putu, vocea şi-o auzi răsunând cumva prin piept, iar celălalt se depărtă dând din mâini. Înţelese că trebuie să meargă atent, echilibrul lui nu mai era întreg şi se ciocnise de omul acela fără să vrea.

     Un doctor, da, dar un doctor de urechi şi de linişte pe care nu-l găsise la catedrala cea mare. Ba dimpotrivă, acolo primise bătaia hotărâtoare de clopot şi de inimă.

 

     

      Va fi în fiecare zi la ora 18. Nici mai devreme, nici mai târziu şi va dura exact o oră. Ora lui de aşteptare, aşa o numi, aşteptarea a ceva, a ceva neaşteptat, a unui gând, a unei veşti interioare, a unui sunet numai al lui, peste surditatea asta neaşteptată. Dar beethoveniană, o alinta el şi atunci durerile urechii drepte încetau. Ştia de undeva că avea în el cauza surdităţii acesteia, poate o dorise inconştient, disperat de zgomotul perpetuu şi de presiunea din afară. Deci, ca un ritual numai al lui, se decise să fie la ora 18 o oră de aşteptare. Se pregăti, se spălă, se bărbieri. Se pieptănă cu o cărare în cealaltă parte, pe stânga, altfel decât de obicei şi foşnetul pieptenului prin păr îi rămase blând în memorie. Parcă torcea o pisică şi ar fi dorit să se pieptene mai mult, dar se apropia ora 18. Se îmbrăcă cu costumul lui casnic, cu halat de mătase şi cu papuci noi, se privi în oglindă şi se găsi un pic încruntat, prea multul zgomot îi adusese riduri noi pe chip, dar imaginea era destul de plăcută şi se gândi că surditatea lui nu se vede.

       Încuie bine uşa cu cheia, decuplă televizorul, radioul şi celelalte aparate, stinse lumina şi se aşeză în fotoliu, cu faţa spre fereastra camerei. Se însera şi el se gândi un pic la apusul care urma, se trezi mai apoi că îşi simte emoţia şi i se păru o emoţie plăcută. Parcă m-aş duce la o întâlnire mult aşteptată, îşi spuse, apoi intră în starea lui de aşteptare planificată. La urma urmei este doar prima dată când o fac.

 

 

     Nu închise ochii şi vedea cum lumina zilei se stingea lin. Se întunecă de tot după un pic de aşteptare, dar ochii lui priviră atunci camera în acea nelumină nouă. Pe peretele din stânga îi sclipea o luminiţă în geamul care acoperea pendula cea mare, nu-i auzea bătaia regulată, dar îşi auzea inima.  Nu putea distinge ora, avea doar raza aceea mică de lumină reflectată din cristalul pendulei cine ştie de pe unde, prin fereastră, altfel nu se putea. Nu am tras perdeaua azi, dar mâine am s-o trag. Ştia că peste puţin timp va trece ora lui de aşteptare şi atunci ceasul va scoate un sunet asemănător unui clopot. Dar era doar o pendulă oarecare. Numai a lui. Noul lui timp şi noua lui stare de aşteptare, nu avea de înfrânt decît acel sunet care venea aşa cum îl planuise, adică la ora 19.

 

 

      În noaptea care urmă primei lui aşteptări dormi neaşteptat de bine şi a fost cu adevărat linişte. Nu îl durea de loc urechea dreaptă şi nu auzi nici cel mai mic zgomot. Visă că se apropie de linişte.

 

 

      Poate că totul începuse de fapt acolo, în catedrala cea mare. Acolo unde cautase liniştea şi primise palma acelui clopot peste urechea dreaptă. Poate era dorinţa lui şi cineva i-o îndeplinise chiar acolo unde trebuia să-i fie împlinită. Va trebui să mai meargă acolo, chiar dacă va surzi complet.

      Trecuse o săptămână de aşteptare a orei lui de aşteptare, era a şaptea lui seară. Nu se mai simţea de loc emoţionat, avea acum o siguranţă de care se bucura mult şi abia aştepta ora 18. Ştia că are un loc de rugăciune nou, numai al lui, dincolo de zgomot, iar asta numai cu ajutorul neauzului primit în dar. Se gândea acum că poate va auzi în alt fel, poate se va auzi pe el, cel străin lui însuşi până acum. Poate va veni vreun musafir iluzoriu sau cine ştie ce alte lucruri şi stări, se bucura pentru ceea ce ştia că va veni nou. Numai pentru el.

 

 

      Într-una din seri se temu de nişte mici raze albastre pe pereţii camerei, se plimbau iute şi nu putea şti ce erau, le urmări cu privirea mult. Apoi se stinseră. El se puse pe aşteptat atent, ca de obicei, credea că sunt cine ştie ce mesageri, poate din alte lumi şi inima lui bătea ca în amintirea clopotului. Parcă le-ar fi aşteptat să mai vină, atent privea peretele camerei şi pendula sună chiar atunci. Se trezi şi a fost trist.

      La fereastră văzu pe stradă maşina unei salvări cu girofar.

      Poate că asta a fost de fapt salvarea, simţi un răspuns.

 

 

      Mai târziu, veni iarna şi ora 18 a lui era deja în noapte. Era zăpadă şi liniştea ei el nu o putea auzi. Seara aceea avea doar lumina lunii pe perdea şi el se ridică şi trase draperia. Lumina aceea stranie şi nefiresc de albă pe zăpadă îl purta departe de toate, în lumi cosmice noi. Simţea că luna i se dăruie în toată splendoarea ei, numai lui, surdul beethovenian. Ar fi dorit să se încarce cu lumina aceea şi chiar se simţi plin de un fel straniu de putere. Aşteptase aproape două săptămâni ca luna să crescă lent şi sigur până la starea ei deplină. Aşteptare împlinită acum, aşa cum aflase el că sunt toate aşteptările. Crescuse odată cu prima lui lună de iarnă şi îi făgădui surorii lui celei noi să îi dea ceva în dar. Ca o răsplată,  timp de alte două săptămâni, cât ea va deveni altă lună. Pentru ceea ce primise de la ea.

      Luna acelei luni îi dăruise curajul de nu se mai teme de tot ceea ce ar fi putut auzi din el însuşi.

 

 

      Îi dărui timp de două săptămâni o poezie pe o coală albă de hârtie. Era un poem bun, cu rime reuşite care l-au bucurat ca atunci când rezolva cuvinte încrucişate. Doar că acum cuvintele nu îi mai erau încrucişate, ci dragi.

 

 

     Apoi veni primăvara şi ora lui 18 începu să se lumineze cu o lumină blândă. Vedea acum bine acele pendulei lui şi ştia fără să o privească ora şi minutul aşteptării. Mai scrise în dar lunii, care se tot înnoia, numai ea ştiind cum, la fiecare patru săptămâni, câte o poezie frumoasă.  Pentru că tot ea i se dăruia numai lui. Dar acum începuse şi soarele a creşte. În alt ritm şi mai lung, iar surzenia lui îl ajuta să vadă şi timpul aşteptării echinocţiilor şi apoi al solstiţiilor. Devenise fratele lor.    

 

 

      Spre toamnă uitase de tot de zgomot şi pricepu într-o seară de aşteptare că lumea cea mare a soarelui şi lunii îl cuprinsese şi pe el cu lumea lui surdă, dar beethoveniană. Era bucuros şi surzenia lui îi adusese libertatea aşteptărilor împlinite şi o mică pensie de invaliditate. Se întreba uneori cum ar mai putea auzi acum. Simţea că despărţirea de zgomot îi adusese în dar sunetul bătăilor inimii lui, pe acela al respiraţiei lui sau sunetul de izvor al sângelui circulând prin artere.     

       Se primise pe el acasă la el pentru că alesese să se aştepte cu răbdare.

 

 

       După un an, catedrala nu-l mai emoţiona şi intră cu capul sus. Nu se vedea la urma urmei că nu mai e surd. Surde îi erau numai timpanele fizice, dar antene noi crescuseră din el şi din  aşteptarea lui.

       Iar atunci când a bătut clopotul bucuria lui a fost alta.

                                                                             

 

                                                                                                               Pentru Ştefania

Autor: Constantin P. Popescu


Partager cet article

Commenter cet article